Şedinţa publică din data de 21 februarie 2024
Deliberând asupra contestaţiei de faţă reţine următoarele:
Prin încheierea din data de 02 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018. în temeiul art. 2502 C. proc. pen. a fost constatată legalitatea şi temeinicia măsurilor asiguratorii dispuse în cauză pe care pe care le-a menţinut:
· imobil situat în municipiul Bucureşti, B-dul x nr. 69, identificat cadastral cu numărul x, înscris în cartea funciară nr. x, a localităţii Bucureşti - sector 1, compus din teren în suprafaţă de 422,82 mp şi construcţia edificată pe acesta, având S+P+E+M+M, cu o suprafaţă construită la sol de 248,39 mp;
· imobil situat în municipiul Bucureşti, B-dul x nr. 45, compus din 3 camere de locuit şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 78,58 mp.;
· imobil situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din 2 camere de locuit şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 43,38 mp, înscris în cartea funciară nr. x, a municipiului Bucureşti - sector 2.
· suma de 863.957 euro consemnată de către inculpata A. S.R.L. la B. la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti.
- poprirea sumei de 648.623,03 euro, existentă în contul bancar nr. x, deschis pe numele inculpatei C. S.R.L. la D. S.A., măsură dispusă prin ordonanţa de poprire nr. 330/P/2014 din 20.10.2017.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca, în prezenta cauză, existând o condamnare pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi Legea societăţilor nr. 31/1990, menţinerea măsurii asiguratorii este obligatorie. Prin urmare, s-a apreciat că de la momentul luării măsurilor asigurătorii nu au intervenit modificări care să justifice ridicarea acestora, Curtea a apreciat că în cauză subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii şi în baza art. 2502 C. proc. pen. a menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 330/P/2014 din 14.03.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin Ordonanţa nr. 330/P/2014 din 23.06.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi prin Ordonanţa nr. 330/P/2014 din 20.10.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.
În privinţa termenului rezonabil scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a considerat că acest prag nu a fost atins, având în vedere complexitatea cauzei şi natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, consecinţele produse asupra inculpaţilor nedepăşind efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valorile care sunt garantate.
Împotriva încheierii din data de 02 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018., au formulat contestaţii, contestatorii E., F. şi S.C. G. S.R.L..
În acest context, procedând la verificarea hotărârii contestate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. (text de lege introdus, începând cu data de 28 februarie 2021, prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021) "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Potrivit art. 249 C. proc. pen., "(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale,(...) poate lua măsuri asigurătorii prin ordonanţă (...) pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora (...).
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(41) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile."
Din interpretarea dispoziţiilor legale evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.
Deşi, în principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor judiciare, există situaţii în care legiuitorul a instituit, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al acestor măsuri, având în vedere fie natura şi gravitatea faptelor comise, fie consecinţele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi.
O astfel de excepţie era reglementată prin art. 32 din Legea nr. 656/2002, act normativ în vigoare la momentul instituirii măsurilor asigurătorii în speţă, "în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".
Acest text de lege se completa cu cel al art. 33 din acelaşi act normativ, conform căruia:
"(1) În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile art. 118 din C. pen. privind confiscarea bunurilor.
(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.
(3) Veniturile sau alte beneficii materiale obţinute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă.
(4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării.
(5) Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi veniturilor sau altor beneficii materiale obţinute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal.
(6) Pentru a garanta ducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. pen.."
Aceste dispoziţii legale au fost fidel menţinute prin Legea nr. 129/2019 (prin care, la data 21 iulie 2019, a fost abrogată şi înlocuită Legea nr. 656/2002), art. 50 din acest act normativ stabilind că:
"În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în condiţiile Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare", iar art. 51:
(1) În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.
(3) Veniturile sau alte beneficii materiale obţinute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă.
(4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării.
(5) Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi veniturilor sau altor beneficii materiale obţinute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal."
Pe de altă parte, potrivit art. 289 alin. (3) C. pen. "banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent".
Aceasta înseamnă că, în cazul infracţiunilor reglementate de Legea nr. 656/2002 (în prezent, Legea nr. 129/2019) necesitatea luării măsurilor asigurătorii nu este supusă aprecierii organelor judiciare, ci decurge direct din lege, fiind justificată de chiar natura acestor infracţiuni.
În acest caz particular, organele judiciare rămân ţinute să evalueze, însă, în continuare, celelalte cerinţe normative obligatorii pentru dispunerea măsurii asigurătorii, referitoare la categoria de bunuri supuse indisponibilizării, valoarea probabilă a sumelor până la concurenţa cărora se instituie măsura şi finalitatea acesteia, astfel cum rezultă din enumerarea alternativă prevăzută de art. 249 alin. (1) C. proc. pen.. Deopotrivă, urmează a fi evaluată proporţionalitatea şi oportunitatea măsurii procesuale cu scopul urmărit prin aceasta.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, - inculpaţii C. S.R.L. - prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L., I. şi A. S.R.L. au fost trimişi în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind în cuantum de 13.339.334,14 RON, instituie obligativitatea menţinerii măsurilor asigurătorii care este necesară şi proporţională cu atingerea adusă dreptului de proprietate.
Totodată, se reţine că, în conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece, atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei - Decizia nr. 207 din 31 martie 2018 a Curţii Constituţionale).
Statuând asupra naturii juridice a măsurilor asigurătorii, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."
Totodată, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016) a statuat că "instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".
Înalta Curte constată că prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."
De asemenea, prin decizia nr. 19/16.10.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 953 din 04/12/2017) s-a arătat că atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 din Convenţie, care nu este aplicabil în speţă (CEDO. secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03)."
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzaţii penale - în sensul în care această noţiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (paragraful 22), ca "noţiune autonomă a Convenţiei", independent de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante - a fost menţionat de instanţa europeană şi în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmăreşte stabilirea unui grad de vinovăţie raportat la o infracţiune săvârşită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzaţie în materie penală.
Contrar apărării, Înalta Curte constată că nu a fost rupt justul echilibru dintre interesul statului de a obţine repararea prejudiciului prin menţinerea acestor măsuri asigurătorii şi dreptul de proprietate al inculpaţilor de a se bucura, pe deplin, inclusiv de dreptul de dispoziţie asupra acestor bunuri.
De asemenea, la aprecierea proporţionalităţii măsurilor asigurătorii dispuse în prezenta cauză, să are în vedere şi complexitatea deosebită a cauzei, întinderea mare a prejudiciului potenţial a fi produs, precum şi natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor C. S.R.L. - prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L., I. şi A. S.R.L., respectiv infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care legea prevede obligativitatea luării măsurii asigurătorii.
Pentru aceste considerente, constatând legală şi temeinică încheierea atacată, iar criticile contestatorilor neîntemeiate, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii C. S.R.L. - prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L., I. şi A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 02 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorii la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii C. S.R.L. - prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L., I. şi A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 02 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.
Obligă contestatorii inculpaţi la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2024.