Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1/F din data de 03 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 599 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de petentul A. cu privire la sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a reţinut că la data de 10.10.2023, sub nr. x/2023 a fost înregistrată contestaţia la executare formulată de contestatorul A. cu privire la sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
În susţinerea contestaţiei s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, iar instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere şi a stabilit un termen de încercare de 2 ani.
De asemenea, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) si (2) C. pen. (1969).
Prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Năvodari şi o parte din inculpaţi şi condamnarea contestatorului la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969) şi art. 2481 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. (pct. D Rechizitoriu) şi la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), instanţa a contopit pedepsele aplicate prin decizie contestată, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare.
Faţă de condamnat, a fost emis, de către Curtea de Apel Bucureşti-Biroul Executări Penale, Mandatul de executare a pedepsei nr. 288/07.02.2019, iar, ulterior, a fost emis Mandatul de Arestare European nr. 2 din 08.02.2019.
La data de 13.01.2020, autorităţile judiciare italiene au procedat la punerea în executare a MAE nr. 2 din 08.02.2019, iar Curtea de Apel Napoli care a fost investită cu predarea acestuia către autorităţile române, a decis punerea în libertate, începând cu data de 14.01.2020.
Prin sentinţa penală nr. 20/2020 a Curţii de Apel Napoli s-a decis ca, în baza art. 17 indice 5 şi 18 bis lit. c) din Legea 69/05, să se refuze predarea lui A., (...) autorităţilor competente cu privire la mandatul european de arestare nr. x/2008 din data de 08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, pentru executarea sentinţei penale române de condamnare nr. 148 din 10.07.2017, pronunţată de aceeaşi Curte de Apel Bucureşti, parţial modificată de decizia Curţii de Casaţie nr. 32/A din 07.02.2019, devenită irevocabilă şi executorie, faţă de persoana urmărită, de condamnare a acesteia la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea în România, la Constanţa, din 2002 până în 2014, a infracţiunilor de participare la un grup infracţional organizat şi complicitate la abuz în serviciu, corespunzătoare infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 4162şi 110-323 din C. pen. italian şi, prin urmare, dispune ca pedeapsa de 5 ani si 6 luni de închisoare ce i-a fost aplicată să fie executată în Italia în conformitate cu dreptul său intern."
Contestatorul a precizat că îşi întemeiază contestaţia pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu referire la teza privitoare la orice altă cauză de stingere a pedepsei, din perspectiva faptului că, urmare a Hotărârii nr. 20 din data de 15.09.2020 a Curţii de Apel din Napoli, a început executarea pedepsei în Italia şi, mai mult decât atât, a executat efectiv o mare parte din aceasta. Această împrejurare impune şi obligă autorităţile judiciare române la analizarea situaţiei sale din această perspectivă şi, implicit, recunoaşterea în favoarea autorităţilor italiene de executare a dreptului de gestionare a situaţiei execuţionale a acestuia aşa cum s-a decis şi s-a întâmplat până în prezent, în caz contrar drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestuia fiind grav afectate, inclusiv din perspectiva principiului non bis in idem.
În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conform cărora Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune nu se aplică numai în cadrul jurisdicţiei aceluiaşi stat, ci si în cel al jurisdicţiilor mai multor state membre. Acest lucru corespunde acquis-ului, sens în care au fost invocate articolele 54-58 din Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen şi hotărârea Curţii de Justiţie din 11 februarie 2003 în cauza C-187/01 Gôzotok (Rec. 2003, p. 1-1345), articolul 7 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii şi articolul 10 din Convenţia privind lupta împotriva corupţiei. În ceea ce priveşte situaţiile menţionate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, şi anume aplicarea principiului în cadrul aceluiaşi stat membru, dreptul garantat are acelaşi înţeles şi domeniu de aplicare ca şi dreptul corespondent din CEDO.
Contestaţia la executare, ca şi cale extraordinară de atac, priveşte numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în puterea lucrului judecat. Conform art. 598 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a reglementat 4 cazuri distincte în care se poate promova această cale de atac extraordinară, fiecare caz în parte aplicându-se unor situaţii particulare, acestea necăutând să se substituie unul celuilalt. Aşadar, ipoteza de la art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., avută în vedere în cadrul contestaţiei la executare se referă la situaţia în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pedepsele aplicate nu se mai execută (amnistia, prescripţia executării pedepsei, graţiere sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei), la acest temei fiind avute în vedere şi situaţiile prevăzute în legătură cu formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Contestatorul a menţionat că practica judiciară referitoare la acest tip de procedură care se regăseşte la nivelul instanţelor din România se întemeiază pe acest temei juridic. Mai mult decât atât, în toate aceste cauze deja soluţionate, se regăsesc soluţii favorabile de revocare a formelor de executare emise de statul român.
În ceea ce priveşte procedura de judecată de la Curtea de Apel Napoli, contestatorul a arătat că a fost realizată în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-Cadru a Consiliului 2002/584/JAI şi ale Deciziei-Cadru a Consiliului 2008/909/JAI, acte comunitare transpuse integral şi asumate, ca atare, de Parlamentul Italian.
Contestatorul a mai arătat că potrivit actelor pe care le-a ataşat, după ce la data de 15.09.2020, s-a procedat la recunoaşterea de către Curtea de Apel Napoli a sentinţei de condamnare dispusă de autorităţile judiciare române, autorităţile judiciare italiene, în calitate de stat de executare, au procedat la analizarea, din perspectiva legislaţiei italiene, a infracţiunilor reţinute în sarcina sa, inclusiv din perspectiva perioadei de comitere, având în vedere că, în anul 2006 a fost adoptată Legea de graţiere nr. 241/2006.
Această activitate procedurală era obligatorie, din punct de vedere legal, deoarece, din momentul în care s-a recunoscut sentinţa şi s-a preluat executarea pedepsei, legislaţia italiană era cea care prima în faţa legislaţiei statului de condamnare (legislaţia română). Demersul a fost realizat în baza dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Decizia - cadrul nr. 2008/909/JAI care prevăd, în mod expres, faptul că "Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare."
Urmare a acestei analize, instanţa de executare italiană a constatat faptul că, în perioada aferentă comiterii infracţiunilor de către contestator, în Italia a fost adoptată Legea de graţiere nr. 241/2006 care se aplică, conform legii italiene, tuturor persoanelor aflate în executarea unei pedepse în Italia, motiv pentru care, constatându-se îndeplinite condiţiile de admisibilitate, acest beneficiu i-a fost aplicat si acestuia. Pe cale de consecinţă, a fost emisă, de către Curtea de Apel din Napoli, secţia a-Vlll-a Penală, Ordonanţa din data de 13.10.2020 prin care s-a dispus graţierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală recunoscută.
