Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 51 din data de 18 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal început faţă de inculpata A., trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de: folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (14 acte materiale, câte un act material pentru fiecare an în care au fost formulate cereri APIA folosindu-se înscrisuri false, incomplete, inexacte, pentru fiecare din cei cinci fermieri, respectiv B. (pentru perioada 2012-2014), C. (pentru perioada 2012-2014), D. (pentru perioada 2011-2013), E. (pentru perioada 2012-2014) şi F. (pentru perioada 2012-2013); fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (14 acte materiale - câte un act material pentru fiecare an în care au fost formulate cereri de plată pe suprafaţă, respectiv pentru fermierul B. pentru perioada 2012-2014, pentru fermierul C. pentru perioada 2012-2014, pentru fermierul D. pentru perioada 2011-2013, pentru fermierul E. pentru perioada 2012-2014 şi pentru fermierul F. pentru perioada 2012-2013); fals informatic, în formă continuată, prev. de art. 325 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (9 acte materiale reprezentate de introducerea datelor aferente fermierilor B., pentru perioada 2012-2014, C., pentru perioada 2012-2014 şi D., pentru perioada 2011-2013) şi efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (219 acte materiale), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal început faţă de inculpata G., trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de: fals informatic, în formă continuată, prev. de art. 325 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale reprezentate de introducerea în sistemul informatic al H. a datelor aferente fermierilor B., C., şi D., la data de 21.05.2012 şi 04.10.2012) şi efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată, prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (trei acte materiale), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 25 C. proc. pen. şi 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată Agenţia de plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură şi a fost obligată inculpata A., la plata sumei de 272.257,79 RON, aferentă fermierilor/campaniilor agricole: D. (2011 - 2013) - 72.076,48 RON, B. (2012 - 2014) - 48.577,98 RON, C. (2012 - 2014) - 56.972,51 RON, E. (2012 - 2014) - 62.192,06 RON şi F. (2012 - 2013) - 32.438,76 RON, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi calculate până la data plăţii efective, către partea civilă.
S-a constatat că, în vederea reparării prejudiciului cauzat, inculpata A. a achitat suma de 48.648,49 RON.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată Agenţia de plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, faţă de inculpata G..
În baza art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 25 C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate, pe baza cărora s-au obţinut sau înlesnit obţinerea pe nedrept de subvenţii, în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă, respectiv:
- adeverinţa nr. x/08.03.2013 folosită în campania 2013 în vederea obţinerii de fonduri în numele fermierului D.;
- cererile de plată pe suprafaţă, declaraţiile de suprafaţă şi anexele depuse la APIA în perioada 2012-2014 pentru fermierul B., respectiv nr. x, în perioada 2011-2013 pentru fermierul D., respectiv nr. x, în perioada 2012-2014 pentru fermierul E., respectiv nr. x şi în perioada 2012-2014 pentru fermierul F., respectiv nr. x;
- cererile de deschidere a conturilor bancare la H. - Baia de Aramă şi anexe, înregistrate sub nr. x/04.10.2012 pentru D., sub nr. x/21.05.2012 pentru B. şi sub nr. x/21.05.2012 pentru C..
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse în dosarul penal nr. x/2016, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - S.T. Craiova, prin ordonanţa din data de 10.11.2021, până la concurenţa sumei de 272.257,79 RON, asupra bunurilor imobile, mobile, inclusiv sume de bani, drepturi de creanţă ori alte titluri de valoare, aparţinând inculpatei A..
A fost revocată măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa nr. 256/P/2016 din data de 09.11.2021, asupra cotei de 1/2 din imobilul - apartament situat în jud. Gorj, identificat cu nr. de carte funciară x Motru şi nr. cadastral x;6 - aparţinând inculpatei A..
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova şi partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.
Prin decizia penală nr. 1684 din 20 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală, s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova şi partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, împotriva sentinţei penale nr. 51 din data de 18 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatele A. şi G..
