Şedinţa publică din data de 14 martie 2024
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 204 din 16 mai 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Arad, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu aplicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi a Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale raportat la art. 5 C. pen. a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii:
1. A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., delapidare în formă continuată prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
2. S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., spălarea banilor în formă continuată prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
3. D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., spălare a banilor prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. si art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
4. E., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., spălare a banilor prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. si art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
5. F., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. si art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
De asemenea, aceeaşi soluţie a fost dată şi în privinţa inculpaţilor G., H., I., J., toţi trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. - inculpaţi care nu au fost vizaţi de apelul declarat de parchet în prezenta cauză.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, sub aspectul situaţiei de fapt, acuzaţiile aduse inculpaţilor în cuprinsul actului de sesizare au constat în aceea că:
Inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a evidenţiat în mod repetat, în actele contabile sau fiscale, în temeiul unor documente cu date nereale (facturi fiscale), operaţiuni fictive constând în achiziţia, în perioada ianuarie 2008-mai 2011, de cereale, de la pretinşii furnizori, societăţi comerciale fantomă (cu un comportament fiscal neadecvat). În acest sens, s-a precizat că societăţile comerciale cu un comportament fiscal neadecvat au fost următoarele: S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L. şi că scopul a constatat în sustragerea de la plata taxei pe valoare adăugată. În consecinţă, s-a reţinut un prejudiciu de 5.170.583,19 RON ca urmare a 42 de acte materiale reprezentând numărul de perioade fiscale.
Inculpata S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A., în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a evidenţiat în mod repetat, în actele contabile sau fiscale, în temeiul unor documente cu date nereale (facturi fiscale), operaţiuni fictive constând în achiziţia, în perioada ianuarie 2008-mai 2011, de cereale, de la pretinşii furnizori, societăţi comerciale fantomă (cu un comportament fiscal neadecvat): S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L., în scopul sustragerii de la plata taxei pe valoare adăugată. În consecinţă, s-a reţinut un prejudiciu de 5.170.583,19 RON ca urmare a 42 de acte materiale reprezentând numărul de perioade fiscale.
Inculpatul D., în calitate de administrator al S.C. O. S.R.L., administrator în fapt (împuternicit) al S.C. P. S.R.L. şi administrator al S.C. R. S.R.L. a pus la dispoziţia S.C. B. S.R.L. şi a administratorului acesteia, inculpatul A., documente contabile (de exemplu facturi) aferente a 5 perioade fiscale: august- decembrie 2009 (în cazul S.C. O. S.R.L.), 7 perioade fiscale: ianuarie- iulie 2010 (în cazul S.C. P. S.R.L.), 1 perioadă fiscală: septembrie 2010 (în cazul S.C. R. S.R.L.), referitoare la livrări fictive de cereale, sprijinind astfel S.C. B. S.R.L. să îşi deducă fraudulos taxa pe valoare adăugată în sumă de 447.545,81 RON (în cazul S.C. O. S.R.L.), 967.510,04 RON (în cazul S.C. P. S.R.L.), 54.621,12 RON (în cazul S.C. R. S.R.L.).S-a precizat că este vorba de 13 acte efective de complicitate (aferente numărului perioadelor fiscale) cu un prejudiciu de 1.469.676,97 RON la infracţiunea continuată unică de evaziune fiscală cu un număr de 42 de acte materiale şi un prejudiciu total de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul E., în calitate de administrator al S.C. Q. S.R.L., a pus la dispoziţia S.C. B. S.R.L. şi a administratorului acesteia, inculpatul A., documente contabile (fiind date ca exemplu: facturi) aferente a 9 perioade fiscale: iulie 2010- martie 2011, referitoare la livrări fictive de cereale, sprijinind cea din urmă societate comercială să îşi deducă fraudulos taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.969.417,57 RON. S-a constatat că este vorba de 9 acte efective de complicitate aferente numărului perioadelor fiscale, prin care a fost creat un prejudiciu de 1.969.417,57 RON la infracţiunea continuată unică de evaziune fiscală cu un număr de 42 de acte materiale şi un prejudiciu total de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul F., în calitate de administrator al S.C. S. S.R.L. a pus la dispoziţia S.C. B. S.R.L. şi a administratorului acesteia, inculpatul A., documente contabile (fiind exemplificate facturile) aferente a 3 perioade fiscale: martie-mai 2011, referitoare la livrări fictive de cereale, sprijinind astfel cea din urmă societate comercială să îşi deducă fraudulos taxa pe valoare adăugată în sumă de 930.213,29 RON. S-a precizat că este vorba de 3 acte efective de complicitate aferente numărului perioadelor fiscale, cu un prejudiciu de 930.213,29 RON la infracţiunea continuată unică de evaziune fiscală cu un număr de 42 de acte materiale şi un prejudiciu total de 5.170.583,19 RON .
Inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., a plătit preţul cerealelor pretins cumpărate de la S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L., în conturile bancare ale acestor furnizori (firme fantomă, cu un comportament fiscal neadecvat), urmată, în perioada februarie 2008 - iulie 2011, de retragerea în numerar, de regulă în aceeaşi zi, cu justificări nereale (plata achiziţiilor de cereale de la persoane fizice), printr-un număr total de 373 operaţiuni bancare, a sumelor încasate (care includ şi suma totală de 5.170.583,19 RON provenită din evaziune fiscală), de administratorii societăţilor fantomă amintite: T., U., V., W., D., E., F. şi de remiterea acestor sume inculpatului A., cu scopul de a da aparenţa de realitate achiziţiilor de cereale, dar şi al ascunderii adevăratei naturi a provenienţei banilor (evaziunea fiscală), fiind vorba de 373 acte materiale.
Inculpata S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A., a plătit preţul cerealelor pretins cumpărate de la S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L., în conturile bancare ale acestor furnizori (firme fantomă, cu un comportament fiscal neadecvat), urmată, în perioada februarie 2008 - iulie 2011, de retragerea în numerar, de regulă în aceeaşi zi, cu justificări nereale (plata achiziţiilor de cereale de la persoane fizice), printr-un număr total de 373 operaţiuni bancare, a sumelor încasate (care includ şi suma totală de 5.170.583,19 RON provenită din evaziune fiscală), de administratorii societăţilor fantomă amintite: T., U., V., W., D., E., F. şi de remiterea acestor sume lui A., cu scopul de a da aparenţa de realitate achiziţiilor de cereale, precum şi al ascunderii adevăratei naturi a provenienţei banilor (evaziunea fiscală)- fiind vorba de 373 acte materiale.
Inculpatul D., în calitate de administrator al S.C. O. S.R.L., R. S.R.L. şi administrator de fapt (împuternicit) al S.C. P. S.R.L., a retras în numerar, printr-un număr de 144 de operaţiuni bancare, în perioada august 2009- octombrie 2010, sumele de bani încasate de la S.C. B. S.R.L., cunoscând că acestea includ şi suma de 1.469.676,97 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal de S.C. B. S.R.L. ca urmare a invocării unor tranzacţii fictive cu S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L., retrageri urmate de remiterea sumelor încasate, inculpatului A., pentru a ascunde adevărata natură a provenienţei banilor, respectiv evaziune fiscală. S-a constatat că inculpatul D. este coautor cu 144 de acte materiale (aferente numărului de retrageri de numerar) prin care s-a spălat suma de 1.469.676,97 RON (reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal prin evaziune fiscală), la infracţiunea continuată, unică de spălare a banilor cu 373 de acte materiale şi o sumă totală spălată, de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul E., în calitate de administrator al S.C. Q. S.R.L., a retras în numerar, printr-un număr de 82 de operaţiuni bancare, în perioada august 2010- martie 2011, sumele de bani încasate de la S.C. B. S.R.L., cunoscând că acestea includ şi suma de 1.969.417,57 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal de S.C. B. S.R.L. ca urmare a invocării unor tranzacţii fictive cu S.C. Q. S.R.L., retrageri urmate de remiterea sumelor încasate, inculpatului A., pentru a ascunde adevărata natură a provenienţei banilor, respectiv evaziune fiscală. S-a precizat că inculpatul E. este coautor cu 82 de acte materiale (aferente numărului de retrageri de numerar) prin care s-a spălat suma de 1.969.417,57 RON (reprezentând tva dedusă ilegal prin evaziune fiscală), la infracţiunea continuată, unică de spălare a banilor cu 373 de acte materiale şi o sumă totală spălată de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul F., în calitate de administrator al S.C. S. S.R.L. a retras în numerar, printr-un număr de 39 de operaţiuni bancare, în perioada martie - iulie 2011, sumele de bani încasate de la S.C. B. S.R.L., cunoscând că acestea includ şi suma de 930.213,29 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal de S.C. B. S.R.L. ca urmare a invocării unor tranzacţii fictive cu S.C. S. S.R.L., retrageri urmate de remiterea sumelor încasate, inculpatului A., pentru a ascunde adevărata natură a provenienţei banilor, respectiv evaziune fiscală. S-a precizat totodată că, inculpatul F. este coautor cu 39 de acte materiale (aferente numărului de retrageri de numerar) prin care s-a spălat suma de 930.213,29 RON (reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal prin evaziune fiscală), la infracţiunea continuată, unică de spălare a banilor cu 373 de acte materiale şi o sumă totală spălată, de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., a plătit preţul cerealelor pretins cumpărate de la S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L., în conturile bancare ale acestor furnizori (firme fantomă, cu un comportament fiscal neadecvat), urmată, în perioada februarie 2008 - iulie 2011, de retragerea în numerar, de regulă în aceeaşi zi, cu justificări nereale (plata achiziţiilor de cereale de la persoane fizice), printr-un număr total de 373 operaţiuni bancare, a sumelor încasate (care includ şi suma totală de 5.170.583,19 RON provenită din evaziune fiscală), de administratorii societăţilor fantomă amintite: T., U., V., W., D., E., F. şi de remiterea acestor sume inculpatului A.. Astfel, s-a reţinut o însuşire de către inculpatul A. a sumei de 5.170.583,19 RON din gestiunea S.C. B. S.R.L., fiind vorba de 373 acte materiale.