Contestatorul a invocat dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Decizia - cadru 2008/909/JAI care prevede, în mod expres, faptul că "Amnistia sau graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent cât şi de statul de executare(...)", astfel că măsura dispusă este una acceptată de Decizie, în conformitate cu legislaţia italiană, în vigoare, dar şi cu dispoziţiile prevăzute în legislaţie română, respectiv art. 156 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
La data de 15 iulie 2022, Tribunalul de Supraveghere a dispus încredinţarea în probaţiune, la serviciile sociale a contestatorului cu privire la sentinţa 20/2020, emisă la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, iar prin Ordonanţa nr. 3057/28.06.2022, Tribunalul de Supraveghere din Napoli a decis care sunt obligaţiile pe care acesta trebuie să le urmeze, obligaţii care i-au afectat, în mod serios, libertatea de mişcare şi de manifestare publică, respectiv să nu părăsească municipiul de reşedinţa (Milano) fără autorizatie; să se dedice permanent activităţii profesionale comunicate; să nu părăsească locuinţa înainte de ora 8:00 şi se reîntoarcă acolo până la ora 18:00; să se prezinte în fata autorităţilor competente de trei ori pe săptămână.
În opinia contestatorului, din actele ataşate rezultă, fără dubiu, faptul că executarea pedepsei recunoscute faţă de acesta, a început, efectiv, în Italia, la data de 15.07.2022, în conformitate cu dreptul intern italian, statul român pierzând rolul activ de a interveni în această procedură de executare.
Contestatorului i-au fost acordate în mod legal anumite remedii legale şi beneficii: graţierea unei părţi din pedeapsă şi modalităţi alternative de executare a acesteia. Aceste modalităţi legale alternative de executare a pedepsei prevăzute de legea italiană de executare a pedepselor, nu pot fi transpuse în sistemul de executare a pedepselor din România deoarece Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor nu le prevede. Este motivul pentru care, în conformitate cu Decizia - cadru nr. 2008/909/JAI, rolul activ al statului emitent există doar până la începerea executării pedepsei în statul de executare.
În opinia apărării, un refuz din partea autorităţilor judiciare române de revocare a mandatelor de executare pedepsei şi al MAE ar echivala cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Atâta timp cât, conform legislaţiei europene la care România este parte, Curtea de Apel Napoli a dispus preluarea procedurii de executare a pedepsei faţă de contestator şi a menţionat că acesta va executa pedeapsa aplicată de instanţa română în Italia, devine evident că acesta nu mai poate executa aceeaşi pedeapsă, încă odată, în România.
Odată recunoscută hotărârea de condamnare, regulile aplicabile, inclusiv în ce priveşte executarea pedepselor aplicate contestatorului, sunt cele prevăzute de legislaţia italiană şi, în aceste condiţii, toate măsurile adoptate de statul italian, ulterioare recunoaşterii definitive a hotărârii de condamnare, au respectat acest principiu, inclusiv graţierea dispusă prin ordonanţa din data de 13.10.2020 a Curţii de Apel Napoli.
De asemenea, contestatorul a mai invocat şi dispoziţiile art. 2 din Decizia-Cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
În raport de elementele proprii prezentei cauze, a rezultat că scopul emiterii mandatului european de arestare este acelaşi ca şi cel al mandatului naţional, diferenţa constând exclusiv în aceea că, în prima ipoteză, se apelează la concursul autorităţilor judiciare străine pentru a se putea obţine executarea pedepsei menţionate în mandat.
Contestatorul a mai invocat şi dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 302/2004 şi a apreciat că analizarea coroborată a acestor prevederi duce la concluzia că, în ipoteza existenţei unei executări a pedepsei conform dreptului intern al statului străin, a fost realizat scopul emiterii, atât a mandatului european de arestare, cât şi a mandatului naţional. Ar fi contrar principiilor ce caracterizează cooperarea judiciară în materie penală ca, în această ipoteză, statul emitent să-şi menţină propriile forme de executare, persoana condamnată fiind astfel expusă riscului de a executa (cel puţin parţial) din nou pedeapsa aplicată, după ce, eventual, a mai executat odată această pedeapsă, conform dreptului intern al statului străin.
A admite altfel, ar însemna lipsa de eficacitate a menţiunii (a condiţionării, de fapt) din decizia-cadru, referitoare la angajamentul statului solicitat, ce nu dă curs cererii de predare a persoanei condamnate reprezentată, de a asigura executarea acestei pedepse pe teritoriul său, din moment ce statul emitent îşi rezervă eventual dreptul ca, în continuare, să procedeze la executarea aceleiaşi pedepse conform dreptului său intern, ceea ce se întâmplă prin menţinerea formelor de executare a pedepsei închisorii.
Acest angajament reprezintă, de fapt, o formă subsidiară de realizare a cooperării internaţionale în materie penală, justificată, exclusiv, de situaţia personală a condamnatului, ce legitimează opţiunea statului străin de a da sau nu curs cererii de predare a persoanei condamnate.
În prezenta cauză, completa eficacitate a acestui principiu a presupus, pe de o parte, recunoaşterea de către autoritatea străină a hotărârii de condamnare pronunţate de instanţa română, dar şi, pe de altă parte, recunoaşterea şi deplina opozabilitate a hotărârii pronunţate de instanţele italiene, de a proceda la executarea acestei pedepse potrivit dreptului lor intern. Or, din moment ce se emit propriile forme de executare de către autorităţile italiene, este inutilă dublarea acestora prin menţinerea formelor de executare pe care le-au emis autorităţile române.
În acest sens, se poate interpreta şi dispoziţia art. 22 din Deciziei Cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, potrivit căreia autoritatea judiciară de executare notifică, de îndată, autorităţii judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului european de arestare.
În sprijinul aceleiaşi interpretări pot fi invocate şi alte dispoziţii ale Legii nr. 302/2004, ce converg spre aceeaşi concluzie. Astfel, pe bază de simetrie, în ipoteza în care autoritatea română este cea sesizată cu executarea unui mandat european de arestare emis de autorităţile străine şi apreciază incident acelaşi caz de refuz al executării ca şi cel incident în cazul de faţă (art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, art. 3 pct. 2 din Decizia-Cadru), procedează conform art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, respectiv solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 107. În aceste condiţii, când autoritatea română procedează la emiterea propriilor forme de executare a pedepsei recunoscute, este contrar principiilor ce guvernează cooperarea judiciară în materie penală ca autoritatea străină să-şi menţină propriile forme de executare a pedepsei, întrucât aceasta ar echivala cu lipsa de eficienţă a dispoziţiei emise de autoritatea română.
