Şedinţa publică din data de 10 ianuarie 2024
Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 188/F din data de 28 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 28.11.2022, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de infracţiunii de dare de mită, la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., pe o perioadă de 3 (trei) ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., aceasta urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, stabilit potrivit art. 92 alin. (1) C. pen. şi calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Călăraşi, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligă inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Bucureşti sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 (şaizeci) de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Călăraşi, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, acesta nu poate presta această muncă.
În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de Probaţiune Călăraşi.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere, obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.
În baza art. 290 alin. (5) C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 2000 RON.
A fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului asupra sumei de 2000 RON, măsură dispusă prin ordonanţa nr. 52/P/2022 din data de 01.04.2022 a DNA - Serviciul Teritorial Constanţa.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 de RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de către stat.
II. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel inculpatul A. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin decizia penală nr. 226/A/04.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 188/F din 28 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a.
A fost desfiinţată în parte această sentinţă şi, în rejudecare:
1. A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., de la 2 ani închisoare, la 1 an şi 4 luni închisoare.
2. Au fost reţinute dispoziţiile art. 67 alin. (1) din C. pen. ca temei de aplicare a pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a exercita profesia de avocat) din C. pen.
3. A fost redusă durata pedepsei complementare de la 3 ani la 1 an.
4. A fost redusă durata termenului de supraveghere de la 3 ani la 2 ani.
5. Inculpatul a fost obligat ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 (şaizeci) de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Călăraşi sau în cadrul Primăriei Comunei Modelu, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, acesta nu poate presta această muncă.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.
În fapt, s-a reţinut că la data de 30.03.2022, inculpatul A. a promis şi, ulterior, a dat agentului şef de poliţie B. din cadrul Poliţiei mun. Călăraşi - Biroul Investigaţii Criminale, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv să asigure o situaţie favorabilă clientului său cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.
III. Împotriva hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 31.07.2023, prin poştă .
Prin cererea formulată la data de 31.07.2023, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).
În dezvoltarea acestui caz de casare, recurentul a invocat faptul că a fost condamnat în mod definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., deşi nu este întrunită condiţia ataşată elementului material ca actul vizat să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să fie de competenţa acestuia.
Astfel, a apreciat că se impune achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât martorul denunţător din prezenta cauză, numitul B., în calitate de agent de poliţie, nu avea atribuţii de serviciu prin care să asigure luarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de clienţii inculpatului A., clienţi ce erau cercetaţi în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi.
În ceea ce priveşte scopul săvârşirii infracţiunii, a susţinut că acesta viza exclusiv luarea măsurii controlului judiciar, fără alte expuneri suplimentare privind alte modalităţi prin care să se asigure o situaţie mai favorabilă de către subofiţerul de poliţie.
Referitor la infracţiunea reţinută, dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., a apreciat că pentru existenţa acesteia este necesar ca fapta să se raporteze la atribuţiile de serviciu concrete ale subiectului activ. Atribuţiile de serviciu concrete ale funcţionarului vizat reprezintă o condiţie a laturii obiective a infracţiunii, în sensul că fapta trebuie să se raporteze la aceste atribuţii concrete. Lipsa de legătură între promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ duce la inexistenţa infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca fapta să se refere la bani sau alte foloase care nu se cuvin funcţionarului şi să reprezinte o plată pentru un act determinat, care intră în competenţa funcţionarului.
Raportat la aceste consideraţiuni de ordin teoretic, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că actele contrare atribuţiilor de serviciu vizau asigurarea unei situaţii favorabile clientului inculpatului, invocându-se prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora organele de cercetare penală strâng şi administrează probe atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Mai mult, nu se precizează în concret în ce a constat situaţia favorabilă urmărită de inculpat pentru clientul său şi nici ce acte contrare atribuţiilor de serviciu urmau să fie efectuate de agentul de poliţie, menţionarea doar cu caracter general a scopului urmărit (crearea unei situaţii mai favorabile clientului său) fiind insuficientă pentru a viza vreo atribuţie a agentului de politie, nefiind întrunite astfel elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită sub aspectul laturii obiective si condiţiilor de tipicitate ale acestei infracţiuni.