A desfiinţat în parte sentinţa sub aspectul laturii civile şi rejudecând în aceste limite:
În baza art. 25 C. pen. şi 1357 şi urm. C. civ., a admis acţiunea civilă formulată Agenţia de plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură şi obligă pe inculpata G. în solidar cu coinculpata A., la plata către partea civilă a sumei de 177.626,97 RON (aferentă fermierilor D. (2011 - 2013) - 72.076,48 RON, B. (2012 - 2014) - 48.577,98 RON, C. (2012 - 2014) - 56.972,51 RON) cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi calculate până la data plăţii efective.
A obligat pe inculpata A. la plata către aceeaşi parte civilă a sumei de 94.630,82 RON (aferentă fermierilor E. (2012 - 2014) - 62.192,06 RON şi F. (2012 - 2013) - 32.438,76 RON), cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi calculate până la data plăţii efective.
A menţinut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa nr. 256/P/2016 din data de 09.11.2021, asupra cotei de 1/2 din imobilul - apartament situat în jud. Gorj, identificat cu nr. de carte funciară x Motru şi nr. cadastral x;6 - aparţinând inculpatei G..
A menţinut restul dispoziţiilor care nu sunt contrare prezentei decizii.
Împotriva deciziei penale nr. 1684 din 20 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, la data de 09 noiembrie 2023.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."
A solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 1684 din data de 20.10.2023, pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova cu privire la încetarea procesului penal faţă de inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de: folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (14 acte materiale).
A apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - întrucât în mod eronat, instanţa de control judiciar a menţinut soluţia de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpată, pentru comiterea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale, ignorând principiile statuate prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Un (PPU), Curtea de Justiţie (Marea Cameră), din care rezultă următoarele:
1. Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995,trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
1. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.
Astfel, instanţa de apel a ignorat principiul conform căruia hotărârea preliminară este obligatorie de la data pronunţării sale pentru toate statele membre, potrivit art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, care are următorul cuprins:
"Hotărârea este obligatorie de la data pronunţării sale".
De altfel, hotărârea preliminară este obligatorie şi conform dreptului intern, prevăzut în art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, aşa cum trebuia înţeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecinţa că, în principiu, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).
Totodată, principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii impun instanţei interne să aplice pentru respectarea dreptului Uniunii, în lipsa unei reglementări comunitare/unionale în materie, modalităţi procedurale care să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii) (Cauza C-2/06, Kempter, Hotărârea din 12 februarie 2008, Marea Cameră, pct. 57).
A arătat cu privire la principiul echivalenţei că acesta are o aplicabilitate specială în cazul particular de combatere a fraudelor privind interesele financiare ale Uniunii, având în vedere că, potrivit articolului 325 alin. (2) din TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleaşi măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.
Curtea de Justiţie la pct. 96 din decizie, a reţinut că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct în prezenta cauză.
Articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede următoarele:
"(1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."
Articolul 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF) prevede astfel:
"(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro]."
Articolul 2, alin. (1) din Convenţia PIF impune statelor membre sa ia masurile necesare pentru a reprima orice fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin sancţiuni penale efective, proporţionate şi desuasive, urmând ca aceste state să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a acestui gen de infracţiuni (Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.SSIM.B.C.)
Prin Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, s-a reţinut că instanţele naţionale trebuie sa dea efect deplin obligaţiilor ce decurg din acestea, precum şi de a lăsa neapltcate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi desuasive.
Ca atare, în virtutea celor enunţate, a apreciat că instanţele naţionale sunt obligate să lase neaplicate cele două decizii ale CCR, aplicarea acestora fiind apte de a crea un risc sistemic de impunitate.
În lumina celor statuate prin Hotărârea pronunţată de către CJUE, instanţele naţionale nu pot aplica standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescritptie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite anterior datei de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a CCR, C.J.U.E. a reţinut că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum si din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale.
Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF. în speţă, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct. În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi din articolul 2 alineatul (I) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.
În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alineatul (li TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.