Analizând aspectele arătate anterior, cu atât mai mult contestatorul nu poate accepta raţionamentul conform căruia nu ar interesa autorităţile judiciare din România faptul că o persoană execută pedeapsa în alt stat şi, în plus, folosind argumentul de interpretare logică reductio ad absurdum, în această ipoteză, A. ar mai trebui să execute, încă odată, această pedeapsă în România, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, tot ceea ce a executat şi câştigat legal în legătură cu această pedeapsă, nu ar putea fi recunoscut în România. Or, acceptarea unui astfel de raţionament, ar atrage după sine violarea tuturor reglementărilor internaţionale referitoare la aplicarea principiului non bis in idem, inclusiv încălcarea prevederilor prevederile art. 50 din carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.
S-a mai arătat că în Explicaţiile cu privire la Cartă se precizează că, în ceea ce priveşte art. 50, regula ne bis in idem se aplică, nu numai între autorităţile judiciare ale aceluiaşi stat, ci si între autorităţile judiciare din state membre diferite. Aşadar, se discută într-adevăr, de domeniul transnaţional, implicând hotărâri pronunţate de organe din alt sistem decât cel care verifică incidenţa principiului analizat.
Dincolo de principiul încrederii şi recunoaşterii reciproce care stă la baza cooperării judiciare în materie penală, raţiunea reglementării rezidă în necesitatea evitării ipotezelor care ar conduce la o flagrantă încălcare a principiului ne bis in idem. În mod tradiţional, principiul constituie o consacrare a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, recunoscut prin art. 4 din Protocolul 7 la CEDO şi în art. 50 din Cartă şi cuprinde trei garanţii distincte, respectiv că nicio persoană nu va fi urmărită penal, judecată sau pedepsită pentru aceeaşi infracţiune.
Referitor la ultima componentă, respectiv interdicţia pedepsirii pentru aceeaşi infracţiune, s-a arătat că, potrivit art. 3 pct. 2 din Decizia-cadru 2002/58425, unul dintre motivele obligatorii de refuz de executare a unui mandat european de arestare îl constituie ipoteza în care "din informaţiile aflate la dispoziţia autorităţii judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare".
Din momentul recunoaşterii hotărârii străine de condamnare, aceasta se integrează în sistemul juridic al statului de executare şi produce acelaşi efecte cu hotărârile pronunţate de propriile autorităţi judiciare, iar executarea pedepsei pe teritoriul său este asimilată executării sancţiunii pe teritoriul statului de condamnare. În consecinţă, nu ar putea fi atribuită o altă semnificaţie juridică executării unei pedepse pe teritoriul statului de executare, decât cea care ar fi avut-o în cazul executării sancţiunii chiar pe teritoriul statului de condamnare.
Odată recunoscută hotărârea de condamnare şi executată pedeapsa aplicată prin aceasta, raportul juridic execuţional derivat din obligaţia acesteia de a executa sancţiunea aplicată de autoritatea judiciară a statului de condamnare trebuie considerat stins şi nu ar fi posibilă o nouă executare a aceleiaşi sancţiuni, fără a fi încălcat principiul ne bis in idem.
Acest raţionament trebuie extins şi la ipoteza în care a început executarea pedepsei întrucât, nu este posibilă coexistenţa a două sancţiuni executorii derivate din acelaşi titlu, respectiv din hotărârea de condamnare originară, şi simultan, din cea recunoscută de autorităţile judiciare ale statului de executare şi integrată în ordinea juridică internă a acestui din urmă stat, întrucât ar echivala cu o încălcare a principiului ne bis in idem, prin recunoaşterea aplicării a două sancţiuni pentru aceeaşi faptă.
După ce executarea unei pedepse a început în statul care a procedat la recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, statul emitent "pierde" dreptul de mai pune în executare aceeaşi hotărâre şi aceeaşi pedeapsă. Acest lucru înseamnă că autorităţile statului emitent nu vor putea să mai emită un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei şi nu vor putea să procedeze la încarcerarea persoanei condamnate, dacă aceasta se reîntoarce pe teritoriul său, inclusiv după liberarea condiţionată din statul de executare.
Singura ipoteză în care statul emitent redobândeşte dreptul de a pune în executare pedeapsa, intervine în cazul prevăzut de art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 21 lit. h) din Decizia-cadru şi anume, în cazul în care persoana condamnată, după începerea executării pedepsei în statul care a recunoscut hotărârea evadează din custodia autorităţilor acestui din urmă stat. Doar într-o atare ipoteză, statul emitent redobândeşte dreptul de a pune în executare hotărârea de condamnare de la momentul când este informat cu privire la evadarea persoanei condamnate [art. 22 alin. (2) din Decizia-cadru] şi ar putea, să emită mandat european de arestare, în vederea executării pedepsei sau de a proceda la încarcerarea persoanei condamnate, dacă aceasta s-a refugiat pe teritoriul său.
În legislaţia română, dispoziţiile art. 22 din Decizia - Cadru 2008/909 au fost transpuse în art. 159 din Legea nr. 302/2004 din care, rezultă, fără dubiu, că situaţia contestatorului nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunţate de acest articol întrucât, în 4 dintre situaţiile prevăzute în acest articol, statul emitent poate menţine formele de executare când persoana condamnată nu a început executarea pedepsei în statul de executare, iar, în singura situaţie în care persoana condamnată a început executarea în statul de executare, este obligatoriu ca persoana condamnată să fi evadat şi să nu mai fie găsită pe teritoriul acestuia din urmă. În consecinţă, nu se aplică niciuna dintre dispoziţiile art. 159 din Legea 302/2004, astfel că statul emitent (România) nu mai poate menţine formele de executare.
De altfel, aspectele teoretice expuse anterior, au fost confirmate şi de autorităţile elene care, constatând că, deşi autorităţile italiene recunoscuseră hotărârea de condamnare, autorităţile române nu anulaseră mandatul european de arestare, contestatorul fiind arestat, la data de 09.08.2021; în baza acestui mandat, Procurorul Curţii de Apel a Mării Egee emis dispoziţia nr. x/11.08.2021 prin care i-a fost aplicată măsura restrictivă a interzicerii părăsirii ţării şi a Insulei Mykonos. Cu alte cuvinte, magistratul din cadrul Curţii de Apel a Mării Egee, a considerat că starea de arest aplicată contestatorului, în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române trebuia să înceteze de îndată.
Învestită cu solicitarea de punere în executare a mandatului european de arestare, Curtea de Apel a Mării Egee a constatat că mandatul european de arestare fusese emis de către autorităţile judiciare române, în vederea executării de către contestator a pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 148 din 10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti. S-a constatat că mandatul european de arestare îndeplineşte condiţiile de legalitate extrinsecă şi intrinsecă prevăzute de Legea nr. 3251/2004, întrucât pedeapsa era mai mare de 4 luni, nu era necesară verificarea condiţiei dublei incriminări, mandatul cuprindea toate elementele referitoare la identitatea şi cetăţenia persoanei căutate, elementele de identificare ale autoritătii emitente, natura şi încadrarea juridică a infracţiunii şi pedeapsa aplicată, precum şi dispoziţiile legale care prevăd şi pedepsesc fapta.