Inculpatul D., în calitate de administrator al S.C. O. S.R.L., S.C. R. S.R.L. şi administrator de fapt (împuternicit) al S.C. P. S.R.L. a retras în numerar, printr-un număr de 144 de operaţiuni bancare, în perioada august 2009- octombrie 2010, sumele de bani încasate de la S.C. B. S.R.L., cunoscând că acestea includ şi suma de 1.469.676,97 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal de S.C. B. S.R.L. ca urmare a invocării unor tranzacţii fictive cu S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L., retrageri urmate de remiterea sumelor încasate, inculpatului A.. Astfel, s-a constatat că inculpatul D. este complice cu 144 de acte materiale (aferente numărului de retrageri de numerar) prin care s-a delapidat suma de 1.469.676,97 RON (reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal prin evaziune fiscală), la infracţiunea continuată, unică de delapidare cu 373 de acte materiale şi o sumă totală delapidată, de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul E., în calitate de administrator al S.C. Q. S.R.L., a retras în numerar, printr-un număr de 82 de operaţiuni bancare, în perioada august 2010- martie 2011, sumele de bani încasate de la S.C. B. S.R.L., cunoscând că acestea includ şi suma de 1.969.417,57 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal de S.C. B. S.R.L. ca urmare a invocării unor tranzacţii fictive cu S.C. Q. S.R.L., retrageri urmate de remiterea sumelor încasate, inculpatului A.. S-a constatat că inculpatul E. este complice cu 82 de acte materiale (aferente numărului de retrageri de numerar) prin care s-a delapidat suma de 1.969.417,57 RON (reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal prin evaziune fiscală), la infracţiunea continuată, unică de delapidare cu 373 de acte materiale şi o sumă totală delapidată, de 5.170.583,19 RON.
Inculpatul F., în calitate de administrator al S.C. S. S.R.L., a retras în numerar, printr-un număr de 39 de operaţiuni bancare, în perioada martie- iulie 2011, sumele de bani încasate de la S.C. B. S.R.L., cunoscând că acestea includ şi suma de 930.213,29 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal de S.C. B. S.R.L. ca urmare a invocării unor tranzacţii fictive cu S.C. S. S.R.L., retrageri urmate de remiterea sumelor încasate, inculpatului A.. S-a precizat că inculpatul F. este complice cu 39 de acte materiale (aferente numărului de retrageri de numerar) prin care s-a delapidat suma de 930.213,29 RON (reprezentând taxa pe valoare adăugată dedusă ilegal prin evaziune fiscală) şi cu 373 de acte materiale şi o sumă totală delapidată, de 5.170.583,19 RON.
La termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2023, instanţa de fond a pus în discuţie excepţia prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor, faţă de datele comiterii presupuselor fapte, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26.05.2022 şi O.U.G nr. 71/2022 pentru modificarea C. pen.
S-a reţinut că inculpaţii A., X., D., F., prin declaraţiile date în faţa instanţei şi inculpata persoană juridică S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., prin înscrisul depus la dosar, au solicitat încetarea procesului penal, arătând, în mod expres, că nu doresc continuarea procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 C. proc. pen.
Astfel, Tribunalul a analizat prescripţiei răspunderii penale în raport de legea penală mai favorabilă, apreciată ca fiind noul C. pen. şi Legea nr. 241/2005, cu referire la intervalul cuprins între publicarea în Monitorul oficial al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - şi momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, respectiv perioada 25.06.2018-30.05.2022.