Pe de altă parte principiul aplicării legii penale mai favorabile nu este un drept absolut, aşa cum nici principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor nu este unul absolut; ambele principii putând suferii ingerinţe dacă interese superioare o cer.
În cazul de faţă, a considerat că şi în situaţia în care Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 ar intra în coliziune cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum este reglementat în art. 5 C. pen., prevalentă trebuie să aibă aplicarea Hotărârii CJUE, potrivit considerentelor anterioare.
Raportat la cele anterioare, observând că au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, care au avut efect întreruptiv al termenului de prescripţie, a apreciat că în cauză nu a intervenit prescripţia răspunderii penale a inculpatei în condiţiile Noului C. pen. (Legea 286/2009), impunându-se examinarea pe fond a acuzaţiei aduse.
Faţă de aspectele menţionate, în opinia reprezentantului Ministerului Public, în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură întocmite anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatei A. -în ceea ce priveşte infracţiunea de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (14 acte materiale).
În concret, instanţa de apel a reţinut, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Aşadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.
Aplicând aceste consideraţii în cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat că pentru infracţiunea prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (14 acte materiale, câte un act material pentru fiecare an în care au fost formulate cereri APIA folosindu-se înscrisuri false, incomplete, inexacte, pentru fiecare din cei cinci fermieri, respectiv B. (pentru perioada 2012-2014), C. (pentru perioada 2012-2014), D. (pentru perioada 2011-2013), E. (pentru perioada 2012-2014) şi F. (pentru perioada 2012-2013), pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, termenul de prescripţie este de 8 ani, conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă în anul 2014 şi s-a împlinit în anul 2022.
Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiunea prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care face parte din Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", infracţiune ce poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa.
Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât şi pe parcursul dezbaterilor, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.
Procedând în acest context la examinarea argumentelor invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie relativ la împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Prin urmare, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Aşadar, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.
Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.
În aceste coordonate, în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute prin decizia recurată, constată că pentru infracţiunea prevăzută de art. art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 ani la 7 ani închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripţiei de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.
Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, termenul de 8 ani s-a împlinit în anul 2022.
Apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită susţinerea parchetului în sensul că, în raport de Decizia pronunţată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov, instanţa de contencios european a statuat următoarele:
Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Printre altele, în această decizie, s-a reţinut:
"contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.
În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale."
În acord cu cele reţinute prin decizia recurată, se constată că din considerentele deciziei CJUE invocate de parchet, rezultă că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.
Deopotrivă, reţine Înalta Curte că prin jurisprudenţa sa constantă CJUE a subliniat că, cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, I., C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Totodată, se impune a se preciza că CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
Deopotrivă, CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.
Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să îşi poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).
Instanţele judecătoreşti nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie şi nici conţinut propriu-zis unor noţiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţi" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situaţie s-ar deschide calea arbitrariului. Instanţele trebuie să se limiteze la conţinutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF astfel cum a fost înlocuită prin Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (art. 16 din Directivă).
Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg aminteşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79).
Nu în ultimul rând, dreptul Uniunii protejează justiţiabilii prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Aşadar, necesitatea respectării şi asigurării principiului predictibilităţii actului de justiţie se opune ignorării jurisprudenţei anterioare constante şi pronunţării unei soluţii diferite în cauza pendinte. O astfel de reformare jurisprudenţială sau rezolvare eminamente diferită unei situaţii juridice similare, chiar identice din perspectiva obiectului judecăţii şi incidenţei instituţiei prescripţiei, ar putea pune în discuţie încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO, atât timp cât, în cazul unor situaţii similare se pot pronunţa soluţii ireconciliabile şi evident mai severe decât cele ce se subsumează unei jurisprudenţe constante (condamnare vs. încetarea procesului penal). (ICCJ, secţia Penală, decizia penală nr. 398/RC din 23 iunie 2023).
În acest context argumentativ, cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.
Pentru aceste considerente, va respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 20 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată G., în cuantum de 680 RON va rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 20 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată G., în cuantum de 680 RON rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2024.