Cu toate acestea, Curtea de Apel a Mării Egee a reţinut că, în urma corespondenţei cu autorităţile judiciare din Italia, a rezultat că hotărârea de condamnare a fost recunoscută în Italia prin hotărârea Curţii de Apel Napoli, prin care a fost respinsă predarea în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, că ulterior s-a făcut aplicarea graţierii, cu privire la o perioadă de 3 ani din durata pedepsei, şi că, la data de 01.10.2020, a fost emis un mandat de executare pentru pedeapsa reziduală, cu suspendarea executării acesteia, iar persoana căutată a depus o cerere pentru executarea, prin măsuri alternative, care se afla pe rolul Tribunalului de Supraveghere din Napoli.
Prin urmare, Curtea de Apel a Mării Egee a constatat că pedeapsa aplicată contestatorului, prin sentinţa penală nr. 148 din 10.07.2017, recunoscută prin hotărârea Curţii de Apel Napoli, este în faza de executare, în sensul art. 4 paragraful 5 din Decizia - Cadru 2002/584/JAI. Eroarea cu privire la temeiul invocat de Curtea de Apel a Mării Egee este evidentă (art. 4 paragraful 5 în loc de art. 3 paragraful 2 din Decizia - Cadru 2002/584/JAI) având în vedere că toate statele implicate în situaţia contestatorului sunt state membre ale Uniunii Europene.
Astfel, instanţa elenă a arătat că executarea mandatului european de arestare este interzisă, în condiţiile în care există informaţii din care rezultă că persoana căutată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru, cu condiţia ca, în caz de condamnare, pedeapsa să fi fost executată sau să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform dreptului statului membru care a emis hotărârea de condamnare.
Curtea de Apel a Mării Egee a arătat că "pedeapsa pentru care este solicitată predarea persoanei căutate în România a fost recunoscută prin hotărârea nr. 4/2020 a Curţii de Apel din Napoli care, conform dreptului italian, este considerată noua hotărâre de aplicare a pedepsei pentru aceleaşi infracţiuni, asimilată unei hotărâri de condamnare", iar pedeapsa menţionată se afla deja în faza de executare în Italia, aşa cum rezultă din ordonanţa din data de 13.10.2020 a Tribunalului de Supraveghere din Napoli.
Prin urmare, s-a constatat că există un caz de refuz de executare a mandatului european de arestare şi, prin hotărârea nr. 3 din 8 septembrie 2021, Curtea de Apel a Mării Egee a respins cererea de executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile române şi a ridicat toate măsurile restrictive de drepturi ce fuseseră impuse contestatorului.
În considerentele hotărârii, Curtea de Apel a Mării Egee a subliniat că susţinerea autorităţilor române în sensul că România nu a consimţit la executarea pedepsei în Italia nu produce efecte juridice întrucât, conform Deciziei - cadru 2002/584/JAI, care este aplicabilă şi României în virtutea calităţii sale de stat membru al Uniunii Europene, consimţământul statului emitent nu este o condiţie pentru executarea pedepsei într-un alt stat membru. Din aceleaşi considerente, s-a arătat că "nu produce efecte juridice nici susţinerea autorităţilor române în sensul că nu este satisfăcută ordinea juridică românească prin modul de executare a pedepsei în Italia întrucât nici acest lucru nu constituie o condiţie de executare a pedepsei de către statul membru de executare, care aplică dreptul său intern în ceea ce priveşte executarea pedepsei. De altfel, pedeapsa se execută şi în regim de suspendare, prin urmare, susţinerea autorităţilor române că nu a fost începută executarea pedepsei în Italia pentru că aceasta este în regim de suspendare şi cč se aşteaptă judecarea cererii. depuse de persoana căutată pentru măsuri alternative, se bazează pe o condiţie greşită".
Astfel, dacă din informaţiile deţinute rezultă că pedeapsa a fost recunoscută de autorităţile judiciare ale unui alt stat membru şi acestea comunică faptul că sancţiunea este în curs de executare, statul membru solicitat nu are competenţa de a cenzura această "punere în executare" şi este obligat să constate incidenţa motivului de refuz de executare al mandatului european de arestare prevăzut de dispoziţiile evocate anterior.
Contestatorul a considerat că menţinerea formelor de executare de către statul român este complet inutilă şi din perspectiva faptului că, recunoaşterea de către statul italian a hotărârii de condamnare si începerea executării pedepsei pe teritoriul acestuia reprezintă un motiv obligatoriu de refuz a executării mandatului european, astfel că potenţiala sa reţinere pe teritoriul altui stat membru, în baza acestui mandat, va avea aceeaşi finalitate pe care a statuat-o şi Curtea de Apel a Mării Egee, respectiv refuzul încarcerării şi predării sale către autorităţile române.
Curtea, analizând contestaţia la executare formulată de contestatorul A., în raport de exigenţele art. 598 din C. proc. pen. a reţinut că urmarea a condamnării la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată şi pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, la data de 09.08.2021, Biroul Naţional Sirene cu adresa nr. x/09.08.2021 a informat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală că la data de 09.08.2021, persoana condamnată A. a fost arestată în Mykonos - Grecia, solicitându-se transmiterea de urgenţă a mandatului european de arestare către autorităţile elene, atât în limba română, cât şi tradus în limba greacă. Autorităţile elene au solicitat informaţii referitoare la valabilitatea mandatului european de arestare.
Prin hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee, s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti reţinându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare. În cadrul acestei proceduri, Republica Italiană a comunicat Greciei că persoana solicitată a depus cerere pentru măsuri alternative, care a fost transmisă Tribunalului de Supraveghere Napoli şi care urmează a fi examinată (nefiind începută efectiv supravegherea persoanei solicitate la data pronunţării asupra mandatului european de arestare). S-a mai reţinut că în cazul recunoaşterii unei hotărâri nu este necesar consimţământul statului de condamnare.
La data de 03.12.2021, Ministerul de Justiţie al Republicii Italiene a comunicat Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, prin intermediul magistratului de legătură român în Republica Italiană, că potrivit unei ordonanţe a Parchetului Napoli din data de 02.12.2021, România nu a pierdut dreptul de a solicita executarea pedepsei, inclusiv a mandatului european de arestare faţă de persoana solicitată, pe considerentul că aceasta nu a început executarea pedepsei în Republica Italiană, în sensul că nu a fost stabilită modalitatea de executare.