Faţă de considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, prima instanţă a reţinut că, Decizia nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, textul normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, s-a reţinut că până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (prin care a articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) au fost modificate), în materie penală nu au mai fost reglementate cazurile de întrerupere a cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale, situaţie juridică care s-a apreciat că produce efecte în condiţiile legii penale mai favorabile în cauzele pendinte.
Pe de altă parte, s-a reţinut cu privire la cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, faptul că se aplică numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile.
În continuare, tribunalul a reţinut că, în aplicarea mitior lex, Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 - data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018 şi, niciun act efectuat în prezenta cauză după această dată, nu mai poate produce efecte întreruptive de prescripţie a răspunderii penale în baza unei prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, a configurat o unică soluţie normativă neconstituţională, sancţionată ca atare prin aceste două decizii ale instanţei de contencios constituţional, aplicabile raporturilor juridice de conflict pendinte.
Prima instanţă a avut în vedere faptul că această interpretare este şi cea care se desprinde din conţinutul dispozitivului Deciziei nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căruia, normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În continuare, prima instanţă a constatat că solicitările reprezentantului Ministerului Public de înlăturare a aplicării deciziilor Curţii Constituţionale raportat la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în cauze împotriva României sunt nefondate.
Astfel, tribunalul a avut în vedere că, în cauzele conexate C-357/19,C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, prin hotărârea de Mare Cameră din 21 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat faptul că "în ipoteza în care instanţa de trimitere din cauzele C-357/19, C-811/19 şi C-840/19 ar ajunge la concluzia că aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispoziţiilor naţionale în materie de prescripţie şi în special a termenului absolut de prescripţie prevăzut la articolul 155 alin. (4) din C. pen. implică un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, sancţiunile prevăzute de dreptul naţional pentru combaterea unor astfel de infracţiuni nu ar putea fi considerate drept efective şi disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcţionarea Uniuni Europene coroborat cu articolul 2 din Convenţia P.I.F., precum şi cu Decizia 2006/928" (paragraf 2028).
Din acest punct de vedere, raportat la termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 - 10 ani, termen considerat suficient pentru investigarea unor infracţiuni de natura celor ce fac obiectul prezentului dosar, văzând şi faptul că organele statului - Garda Financiară s-au sesizat la scurt timp de la comiterea acestora (2011), tribunalul nu a identificat elemente care să ducă la reţinerea unui risc sistemic de impunitate, în cazul aplicării termenului general de prescripţie.
Totodată, s-a reţinut, în conformitate cu aspetele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 67/2022 în sensul că normele naţionale referitoare la prescripţie ţin de domeniul de aplicarea al legalităţii incriminării, consecinţa fiind obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia Europeană şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
În aceste condiţii, s-a avut în vedere cauza C 42/17 (Tarico 2), în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri.
Astfel, prima instanţă a considerat că prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Tarico 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate.
Aşadar, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor dispoziţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (fiind indicat în acest sens paragraful 60).
Totodată din cuprinsul paragrafului 61, s-a reţinut că, dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii.
În concluzie, Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlăturarea aplicării jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la lipsa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, cu consecinţa încetării procesului penal pornit împotriva celor 10 inculpaţi din prezenta cauză, ca efect al intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Prin urmare, în speţă, s-a avut în vedere că infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 se pedepseşte cu închisoarea de la 5 ani la 11 ani, limite de pedeapsă în raport de care termenul general de prescripţie este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. de 10 ani, iar, infracţiunile de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 şi delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen. se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani, respectiv de la 2 la 7 ani, în raport de care termenul general de prescripţie este, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. de 8 ani.
Totodată, s-a avut în vedere că pe perioada stării de urgenţă (16.03.2020 - 14.05.2022) a intervenit suspendarea de drept a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 C. pen.
În consecinţă, Tribunalul a constatat că în cazul fiecărui inculpat s-au împlinit termenele generale de prescripţie aferente infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată.
Astfel, s-a reţinut că, în cazul inculpatului A., termenul de prescripţie de 10 ani pentru infracţiunea de evaziune fiscală a început să curgă din luna mai 2011 şi s-a împlinit în luna iulie anului 2021; termenul de prescripţie de 8 ani pentru infracţiunile de spălare a banilor şi respectiv delapidare a început să curgă din luna iulie 2011 şi s-a împlinit în luna septembrie 2019.
În privinţa inculpatei persoană juridică S.C. B. S.R.L., s-a reţinut că termenul de prescripţie de 10 ani pentru infracţiunea de evaziune fiscală a început să curgă din luna mai 2011 şi s-a împlinit în luna iulie 2021; termenul de prescripţie de 8 ani pentru infracţiunea de spălare a banilor a început să curgă din luna iulie 2011 şi s-a împlinit în luna septembrie 2019.
