Şedinţa publică din data de 12 martie 2024
Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 1329/A/2023 din data de 17 august 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 553, pronunţată la data de 26.09.2022 de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., rap. la disp. art. 16 alin. (1) lit. b) şi disp. art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A., B. şi C., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei.
Prin decizia penală nr. 1329/A din data de 17 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei împotriva sentinţei penale nr. 553/26.09.2022, pronunţate de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosarul nr. x/2021, pe care a desfiinţat-o în tot şi, rejudecând cauza:
În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., au fost condamnaţi inculpaţii A., B. şi C. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 5.400 RON (reprezentând suma corespunzătoare unei zile-amendă, de 30 RON, înmulţită cu numărul zilelor-amendă, de 180 zile-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen.
Decizia penală nr. 1329/A din data de 17 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a fost comunicată inculpaţilor B. la data de 22.08.2023 la domiciliu şi la cabinet avocat, C. la data de 22.08.2023 la domiciliu şi la cabinet de avocat şi A. la data de 22.08.2023 la domiciliu şi la cabinet de avocat.
Pentru inculpaţii A., B. şi C. termenul s-a împlinit la data de 21.09.2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 1329/A din data de 17 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori au declarat recurs în casaţie inculpaţii A., B. şi C. la data de 12.09.2023.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 14.09.2023. În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.
Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 28.11.2023.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată, inculpaţii A., B. şi C. au solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.. Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la împrejurările concrete ale cauzei şi la conţinutul motivului invocat în susţinerea recursului în casaţie, au solicitat suspendarea executării deciziei penale nr. 1329/A/2023 din data de 17.08.2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală si de minori în dosarul penal nr. x/2021 până la soluţionarea prezentului recurs în casaţie.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie invocat, în esenţă, s-a susţinut că starea de fapt reţinută de instanţa de apel care stă la baza pronunţării hotărârii de condamnare nu corespunde tipicităţii modalităţii de incriminare. În măsura în care ar fi realizat o analiză concretă şi defalcată a faptelor imputate, instanţa de apel ar fi constatat, în mod asemănător celor reţinute prin sentinţa penală nr. 553/2022 pronunţate de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen.
După cum s-a arătat şi la nivel doctrinar, pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare, motiv pentru care instanţa de judecată are obligaţia de a realiza un examen de tipicitate ce porneşte cu identificarea elementelor de natură obiectivă prin prisma cărora se va analiza concordanţa între fapta reproşată inculpatului şi modelul abstract prevăzut de legiuitor, respectiv: obiectul, subiectul activ şi pasiv, latura obiectivă. Or, starea de fapt descrisă de instanţa de control judecătoresc prin decizia penală recurată nu satisface aceste exigenţe, nefiind întrunită condiţia laturii obiective specifice infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (1) din C. pen.
Latura obiectivă a infracţiunii mai sus-amintite se realizează, sub aspectul elementului material, prin două modalităţi alternative: fie se fac afirmaţii mincinoase, fie nu se spune tot ce se ştie asupra împrejurărilor esenţiale într-o cauza în care se ascultă martori, fiind vorba despre o manifestare de natură a induce în eroare organele judiciare. Fapta trebuie să constea, aşadar, în acţiunea de prestare a mărturiei mincinoase, prin aceea că ceea ce spune martorul este în neconcordanţă cu ceea ce el ştie despre fapta cu privire la care este audiat.
Acţiunea de a face afirmaţii mincinoase înseamnă a se face relatări nesincere, respectiv în neconcordanţă cu cele ştiute de martor. Astfel cum s-a precizat în doctrină, infracţiunea de mărturie mincinoasă nu subzistă în ipoteza în care martorul redă sincer, corect împrejurările şi faptele pe care le cunoaşte, însă dă acestora o semnificaţie eronată, deoarece sarcina aprecierii probelor revine organelor abilitate de lege. A nu spune tot ce ştie înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau în parte din ceea ce martorul ştia cu privire la faptele sau împrejurările despre care este întrebat de către organul judiciar. Este important de precizat că tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul ştia, iar nu ceea ce ar fi putut cunoaşte. De asemenea, are semnificaţie penală numai acea omisiune care este de natură să inducă în eroare organul judiciar. Mărturia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce ştie trebuie să aibă relevanţă penală. În raport de dispoziţiile art. 273 alin. (1) din C. pen., ea prezintă acest caracter numai atunci când afirmaţiile sau omisiunile mincinoase se referă la împrejurări esenţiale asupra cărora martorul a fost întrebat.
Cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului A., s-a apreciat că acuzaţia procurorului, preluată de către instanţa de control judiciar, ca urmare a desfiinţării sentinţei penale nr. 553/2022, constă în aceea că a declarat în anul 2020 că, atunci când s-a deplasat în teren în urmă cu 10 ani, respectiv în anul 2010, a observat că terenul era arat, nu a remarcat prezenţa arborilor, iar terenul era mai degrabă îngrădit.
Potrivit susţinerilor din rechizitoriu, nu avea posibilitatea de a se deplasa la teren în exercitarea unor atribuţii de serviciu, deoarece ar fi trebuit să aibă un ordin scris. A menţionat că nu a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu vizita sa la respectivul teren. De altfel, faptul că s-a deplasat la respectiva locaţie în calitate de funcţionar a fost confirmat şi de martorul D. (funcţionar A.P.LA.), care a învederat cu ocazia audierii sale în faţa primei instanţe că deplasările în teren nu se făceau în baza unui ordin de serviciu.
De altfel, deplasarea în calitate oficială sau "privată" este irelevantă cu privire la dosarul de urmărire penală nr. 122/P/2017 (în care domnul E. a fost cercetat şi în care s-a dispus trimiterea sa în judecată), întrucât nu constituie o împrejurare esenţială, în sensul art. 273 alin. (1) din C. pen.. În realitate, nu a făcut deplasarea în calitate de persoană privată, ci în calitate de angajat al A.P.LA., care a îndeplinit o sarcină de serviciu. A declarat şi cu ocazia audierii sale în faţa primei instanţe, că s-a deplasat în teren în anul 2010, în calitate de angajat al A.P.LA., fiind necesar să preia cererile fermierilor din Mun. Sighetu Marmaţiei. Până în anul 2009 existau hărţi cu blocurile fizice ale parcelelor care trebuiau identificate de către fermieri, iar după 2010 cererile puteau fi preluate şi în sistem informatic şi se încărcau în programul IPA online, unde fermierul putea să îşi vizualizeze propria parcelă, cu limitele acesteia şi amplasamentul, fiind ajutat de către funcţionarul specialist care îi prelua cererea. De asemenea, exista şi varianta preluării cererilor în format fizic, pe hârtie.
În cazul domnului E., preluarea s-a făcut online, la recomandarea primită de la A.P.I.A, fiind necesară deplasarea în teren cu câteva zile înainte de preluarea cererii, folosindu-se harta fermierului din anul 2009, unde domnul E. şi-a desemnat parcela. Ca urmare a deplasării în teren, a constatat că, amplasamentul parcelei era aproape corect", în sensul că marja de eroare era de aproximativ 10%. Terenul în cauză era din categoria teren arabil, iar în faţa primei instanţe a arătat că îşi aduce aminte faptul că în faţa organelor de urmărire penală a declarat că "terenul era arat", însă "nu îmi aduc aminte chiar perfect sau corect" dacă cele învederate corespundeau adevărului deoarece, prin prisma meseriei, a vizitat extrem de multe parcele de terenuri, iar declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală a avut loc în anul 2020, respectiv în urmă cu 10 ani de la data la care a vizitat respectivul teren. Sub acest aspect, menţiunile făcute la momentul dării declaraţiei din 09.10.2020, în legătură cu faptul că terenul în cauză era arat în urmă cu 10 ani, respectiv că nu a remarcat prezenţa arborilor (fapt negativ) şi că "terenul era mai degrabă îngrădit" nu pot fi catalogate drept împrejurări sau fapte esenţiale în sensul art. 273 alin. (1) din C. pen., de natură a conduce, dincolo de orice îndoială rezonabilă la concluzia că este vinovat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă (aceasta putând fi săvârşită, de altfel, doar cu intenţie).