La data de 08.12.2021, Ministerul de Justiţie al Republicii Italiene a revenit cu o altă notă, pentru "rectificarea şi înlocuirea notei din data de 03.12.2021", prin care a desfiinţat această notă şi s-a susţinut că Parchetul Napoli a emis faţă de persoana solicitată, la data de 01.12.2021 (cu o zi înainte de emiterea ordonanţei de constatare că România nu a pierdut dreptul de a proceda la punerea în executare a pedepsei), certificatul de executare şi că ar fi început executarea pedepsei.
La data de 22.07.2022, Ministerul de Justiţie al Republicii Italiene a comunicat faptul că prin ordonanţa emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022, au fost dispuse condiţiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredinţării în probaţiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoştinţă la data de 15.07.2022, când a şi început executarea pedepsei (prin măsuri de probaţiune).
Din ordonanţa nr. 3057/2022 a Tribunalului de Supraveghere din Napoli rezultă în mod evident faptul că executarea pedepsei nu va fi în regim privativ de libertate (nici măcar sub forma arestului la domiciliu).
Prin ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, a fost revocată sentinţa pronunţata la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, şi în curs de executare, cu menţinerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate. În consecinţă, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere.
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Instanţa a contatat că, în esenţă, împrejurările care au stat la baza formulării contestaţiei la executare şi care, în opinia contestatorului, ar justifica anularea/revocarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x din 07.02.2019 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală şi a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 sunt următoarele: sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală şi, în acelaşi timp, a recunoscut sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală şi executarea acesteia pe teritoriul Italiei; hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee prin care s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti reţinându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare; ordonanţa din data de 08.09.2023 a Curţii de Apel Napoli prin care a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; ordonanţa emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 au fost dispuse condiţiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredinţării în probaţiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoştinţă la data de 15.07.2022, când ar fi şi început executarea pedepsei (prin măsuri de probaţiune); ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentinţa pronunţata la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020 şi s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere.
Curtea constată că în mare parte argumentele contestatorului au fost deja analizate de instanţa de judecată, contestaţiile la executare anterioare vizând aceeaşi hotărâre de condamnare şi sunt formulate de către acelaşi contestator, fiind respinse prin sentinţa penală nr. 245/11.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv prin sentinţa penală nr. 22/02.02.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 259/A din 28.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în cadrul contestaţiile la executare anterioare contestatorul a invocat deja, iar instanţele de judecată au analizat, faptul că în urma recunoaşterii hotărârii române de condamnare de către autorităţile judiciare italiene statul român ar fi pierdut dreptul de a executa această hotărâre, că petentul a început executarea pedepsei pe teritoriul italian, precum şi că autorităţile judiciare din Grecia au refuzat predarea contestatorului către statul român, considerând că hotărârea a fost pusă în executare pe teritoriul statului italian.
Ca atare, Curtea a constatat că în privinţa acestora aspecte există autoritate de lucru judecat, stabilindu-se cu titlu definitiv că statul român nu a pierdut dreptul de executare a sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
Fără a relua argumentele din sentinţele definitive sus-menţionate, Curtea a reţinut că este adevărat că prin sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 a Curţii de Apel Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, a fost recunoscută sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, însă, în realitate, aceasta nu a fost efectiv pusă în executare, iar ca atare statul român nu a pierdut dreptul de executare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) din Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare, dreptul de a executa sentinţa revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parţială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 lit. h) (evadarea persoanei condamnate din custodie).
Conform art. 25, fără a aduce atingere Deciziei-cadru 2002/584/JAI, dispoziţiile prezentei decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispoziţiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situaţiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alin. (6) din decizia-cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alin. (3) din decizia-cadru respectivă, acesta a impus condiţia ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.
Din actele aflate la dosarul cauzei (referatul întocmit de Biroul Executări Penale al secţiei a II-a Penală din cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi înscrisurile ataşate, filele x şi următoarele dosar instanţă), rezultă că, după refuzul autorităţilor italiene de predare a contestatorului şi recunoaşterea sentinţei române de condamnare, prin ordonanţa din 13.10.2020 a Curţii de Apel Napoli s-a dispus graţierea, conform legii italiene, a 3 ani închisoare din pedeapsa definitivă de 5 ani şi 6 luni închisoare. Ulterior, raportat la restul de 2 ani, 5 luni şi 28 de zile rămase de executat s-a dispus, de către procurorul italian, suspendarea executării sentinţei ca urmare a depunerii unei cereri de stabilire a unor măsuri alternative la pedeapsa privativă de libertate. În final, prin ordonanţa emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 au fost dispuse condiţiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredinţării în probaţiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoştinţă la data de 15.07.2022. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că prin hotărârea de recunoaştere emisă de Curtea de Apel Napoli din data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată de instanţele române să fie executată în Italia, în conformitate cu dreptul său intern.
Pe cale de consecinţă, din înscrisurile aflate la dosar rezultă cu certitudine că faţă de contestator instanţa română a aplicat definitiv o pedeapsă cu închisoare în regim privativ de libertate, iar în urma seriei de acte emise de autorităţile judiciare italiene contestatorul nu a executat nici măcar o zi din durata pedepsei, acesta beneficiind de măsuri alternative de executare a pedepsei (probaţiune).
Prin urmare, în condiţiile în care contestatorul nu a fost privat de libertate în niciun moment pe teritoriul Italiei în executarea sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, recunoscută de instanţele italiene, rezultă cu necesitate că hotărârea penală română nu a fost în realitate pusă în executare efectiv de către autorităţile judiciare italiene, dispoziţiile definitive ale instanţei române fiind modificate unilateral de statul de executare.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C 579/15, EU:C:2017:503, punctul 22) s-a arătat că obligaţia impusă de articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584 şi amintită la punctul 86 din hotărâre este de a asigura, în caz de refuz al executării mandatului european de arestare, preluarea efectivă de către statul membru de executare a pedepsei privative de libertate, trebuie să se arate că această obligaţie presupune un veritabil angajament al acestui stat de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunţată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară "dispus" să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. S-a mai reţinut că rezultă că orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilităţii de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern.
Curtea a mai constatat că în cadrul sentinţei penale nr. 22/02.02.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 259/A din 28.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost definitiv analizate şi aspectele vizând ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, iar în consecinţă, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere.
Astfel, s-a arătat că s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că ordonanţa amintită nu produce nici un efect în privinţa dreptului statului român de a executa sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
În acest sens s-a reţinut că, practic, judecătorul italian s-a substituit instanţelor române şi a reţinut că la data pronunţării deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (dosar nr. x/2008), termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul - condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) din C. pen., reconfigurat prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi interpretat prin decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional.