A apreciat că, în mod eronat, s-a reţinut că demersul infracţional urmărit de inculpatul A. a fost acela ca martorul denunţător, în referatul pe care l-ar fi întocmit si înaintat procurorului care supraveghea urmărirea penală, să nu propună luarea măsurii arestării preventive, ci a măsurii preventive a controlului judiciar.
Aşadar, luarea măsurii preventive a controlului judiciar este în atribuţia exclusivă a procurorului în faza de urmărire penală, astfel că, din perspectiva luării acestei măsuri, nu există niciun dubiu că agentul de poliţie judiciară, ca organ de cercetare penală, nu are această competenţă/atribuţie.
O altă critică a inculpatului a vizat faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut prevederile art. 286 alin. (4) C. proc. pen., acestea reprezentând o normă cu caracter general care stabileşte actele şi denumirile acestora întocmite de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare atunci când dispun şi atunci când propun.
În susţinerea acestor afirmaţii a arătat că nici o normă procesual penală nu prevede posibilitatea organului de cercetare penală al politiei judiciare de a face propuneri în legătură cu măsurile preventive ale arestării preventive, arestului la domiciliu sau controlului judiciar, prevederile art. 203 alin. (2) şi art. 212 C. proc. pen. fiind extrem de clare în acest sens, conferind numai procurorului atribuţii referitoare la luarea măsurii controlului judiciar.
În consecinţă, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen.
IV. Prin încheierea din 11.10.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 226/A din data de 04 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen.
V. Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 11.10.2023, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.
Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.
Înalta Curte subliniază că ceea ce s-a invocat de recurentul-inculpat ca temei al incidenţei dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează, în esenţă, faptul că actele pentru care a fost condamnat nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate a infracţiunii de dare de mită, întrucât nu este întrunită condiţia ataşată elementului material, ca actul pentru care s-a oferit mita să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, agent de poliţie B., respectiv să fie de competenţa acestuia.
Practic, se arată că agentul de poliţie judiciară (martorul denunţător B.), în calitate de organ de cercetare penală, nu avea ca atribuţie de serviciu întocmirea unui referat prin care să propună procurorului luarea unei măsuri mai blânde, respectiv măsura controlului judiciar, şi nu aceea a arestului preventiv, neexistând nicio normă procesual penală care să reglementeze posibilitatea organului de cercetare penală de a face propuneri în legătură cu măsurile preventive.
În analiza conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va porni de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel, respectiv că la data de 30.03.2022, inculpatul A. a promis şi, ulterior, a dat agentului şef de poliţie B. din cadrul Poliţiei mun. Călăraşi - Biroul Investigaţii Criminale, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv să asigure o situaţie favorabilă clientului său cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, precum şi de la încadrarea juridică reţinută de instanţa de apel: art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte prevederea faptei în legea penală şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte notează că, potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de dare de mită: Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen.: Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Totodată, potrivit art. 6 din Legea nr. 78/2000: Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din C. pen., dare de mită, prevăzută la art. 290 din C. pen., trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din C. pen., şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din C. pen., se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispoziţiile art. 308 din C. pen. se aplică în mod corespunzător.
Din analiza textelor de lege incidente, rezultă că infracţiunea de dare de mită este o infracţiune ce constă în fapta unei persoane (fizice/juridice) de a promite, oferi sau de a da, direct sau indirect, bani sau alte foloase care nu i se cuvin unui funcţionar public în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Astfel, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni este necesar ca obiectul promisiunii, oferirii sau dării să fie reprezentat de bani sau alte foloase necuvenite, iar actul îndeplinit/neîndeplinit de funcţionarul public trebuie să facă parte din atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public.
Dacă în cauza de faţă prima condiţie nu este contestată, este necesar a se verifica - aceasta constituind critica invocată de recurent în prezenta cale extraordinară de atac - dacă actul în legătură cu care s-a oferit mita intra în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public, organ de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi.