De altfel, organele judiciare care au luat parte la desfăşurarea ciclului ordinar al judecăţii nu motivează caracterul esenţial al declaraţiilor pe care A., B. şi C. le-au dat în calitate de martori, respectiv în ce măsură acestea au influenţat soluţionarea dosarului penal nr. x/2017 în care s-a dispus trimiterea în judecată a dlui. E., în condiţiile în care declaraţiile acestora ar avea caracter esenţial, nu se precizează care este relevanţa acestora, în contextul în care au fost administrate şi alte "probe certe". A solicitat să se constate că afirmaţia acestuia în sensul că "terenul era mai degrabă îngrădit" nu poate fi nicidecum considerată mincinoasă, astfel cum impun dispoziţiile art. 273 alin. (1) din C. pen.. Practic, nu a afirmat un fapt concret, ci a aproximat că, în amintirea sa, terenul era mai degrabă îngrădit, fără însă a fi ferm în declaraţie. Cu alte cuvinte, respectiva declaraţie lasă loc şi ipotezei contrare - în sensul că terenul nu era îngrădit. Toate acestea în contextul în care, potrivit deciziei penale nr. 1329/A/2023 din data de 17.08.2023, martorii nu au invocat că nu îşi amintesc cu acurateţe împrejurări cu referire la situaţia terenului în cauză şi, totodată, acesta a afirmat şi că îşi aminteşte că respectivul teren era arat. De altfel, la dosarul cauzei există o adresă emisă de A.P.I.A. în atenţia Direcţiei Antifraudă în care se arată că în anul 2009, pe terenul în cauză, apare o vegetaţie abundentă, iar pe imaginile din anul 2014 aceasta este complet înlăturată, fără însă a se putea preciza momentul înlăturării. Totodată, se precizează că din imaginile din satelit existente, nu se poate determina cu exactitate dacă suprafaţa este abandonată sau este în pregătire pentru o altă cultură.
Cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului B., s-a susţinut că nu au fost precizate în mod corespunzător faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care să fi făcut, cu bună-ştiinţă, afirmaţii mincinoase şi care sunt consecinţele juridice ale acestor afirmaţii, respectiv din ce motive acestea au caracter esenţial. Aşadar, în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă. Astfel cum a arătat, inclusiv cu ocazia audierii sale în faţa primei instanţe, este adevărat că s-a deplasat la terenul respectiv, în anul 2014 sau 2015, pentru a rezolva o problemă agricolă, deţinând utilaje agricole pentru terenurile mele din comuna Săpânţa. Cu ocazia acestei deplasări, a fost însoţit de domnii E. şi Filipciuc şi a constatat că terenul era cultivat cu porumb, însă plantele erau foarte rare, toată suprafaţa fiind infestată de buruieni. Sub acest aspect, reţine atenţia că, potrivit afirmaţiilor din rechizitoriu (însuşite de instanţa de apel), întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă se raportează la imaginile geospaţiale din 27.09.2014 (care relevă prezenţa pietrişului pe aproximativ 60% din suprafaţa terenului), respectiv la susţinerile martorului F. şi ale martorului G.. În realitate însă, martorul F. a declarat expres în faţa primei instanţe că s-a deplasat la terenul respectiv nu în anul 2015 (cum este precizat în rechizitoriu), ci în anul 2010, înainte de a se pensiona, în vederea identificării de soluţii tehnice pentru combaterea buruienilor. De asemenea, martorul G. a declarat în faza de urmărire penală faptul că locuieşte la aproximativ 30 m de terenul cu pricina, arătând că în anul 2014 (nu în anul 2015, cum se susţine în rechizitoriu) 1-a văzut pe dl. E. când a cumpărat terenul şi la nivelat, într-un an l-a ierbicidat şi a pus piatră pe el. Totodată, martorul a arătat că în anul 2007 pe teren a fost plantat porumb, neputând însă preciza până în ce an a existat o astfel de cultură. Cu alte cuvinte, martorul confirmă susţinerile acestuia, B., cu privire la faptul că terenul a fost cultivat cu porumb.