Curtea a mai reţinut că modalitatea în care a procedat instanţa italiană este discutabilă, în condiţiile în care aceasta a aplicat o decizie a Curţii Constituţionale a României cu privire la o hotărâre penală italiană (hotărârea de recunoaştere), apreciind că infracţiunile pentru care a fost condamnat petentul erau prescrise potrivit art. 155 alin. (1) C. pen. (intrat în vigoare la data de 01.02.2014), deşi contestatorul a fost condamnat definitiv potrivit dispoziţiilor C. pen. din 1969. Mai mult, ordonanţa amintită vizează o hotărâre emisă de autorităţile judiciare italiene, iar nu executarea sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
În acest sens, Curtea a reţinut şi dispoziţiile art. 156 alin. (4) raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judecătorească internaţională în materie penală conform cărora competenţa judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii judecătoreşti de condamnare, aparţine instanţei române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum şi hotărârea prin care instanţa română competentă a soluţionat respectiva cale de atac se transmit direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea informării statului de executare.
După cum rezultă din relaţiile comunicate de Biroul de executări penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis faţă de condamnatul A. nu a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac.
În privinţa celorlalte aspecte susţinute de contestator (sesizarea CJUE de către Curtea de Apel Napoli în cadrul unei cereri formulate de petent vizând eliminarea semnalării din Sistemul de Informaţii Schengen - dosar Curte, faptul că în Grecia şi Elveţia au fost introduse notiţe de invalidare a mandatului european de arestare emis de autorităţile române), acestea nu au nicio relevanţă în privinţa existenţei în continuare a dreptului statului român de a pune în executare sentinţa penală definitivă de condamnare, ţinând seama de împrejurările reţinute mai sus.
Faţă de toate aceste aspecte, Curtea a constatat că sentinţa penală nr. 148/10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, nu a fost pusă efectiv în executare de către autorităţile italiene, situaţie în care punerea acesteia în executare este în continuare de competenţa instanţei române.
În consecinţă, s-a apreciat că la acest moment nu există nicio situaţie de stingere a executării pedepsei închisorii aplicate prin sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, neimpunându-se anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală nr. x/07.02.2019 şi nici retragerea mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019.
Împotriva sentinţei penale nr. 1/F din data de 03 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a formulat contestaţie condamnatul A..
Examinând contestaţia formulată în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu dispoziţiile legale în materie, Înalta Curte constată următoarele:
Situaţia juridică a contestatorului A.
Prin sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, iar instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere şi a stabilit un termen de încercare de 2 ani. De asemenea, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) si (2) C. pen. (1969).
Prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Năvodari şi o parte din inculpaţi şi condamnarea contestatorului la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969) şi art. 2481 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. şi la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., iar, în baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), instanţa a contopit pedepsele aplicate, urmând a fi executată pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare.
A fost emis, de către Curtea de Apel Bucureşti - Biroul Executări Penale, Mandatul de executare a pedepsei nr. 288/07.02.2019, iar, ulterior, a fost emis Mandatul de Arestare European nr. 2 din 08.02.2019.
La data de 13.01.2020, autorităţile judiciare italiene au procedat la punerea în executare a MAE nr. 2 din 08.02.2019, iar Curtea de Apel Napoli care a fost investită cu predarea acestuia către autorităţile române, a decis punerea în libertate, începând cu data de 14.01.2020.
Prin sentinţa penală nr. 20 din data de 15.09.2020, definitivă la 26.09.2020, Curtea de Apel Napoli, în baza art. 17 indice 5 şi 18 bis lit. c) din Legea 69/05, a refuzat predarea lui A. cu privire la mandatul european de arestare nr. x/2008 din data de 08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, pentru executarea sentinţei penale române de condamnare nr. 148 din 10.07.2017, pronunţată de aceeaşi Curte de Apel Bucureşti, parţial modificată de decizia Curţii de Casaţie nr. 32/A din 07.02.2019, de condamnare a acesteia la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, dispunând ca pedeapsa să fie executată în Italia în conformitate cu dreptul său intern.
Prin ordonanţa din 13.10.2020 a Curţii de Apel Napoli s-a dispus graţierea, conform legii italiene, a 3 ani închisoare din pedeapsa definitivă de 5 ani şi 6 luni închisoare, precum şi de deducerea din pedeapsă a 2 (două) zile de arest preventiv, pedeapsa rămasă de executat fiind de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare. De asemenea, s-a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei rezultante de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, acordându-i-se dreptul la măsurile alternative la detenţie, în conformitate cu legislaţia statului de executare.
Ulterior, la data de 09.08.2021, Biroul Naţional Sirene cu adresa nr. x/09.08.2021 a informat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală că, la data de 09.08.2021, persoana condamnată A. a fost arestată în Mykonos - Grecia, solicitându-se transmiterea de urgenţă a mandatului european de arestare către autorităţile elene, atât în limba română, cât şi tradus în limba greacă.
Prin hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curţii de Apel a Mării Egee, s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti reţinându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.
La data de 22.07.2022, Ministerul de Justiţie al Republicii Italiene a comunicat faptul că prin ordonanţa emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022, au fost dispuse condiţiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredinţării în probaţiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoştinţă la data de 15.07.2022, când a şi început executarea pedepsei (prin măsuri de probaţiune).
Prin ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, a fost revocată sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, şi în curs de executare, cu menţinerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate. În consecinţă, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere.
Prin Ordonanţa din 08.09.2023 a Curţii de Apel Napoli, s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară: 1. atunci când statul de executare a refuzat să predea persoana solicitată de statul emitent în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei sentinţe penale de condamnare şi a recunoscut hotărârea şi a dispus executarea pedepsei pe teritoriul său, în conformitate cu dreptul său intern, iar executarea a început, statul emitent este obligat să şteargă semnalarea introdusă în SIS şi să revoce mandatul european de arestare; 2. Până când statul emitent a efectuat revocarea şi ştergerea, autoritatea judiciară a statului d executare a re competenţa de a solicita SIRENE-ului din statul de executare să şteargă semnalarea din SIS, iar acest SIRENE este obligat să facă acest lucru.
Documente internaţionale relevante
Decizia-cadru 2002/584, instituie mecanismul mandatului european de arestare, iar Decizia-cadru 2008/909, vizează executarea pedepselor privative de libertate în statul membru în care această executare este de natură să crească şansele de reinserţie socială ale persoanei condamnate.
Articolul 8 din Decizia-cadru 2008/909, Recunoaşterea hotărârii judecătoreşti şi executarea pedepsei
(1) Autoritatea competentă din statul de executare a sentinţei recunoaşte o hotărâre judecătorească transmisă […] şi ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei, cu excepţia cazurilor în care decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la articolul 9. […] (3) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislaţia statului de executare în ceea ce priveşte natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracţiuni similare în legislaţia sa. O astfel de pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancţiunii pronunţate în statul emitent şi, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într-o sancţiune pecuniară.
