Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulate de apelantul inculpat A..
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a reţinut că prin cererea formulată de apelantul - inculpat A., în temeiul prevederilor art. 146 lit. d) teza I din Constituţia României, republicata şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
S-a arătat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate s-a solicitat a fi constatată au legătura cu soluţionarea cauzei, condiţie statuată în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
S-a susţinut că, din moment ce legea penala nu defineşte în mod expres si într-un sens aparte conceptul de introducere în tară a unor bunuri/substanţe, reiese că se aplica regula generala potrivit căreia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Astfel, orice suprapunere între axele reprezentate de pătrunderea (chiar si formala) pe teritoriul României a unei persoane si prezenta fără drept asupra acesteia (sau in bagajele sale) a unor asemenea substanţe interzise (droguri de risc sau de mare risc) conduce la întrunirea condiţiei constitutive inserate in art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, si anume: introducerea in tara a drogurilor de risc/mare risc (pătrunderea pe teritoriul României cu asemenea substanţe).
Având în vedere caracterul general şi lacunar al textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi care a condus, inter alia, la pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului, s-a apreciat ca textul incident a cărui neconstituţionalitate s-a evidenţiat are o legătura indisolubila cu prezenta cauza.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate. Susţinerile sale tind în realitate la modificarea textului de lege criticat sau, cel mult, vizează modul de interpretare şi aplicare a legii în cauza dedusă judecăţii.
S-a arătat că, în concret, inculpatul a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "introducerea sau scoaterea din ţară", inserată în cuprinsul art. 3 alin. (1) din Legea nr143/2000, motivat de faptul că aceasta are un caracter lacunar. Or, neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul de a se adăuga modalităţile concrete în care poate fi săvârşită infracţiunea prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional.
Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Astfel, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).
S-a mai arătat că, în acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" şi nici "nu-şi poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". "Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).
Totodată, din perspectiva criticilor petentului care vizează în realitate interpretarea şi aplicarea legii, Curtea a reţinut că astfel de critici nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, "asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [...]".
Împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a formulat recurs inculpatul A., apreciind că sunt îndeplinite condiţiile impuse în vederea sesizării Curţii Constituţionale.
Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume: excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, are în vedere neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale în raport cu criticile formulate.
Referitor la condiţia privind legătura normelor legale ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.
Recurentul a criticat dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 143/2000, apreciind că sintagama "introducerea sau scoaterea din ţară" nu îndeplineşte criteriile de previzibilitate impuse de lege. A considerat că această sintagmă nu stabileşte clar când se consideră că o substanţă psihoactivă a fost introdusă în ţară.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi; (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Înalta Curte constată că prin criticile formulate recurentul solicită, în realitate, pe de o parte, o interpretare a textului de lege in favorem, iar pe de altă parte, o modificare a dispoziţiilor legale criticate, aspecte ce nu intră în atributul instanţei de control constituţional. Modificarea textului de lege ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Mai mult, instanţa de control constituţional a efectuat o evaluarea a constituţionalităţii textului de lege criticat apreciind că acesta este clar şi previzibil.
"Curtea constată că prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întrunesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, permiţând destinatarilor legii penale să îşi adapteze conduita în funcţie de exigenţele lor şi, totodată, să prevadă consecinţele faptelor din domeniul traficului şi al consumului ilicit de droguri pe care le săvârşesc. Pentru aceleaşi considerente, textul criticat este în acord cu exigenţele principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie. În aceste condiţii, susţinerile autorului excepţiei, referitoare la crearea, prin prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, unor confuzii în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor de trafic şi consum ilicit de droguri de către organele judiciare vizează domeniul interpretării şi aplicării textului criticat". (CCR, decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, par. 19).
În egală măsură, instanţa de recurs apreciază că sintagma criticată se poate evalua în raport de considerentele deciziei nr. 3 din data de 27 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000, în situaţia în care o persoană călătoreşte în România cu avionul având asupra sa droguri, acestea se consideră introduse în ţară (cu consecinţa consumării infracţiunii) în momentul în care persoana aflată la bordul aeronavei trece frontiera, intrând astfel în spaţiul aerian cuprins între frontierele de stat, fără ca efectuarea controlului vamal să prezinte relevanţă în privinţa consumării infracţiunii.
În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că "legiuitorul, în definirea elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, nu a făcut nici o distincţie între caracterul licit şi cel ilicit al "intrării în ţară".
De asemenea, în norma de incriminare avută în vedere nu există o dispoziţie care să facă referire explicit sau implicit la aspecte care ţin de regimul vamal şi reglementarea aferentă acestui domeniu de activitate, ci se referă strict şi exclusiv la aspectul introducerii (fără drept) în ţară a anumitor substanţe, calificate drept "droguri de risc" sau "droguri de mare risc".
Din moment ce legea penală nu defineşte în mod expres şi într-un sens aparte conceptul de introducere în ţară a unor bunuri/substanţe, reiese că se aplică regula generală potrivit căreia ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus. Astfel, orice suprapunere între axele reprezentate de pătrunderea (chiar şi formală) pe teritoriul României a unei persoane şi prezenţa fără drept asupra acesteia (sau în bagajele sale) a unor asemenea substanţe interzise (droguri de risc sau de mare risc), conduc la întrunirea condiţiei constitutive inserate în art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, şi anume: introducerea în ţară a drogurilor de risc/mare risc (pătrunderea pe teritoriul României cu asemenea substanţe).
Introducerea de droguri de risc sau de mare risc - ca element material al laturii obiective a infracţiunilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, constând în acţiunea prin care drogurile pătrund în ţară, presupune deplasarea drogurilor dintr-un stat străin peste frontiera de stat a României, fără a fi condiţionată de parcurgerea controlului vamal.
Raportat la problema de drept analizată, nu interesează modalitatea de introducere în ţară a drogurilor - pe cale terestră, aeriană sau navală, şi nici mijlocul de transport ori serviciile utilizate - poştale, curierat, coletărie sau comerţ on-line)."
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2024.