De asemenea, orice intervenţie asupra terenului (erbicidat, arat etc.) echivalează cu o lucrare agricolă. Stratul de referinţă pe care A.P.I.A. 1-a pus la dispoziţia fermierilor indică faptul că respectivul teren era unul agricol. Acesta nu a făcut parte niciodată din categoria terenurilor posibil abandonate. De altfel, ipoteza în care anumiţi martori nu au văzut porumbul (ca plantă ajunsă la maturitate) nu înseamnă că terenul nu a fost semănat cu porumb. Astfel, terenul în cauză putea fi infestat cu buruieni, iar cultura să fi fost compromisă. Conchizând, în raport de considerentele mai sus expuse, s-a solicitat să se constate neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, fiind condamnat în apel cu privire la o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului C., astfel cum a învederat şi cu prilejul declaraţiei pe care a dat-o în calitate de inculpat în faţa primei instanţe, a arătat că, în anul 2009 sau în anul 2010 s-a deplasat în calitate de şofer la terenul respectiv împreună cu tatăl său, fiind doar ei doi în maşină. La momentul respectiv, nu a coborât din maşină, ci, după ce l-a lăsat pe tatăl său, a plecat. Potrivit rechizitoriului, procurorul a "motivat" trimiterea sa în judecată printr-o singură frază, reţinând, ca şi instanţa de apel, că afirmaţia cum că în anul 2009 sau 2010 terenul era arat este mincinoasă prin raportare, în esenţă, la imaginile geospaţiale din 30.10.2011, care evidenţiază prezenţa unei vegetaţii care s-ar fi instalat într-o perioadă mai îndelungată.
S-a solicitat să se constate că nu se poate afirma că declaraţiile acestuia în calitate de martor cu privire la împrejurări pe care le-a aflat de la tatăl său (care, între timp, a decedat) reprezintă împrejurări esenţiale, organele judiciare neprecizând pentru ce anume sunt esenţiale aspectele relatate. După cum a arătat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa primei instanţe, s-a deplasat la respectiva locaţie doar în calitate de şofer şi nu a coborât din maşină, prilej cu care a văzut că terenul era împrejmuit cu tufe.
Totodată, s-a solicitat să se constate că nu poate fi identificată vreo faptă de mărturie mincinoasă, susţinerile din rechizitoriu (în sensul că, în anul 2009 sau 2010 s-a deplasat la terenul în cauză pentru a-l transporta pe tatăl său, constatând că terenul este arat) sunt insuficiente pentru a fundamenta soluţia de condamnare dispusă în ceea ce îl priveşte, fapta în materialitatea sa nefiind prevăzută de legea penală. Sub acest aspect, în declaraţia pe care dl. E. a dat-o în calitate de martor a confirmat deplasarea acestuia la locaţia respectivă, înainte de decesul tatălui său, întrucât acesta nu putea conduce autovehiculul.
La momentul audierii sale, în calitate de martor, la data de 09.10.2020, în anul 2009 sau 2010 (când am fost prima dată la locaţia respectivă, exclusiv pentru a-l transporta pe tatăl meu), terenul era arat. De altfel, la dosarul cauzei există o adresă emisă de A.P.I.A. către Direcţia Antifraudă prin care se arată că în anul 2009 pe terenul în cauză exista o vegetaţie abundentă, iar pe imaginile din anul 2014 aceasta este complet înlăturată, fără însă a se putea preciza data înlăturării. Totodată, în cuprinsul aceluiaşi act se precizează că, prin raportare la imaginile din satelit, nu se poate determina cu exactitate dacă suprafaţa este abandonată sau în pregătire pentru o altă cultură. Or, în acest context, din perspectiva laturii obiective a infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru care în mod greşit a intervenit condamnarea sa în etapa apelului, a subliniat neîntrunirea elementului material. Astfel, pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare, în acest fel asigurându-se în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării.
După cum se poate observa, soluţia de condamnare intervenită în etapa apelului se întemeiază, în exclusivitate, pe simple supoziţii, pe presupuneri şi pe interpretări subiective, care nu constituie probe nici directe şi nici indirecte, acestea neputând conduce la concluzia că faptele imputate sunt prevăzute de legea penală substanţială. Din această perspectivă, inculpaţii au solicitat să se observe că, în încercarea de a fundamenta desfiinţarea sentinţei de achitare în ceea ce îi priveşte, instanţa de apel a făcut referire, la fila x din Decizia nr. 1329/A/2023 din data de 17.08.2023, la relaţia dintre aceştia şi numitul E. sau la faptul că acesta din urmă a solicitat audierea inculpaţilor în dosarul nr. x/2017. Or, instanţa de judecată trebuie să-şi formeze convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor şi nu una probabilă. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă. Astfel, în opoziţie cu cele reţinute în mod greşit prin decizia instanţei de apel, a solicitat să se constate neîntrunirea în prezenta cauză a elementului material al infracţiunii de mărturie mincinoasă art. 273 alin. (1) din C. pen.