Articolul 25 din Decizia-cadru 2008/909 prevede că fără a aduce atingere [Deciziei-cadru 2002/584], dispoziţiile prezentei decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispoziţiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situaţiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în conformitate cu articolul 4 punctul 6 din decizia-cadru respectivă.
În temeiul principiului recunoaşterii reciproce, în condiţiile în care o decizie este adoptată de o autoritate judiciară în conformitate cu dreptul statului căruia îi aparţine, aceasta are un efect deplin şi direct în întreaga Uniune, astfel încât autorităţile competente ale oricărui alt stat membru trebuie să îşi dea concursul la executarea acesteia ca şi cum aceasta ar emana de la o autoritate judiciară a propriului lor stat.
Autoritatea judiciară a unui stat membru, ce urmează să pună în executare o pedeapsă ce a fost pronunţată de instanţa unui alt stat membru, în conformitate cu principiul recunoaşterii reciproce, va urmări să asigure executarea astfel cum a fost pronunţată, precum în situaţia în care ar fi fost vorba despre propria sa hotărâre. Astfel, reiese din Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok şi Brügge 21, referitoare la principiul ne bis in idem, că principiul recunoaşterii reciproce presupune în mod necesar, oricare ar fi condiţiile în care este aplicată sancţiunea, să existe o încredere reciprocă a statelor membre în sistemul de justiţie penală al fiecăruia dintre ele şi ca fiecare dintre acestea să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept naţional ar conduce la o soluţie diferită - C-187/01 şi C-385/01, EU:C:2003:87; Hotărârea din 9 martie 2006, Van Esbroeck (C-436/04, EU:C:2006:165), Hotărârea din 28 septembrie 2006, Van Straaten (C-150/05, EU:C:2006:614), Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini şi alţii (C-467/04, EU:C:2006:610), Hotărârea din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink (C-367/05, EU:C:2007:444), şi Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C-261/09, EU:C:2010:683, pct. 33; Concluziile avocatului general Yves Bot prezentate la 6 septembrie 2018 în Cauza C-514/17 Ministere public împotriva Marin-Simion Sut, pct. 20-22).
Autoritatea judiciară italiană, în privinţa condamnatului A., şi-a asumat punerea în executare a pedepsei şi nu a uzitat de instituţia adaptării (a se vedea infra, secţiunea Autoritatea de lucru judecat). Astfel, prin sentinţa penală nr. 20/2020 a Curţii de Apel Napoli s-a decis ca, în baza art. 17 indice 5 şi 18 bis lit. c) din Legea 69/05, să se refuze predarea lui A., (...) autorităţilor competente cu privire la mandatul european de arestare nr. x/2008 din data de 08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, pentru executarea sentinţei penale române de condamnare nr. 148 din 10.07.2017, pronunţată de aceeaşi Curte de Apel Bucureşti, parţial modificată de decizia Curţii de Casaţie nr. 32/A din 07.02.2019, devenită irevocabilă şi executorie, faţă de persoana urmărită, de condamnare a acesteia la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea în România, la Constanţa, din 2002 până în 2014, a infracţiunilor de participare la un grup infracţional organizat şi complicitate la abuz în serviciu, corespunzătoare infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 4162şi 110-323 din C. pen. italian şi, prin urmare, s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani si 6 luni de închisoare ce i-a fost aplicată să fie executată în Italia în conformitate cu dreptul său intern.", iar, ulterior, pedeapsa a fost parţial graţiată, iar restul neexecutat, în cuantum de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, a fost suspendat.
Ca urmare, pedeapsa aplicată de autorităţile române a devenit ineficientă sub aspectul cuantumul său şi modalităţii de executare pronunţate, urmare a intervenţiei autorităţii judiciare a statului de executare.
Autoritatea de lucru judecat
Instanţa de control judiciar reţine că aspectele ce fac obiectul prezentei contestaţii la executare au mai fost evaluate anterior în cadrul unor contestaţii similare, soluţiile pronunţate fiind intrate în autoritatea de lucru judecat.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului cu privire la momentul începerii executării pedepsei, Înalta Curte constată că, prin decizia penală nr. 259 din data de 28 martie 2023, pronunţată în dosarul x/2021, în cadrul unei alte contestaţii la executare formulate de contestator, instanţa supremă a evaluat aspectele invocate:
"Referitor la data începerii executării pedepsei, se observă că din informaţiile transmise de autorităţile judiciare italiene a rezultat fără dubiu că doar începând cu data de 15.07.2022 contestatorul condamnat a început executarea pedepsei, conform ordonanţei emise de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 şi procesul-verbal din 15.07.2022 de luare la cunoştinţă de către condamnat a măsurilor de probaţiune. Până la acest moment, a operat suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei rezultante de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, prin care i s-a acordat, totodată, petentului condamnat dreptul la măsurile alternative la detenţie, în conformitate cu legislaţia statului de executare.
Faptul că aceasta este data la care a început executarea pedepsei rezultă, de altfel, expres, şi din adresa emisă în data de 11.03.2023 de Ministerul Justiţiei din Italia - Departamentul pentru Afacerile de Justiţie - Direcţia Generală a Afacerilor Judiciare şi a Cooperării Internaţionale, astfel că apărările legate de acest aspect sunt nefondate.
Prin ordonanţa din 11.10.2022 a Curţii de Apel din Napoli, secţia a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, a fost revocată sentinţa pronunţată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, care se afla în curs de executare, cu menţinerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate.
Prin urmare, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinţei de recunoaştere, reţinându-se că la data pronunţării deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (dosar nr. x/2008), termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul-condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. 2009, reconfigurat prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi interpretat prin decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional.
Aşadar, "executarea" pedepsei de către condamnatul A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene nu ca urmare a anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis faţă de condamnatul A. de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală (ca efect al "revizuirii" hotărârii urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac), nici ca urmare a aplicării amnistiei sau graţierii, permisă inclusiv statului de executare, conform art. 19 alin. (1) din Decizia -cadru 2008/909/JAI, şi nici ca urmare a executării sau a considerării executării "la termen" a pedepsei la care a fost condamnat contestatorul.
Executarea pedepsei de către contestatorul condamnat A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene ca urmare a revocării sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală
Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, practic, statul de executare - Republica Italiană - refuză în acest moment să recunoască şi să pună în executare pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa română, caz în care punerea acesteia în executare este de competenţa instanţei române potrivit art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004, care prevede că "Atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat este de competenţa instanţei române, ori de câte ori statul de executare refuză să recunoască şi să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanţa română."