Aşadar, Înalta Curte este chemată să verifice prin raportare la situaţia de fapt, reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, dacă funcţionarul public, prin natura calităţii sale, aceea de organ de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2022, avea posibilitatea de a asigura o situaţie favorabilă unui inculpat cercetat în acest dosar, prin formularea unei propuneri de luare a unei măsuri preventive mai uşoare.
Deşi prin cererea de recurs în casaţie recurentul încearcă să inducă ideea conform căreia mita ar fi vizat luarea de către denunţător a măsurii preventive a controlului judiciar, instanţa de apel şi-a format convingerea, argumentată, că demersul infracţional urmărit de către inculpatul A. a fost acela ca martorul-denunţător, în referatul pe care l-ar fi întocmit şi înaintat procurorului care supraveghea urmărirea penală, să nu propună luarea măsurii arestării preventive, ci a măsurii preventive a controlului judiciar.
Prin urmare, situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare şi însuşită de instanţa de apel este clară în ceea ce priveşte scopul oferirii mitei, respectiv asigurarea unei situaţii favorabile clientului inculpatului, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prin formularea unei propuneri care să vizeze luarea măsurii controlului judiciar, şi nu măsura arestării preventive.
Pornind de la această situaţie de fapt, Înalta Curte constată că dosarul penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi, ce forma obiectul infracţiunii de şantaj, se afla în instrumentarea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, competente potrivit legii să efectueze urmărirea penală într-o astfel de cauză, nefiind incidente dispoziţiile art. 56 alin. (3) C. proc. pen. care reglementează infracţiunile cu privire la care urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd: Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Rezultă, aşadar, că în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, organele judiciare aveau competenţa instrumentării unei astfel de cauze.
Referitor la activităţile de urmărire penală, organele de cercetare penală aveau obligaţia, potrivit art. 285 alin. (1) coroborat cu art. 7 C. proc. pen., să strângă probele necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea persoanelor care au săvârşit-o şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
În acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (4) C. proc. pen., după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală aveau obligaţia de a strânge şi de a administra probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpaţilor.
În ceea ce priveşte competenţa privind dispunerea asupra actelor şi măsurilor procesuale, art. 286 alin. (4) şi (2) C. proc. pen. prevede:
(4) Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(2) Ordonanţa trebuie să cuprindă: (…) e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor art. 286 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., rezultă că organele de cercetare penală, când se pronunţă asupra actelor şi măsurilor procesuale, dispun prin ordonanţă şi formulează propuneri prin referat.
Or, având în vedere că măsurile preventive sunt măsuri procesuale, se constată că asupra acestora, organele de cercetare penală dispun prin ordonanţă, cum este cazul reţinerii şi formulează propuneri prin referat în cazul celorlalte măsuri preventive.
Astfel, în ceea ce priveşte celelalte măsuri preventive, altele decât măsura reţinerii, organele judiciare, când apreciază că se impune luarea unor astfel de măsuri preventive, formulează propuneri către procurorul care supraveghează urmărirea penală prin referat.
De asemenea, o altă concluzie care se desprinde din normele anterior precizate este aceea că referatul prin care organele de cercetare penală formulează propuneri motivate trebuie să conţină, mutatis mutandis, menţiunile din cuprinsul unei ordonanţe şi, atunci când este cazul, trebuie să cuprindă propuneri inclusiv cu privire la măsurile preventive.
Relevante în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 306 alin. (5) C. proc. pen. care prevăd: Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Practic, când organul de cercetare penală apreciază că se impune luarea unor măsuri procesuale care nu sunt de competenţa acestuia, formulează prin referat propuneri motivate pe care le înaintează procurorului.
Având în vedere argumentele anterior evocate, instanţa supremă constată că organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, martorul denunţător B., deţinea competenţa de a formula o propunere motivată procurorului în ceea ce priveşte luarea unei măsuri preventive, acest act intrând în îndatoririle sale de serviciu, potrivit C. proc. pen., neprezentând relevanţă dacă o astfel de propunere era însuşită de procuror.
Prin urmare, fapta concret săvârşită de inculpat, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, corespunde elementelor de natură obiectivă stabilite de legiuitor în norma abstractă, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.
În raport de considerentele prezentate, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 226/A din data de 04 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 226/A din data de 04 iulie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2024.