Pe cale de consecinţă, s-a solicitat să se constate că starea de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, nu conturează elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.
Date fiind aspectele evocate, au solicitat ca, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., să admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi, în temeiul art. 17 alin. (2) şi art. 16 lit. b) din C. proc. pen., achitarea inculpaţilor, întrucât faptele pentru care au fost condamnaţi nu sunt prevăzute de legea penală.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, prin încheierea din data de 28 noiembrie 2023, a admis în principiu recursurile în casaţie şi a dispus judecarea lor pe fond, respingând totodată cererea de suspendare a hotărârii.
Analizând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A., B. şi C. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurenţilor inculpaţi, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestor infracţiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 273 alin. (1) din C. pen.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, constă în aceea că:
- inculpatul A., fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală cu numărul 122/P/2017, la data de 09.10.2020, a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebat (în esenţă declarând că, în anul 2010, cu câteva zile înainte de depunerea cererii de către numitul E., s-a deplasat împreună cu acesta la teren pentru a constata dacă amplasamentul este cel din 2009 şi a observat că terenul era arat, nu a remarcat prezenţa arborilor, respectiv a observat că terenul era mai degrabă îngrădit);
- inculpatul B., fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală cu numărul 122/P/2017, la data de 09.10.2020, a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebat (în esenţă declarând că, la sfârşitul lunii mai sau iunie 2015, s-ar fi deplasat împreună cu numiţii E. şi H. la terenul în cauză, observând că acesta este cultivat integral cu porumb, plantele având aproximativ 15-20 cm);
- inculpatul C., fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală cu numărul 122/P/2017, la data de 09.10.2020, a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebat (în esenţă declarând că, în anul 2009 sau 2010, s-a deplasat la terenul în cauză pentru a-l transporta pe tatăl său, constatând că terenul este arat).
Potrivit art. 273 alin. (1) din C. pen., fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 97 din C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Din această perspectivă, aspectele cunoscute de martor în legătură cu faptul principal al probaţiunii constituie probe, materializate în mijlocul de probă constând în declaraţiile date de acesta.
Martorul este definit prin dispoziţiile art. 114 din C. proc. pen. ca fiind orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe în cauza penală, excepţiile reglementate de dispoziţiile procesual penale fiind prevăzute expres.
Potrivit dispoziţiilor art. 116 alin. (1) din C. proc. pen., martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat, iar conform art. 119 alin. (2) şi art. 120 alin. (1) din C. proc. pen., mai înainte de audierea sa, martorului i se comunică obiectul cauzei şi faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, precum şi obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrâgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Astfel, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă constă în fapta martorului - subiect activ calificat reprezentat, în cauza de faţă, de calitatea pe care cei trei inculpaţi au avut-o în dosarul nr. x/2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare - de a face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.
În speţă, elementul material s-a realizat prin afirmaţiile minicinoase ale inculpaţilor care au fost realizate cu privire la situaţia terenului în suprafaţă de 1 ha, situat pe raza municipiului Sighetu Marmaţiei, în locul cunoscut sub denumirea "La Groapa de Gunoi", teren în legătură cu care a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului E., prin rechizitoriul întocmit la data de 26.11.2020 în dosarul nr. x/2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare, pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de art. 181 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Totodată, se reţine că afirmaţiile mincinoase ale inculpaţilor au vizat împrejurările esenţiale ale cauzei, care puteau servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a respectivei cauze, aceştia descriind o situaţie diametral opusă celei reale, respectiv împrejurări care au constituit tocmai obiectul cauzei penale în care au fost audiaţi.
Prin urmare, în raport cu starea de fapt reţinută de instanţa de apel, declaraţiile inculpaţilor se referă la împrejurări care nu corespund realităţii obiective şi care nu puteau fi percepute în modalitatea relatată de aceştia, acesta fiind motivul pentru care se impune a fi reţinut caracterul mincinos al acestor declaraţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, prin criticile formulate (cu precădere cele legate de împrejurări esenţiale în comparaţie cu celelalte probe administrate, ca alternativă, ori faţă de puterea decisivă a declaraţiilor în influenţarea soluţionării litigiului penal) se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpaţilor, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Natura criticilor formulate de recurenţi ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.
Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenta probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora.
Criticile recurenţilor referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.
Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 1329/A din data de 17 august 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 1329/A din data de 17 august 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2024.