Într-adevăr, aşa cum susţine şi contestatorul condamnat prin avocatul său, în speţă nu se regăseşte situaţia reglementată de dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Decizia -cadru 2008/909/JAI, care prevede că "Dreptul de a executa sentinţa revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parţială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 litera (h)", iar conform art. 21 lit. (h) din aceeaşi decizie "Autoritatea competentă a statului de executare informează fără întârziere autoritatea competentă a statului emitent, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă cu privire la evadarea persoanei condamnate din custodie."
Dar nu se regăseşte nici situaţia reglementată de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din decizia-cadru, care prevăd că "Sub rezerva alin. (2), statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare", deoarece executarea pedepsei în statul de executare a fost încetată înainte de a fi executată sau considerată executată în întregime, ca urmare a revocării sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată de instanţele române.
Fiind vorba de o revocare a sentinţei pronunţate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, aceasta are drept consecinţă punerea în situaţia anterioară recunoaşterii hotărârii de condamnare faţă de contestatorul A., respectiv dreptul de a executa sentinţa de condamnare a contestatorului revine statului român (stat emitent)."
Faţă de aceste considerente preexistente, se constată că instanţele au analizat (anterior) critica contestatorului pe fondul său, evaluare intrată în puterea lucrului judecat şi faţă de care, în prezent, nu se evocă elemente de noutate, pertinente şi eficiente în raport cu stoparea dreptului statului de condamnare de a solicita şi obţine punerea în executare a pedepsei.
Regulile cooperării judiciare în materie penală explică refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare pe teritoriul european, după pronunţarea unei autorităţi judiciare din spaţiul de cooperare (Italia care a graţiat în parte pedeapsa, iar apoi a modificat modalitatea de executare pentru restul rămas, înlăturând detenţia), precum şi impunerea unei note de invaliditate în sistemul SIS, însă nu ar trebui să influenţeze în nicio limită şi măsură, dreptul statului de condamnare de a pune în executare o pedeapsă ce nu a fost executată, până la executarea integrală sau până la împlinirea termenului de prescripţie, în condiţiile în care nu a emis un acord pentru modificarea cuantumului pedepsei sau modalităţii de executare.
Această manieră de alterare a limitelor soluţionării definitive a procesului penal finalizat cu soluţii de condamnare, ce echivalează cu reformarea soluţiei în favorem, sub aspectul cuantumului pedepsei şi modalităţii de executare, fără acordul statului de condamnare, creează premisa ca autorităţi judicare străine să acţioneze ca veritabile instanţe de control judiciar şi excedează limitelor cooperării judiciare loiale.
Hotărârea instanţelor italiene nu ar trebui să poată influenţa ori anula dreptul statului român (de condamnare) de a obţine punerea în executare în limitele pronunţării sale, cel puţin pe teritoriul naţional.
Aspecte considerate de noutate de către contestator
În prezentul cadru procesual, este evocată ordonanţa din 08.09.2023 a Curţii de Apel Napoli, prin care s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contestatorul susţinând că, în cuprinsul acestei sesizări s-ar fi arătat aceea că ar fi început executarea pe teritoriul Italiei, în mod efectiv, la 15.07.2022, chestiune ce ar fi opozabilă statului de condamnare.
De asemenea, s-a mai invocat hotărârea instanţei din Grecia, datată 08.09.2021, prin care a fost refuzată punerea în executare a mandatului european de arestare, ulterior hotărârii din Italia nr. 20 din data de 15.09.2020, precum şi impunerea unei note de invaliditate în sistemul SIS de către Grecia şi Elveţia.
Sub un prim aspect, se constată că ordonanţa de sesizare a CJUE nu poate avea vreun efect real asupra situaţiei juridice a contestatorului la acest moment procesual şi în acest stadiu al executării. Aspectele pe care le invocă contestatorul cu privire la această ordonanţă, respectiv faptul că executarea ar fi început pe teritoriul statului de trimitere, la data de 15.07.2022, au fost anterior evaluate de instanţele române prin contestaţii la executare.
Astfel cum s-a arătat anterior prin hotărârile/soluţiile ce au intrat în puterea lucrului judecat, pronunţate în cadrul contestaţiei la executare de către autorităţile judiciare române la sesizarea condamnatului, A. a început aparent executarea pedepsei la data de 15.07.2022 pe teritoriul statului italian, luând la cunoştinţă de măsurile de probaţiune, în condiţiile în care se pusese în executare o detenţie, iar nu o pedeapsă suspendată. Această executare a încetat prin ordonanţa de revocare a sentinţei pronunţate în data de 15.09.2020 de către Curtea de Apel din Napoli (irevocabilă la data de 26.09.2020), de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată de instanţele române.
Consecinţa imediată a acestei hotărâri o reprezintă, în realitate, refuzul recunoaşterii şi punerii în executare a pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare în detenţie, aplicate contestatorului şi, suplimentar, modificarea hotărârii definitive a autorităţilor judiciare române prin emitere unei soluţii de favoare sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare, astfel cum deja s-a arătat.
În ceea ce priveşte hotărârea instanţei din Grecia prin care a fost refuzată punerea în executare a mandatului european de arestare se constată că aceasta a fost invocată anterior în cadrul contestaţiei la executare soluţionate în mod definitiv prin decizia nr. 259 din data de 28 martie 2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Chiar dacă instanţa nu a făcut referire la aceasta în considerentele hotărârii, aspectele invocate au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Mai mult, se reţine că aspectele reţinute de instanţa elenă referitor la faptul că pedeapsa este în curs de executare, iar persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleaşi fapte de un stat membru al Uniunii Europene, au fost deja analizate.
În realitate, pedeapsa nu mai este în curs de executare în raport de faptul că s-a dispus revocarea sentinţei de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile române.
În privinţa încălcării principiului ne bis in idem, în cadrul deciziei anterioare, nr. 216 din data de 11 martie 2021, Înalta Curte a reţinut, contrar celor susţinute de apărare, că titularul contestaţiei nu se află în situaţia de a executa aceeaşi pedeapsă de două ori, simultan ori consecutiv, respectiv de a fi puse în executare două hotărâri judecătoreşti, şi anume cea pronunţată în România - sentinţa penală nr. 148 din data de 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - şi sentinţa Curţii de Apel din Napoli din data de 15 septembrie 2020, contestatorul condamnat A. aflându-se în executarea acestei din urmă hotărâri, prin care s-a refuzat predarea sa autorităţilor statului român şi a fost recunoscută cea dintâi hotărâre menţionată, executarea pedepsei închisorii aplicate prin sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă, fiind preluată de autorităţile judiciare din Italia.
În acest ultim sens, sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, incluse în Titllul VI - Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană - potrivit cărora, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul de executare.
În egală măsură, se constată că impunerea unei note de invaliditate în sistemul SIS, nu are nicio greutate cu privire la executarea hotărârii de condamnare.
Faţă de considerentele anterior evocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 1/F din data de 03 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 1/F din data de 03 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2024.