Referitor la inculpatul D., s-a constatat că termenul de prescripţie de 10 ani pentru infracţiunea de evaziune fiscală a început să curgă în luna septembrie 2010 şi s-a împlinit în luna noiembrie 2020; termenul de prescripţie de 8 ani pentru infracţiunea de spălare a banilor şi delapidare a început să curgă în luna octombrie 2010 şi s-a împlinit în luna decembrie 2018.
În ceea ce priveşte inculpatul E., s-a constatat că termenul de prescripţie de 10 ani pentru infracţiunea de evaziune fiscală a început să curgă din martie 2011 şi s-a împlinit în luna mai 2021; termenul de prescripţie de 8 ani pentru infracţiunile de spălare a banilor şi delapidare a început să curgă în luna martie 2011 şi s-a împlinit în luna mai 2019.
În cazul inculpatului F. s-a reţinut că termenul de prescripţie de 10 ani în cazul infracţiunii de evaziune fiscală a început să curgă în luna mai 2011 şi s-a împlinit în luna iulie 2021; termenul de prescripţie de 8 ani pentru infracţiunile de spălare a banilor şi delapidare a început să curgă în luna iulie 2011 şi s-a împlinit în luna septembrie 2021.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara sub aspectul greşitei soluţii de constatare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpaţi.
Prin decizia penală nr. 925 din 26.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 204 din 16 mai 2023 pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2022.
În baza art. 273 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel, au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat, în esenţă, că, aplicarea în cauză a legii penale mai favorabile în materia prescripţiei răspunderii penale ca urmare a deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale nu aduce atingere dreptului Uniunii Europene şi nici jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Totodată, făcând trimitere la considerentele deciziei C 107/23 din 24 iulie 2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a arătat că aceasta nu ar trebui să impacteze în vreun fel aplicarea C. pen. reconfigurat prin Deciziile nr. 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale, şi nici interpretarea a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, în speţă, Curtea a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpaţilor o reprezintă C. pen. actual, în forma sa intermediară prin raportare la intervalul 09.08.2018-30.05.2022, care, spre deosebire de vechiul C. pen., în privinţa termenelor de prescripţie a răspunderii penale nu mai conţine prevederi care să instituie cauze de întrerupere, astfel că termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de 10 ani (pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. c), de 8 ani (pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din legea 656/2002 şi delapidare prevăzută de art. 295 C. pen. raportat la art. 308,309 C. pen.) şi, respectiv, de 5 ani (pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.).
În consecinţă, constatând împlinirea termenului de prescripţie general pentru faptele reţinute în sarcina inculpaţilor din prezenta cauză, Curtea a constatat legală şi temeinică soluţia de încetare a procesului penal dispusă de către instanţa de fond.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 09.11.2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii E. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 alin 1 C. pen. cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea, art. 35 alin. (1) C. pen., de complicitate la delapidare, prev. de art. 48 C. pen., cu referire la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., A., pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea, art. 35 alin, 1 C. pen., delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38alin 1 şi 2 C. pen., F. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de complicitate la delapidare, prev. de art. 48 C. pen. cu referire la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., D. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., complicitate la delapidare, prev. de art. 48 cu referire la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen.. Şi S.C. B. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin 1 C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 35 alia. 1 C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat termenul special de prescripţie a răspunderii penale ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, fără a avea în vedere contradictorialitatea celor două decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional (Decizia nr. 297/2018 şi 358/2022), precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, prin lăsarea neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, a oricărei reglementări sau practici naţionale care este contrară dreptului Uniunii.
Sub acelaşi aspect, s-a menţionat că înlăturarea termenului special de prescripţie ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci pentru toate infracţiunile, cu excepţia celor imprescriptibile.
Totodată, făcând trimitere la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 24.07.2023 în cauza C-107/23, procurorul a precizat că instanţa naţională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudenţa naţională care creează un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.
Totodată, s-a arătat că se impunea ca instaţele de fond şi apel să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a lăsat neaplicata o alta decizie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând că ar fi generat un risc sistemic de impunitate (dec pen. nr. 41 din 07.04.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2018).
De asemenea, în susţinerea motivelor de recurs în casaţie, s-a făcut trimitere la decizia penală nr. 857/A din 13.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admis apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a făcut aplicarea Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023, apreciindu-se că nu este împlinit în cauză termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Astfel, în considerentele acestei hotărâri s-a arătat, în sinteză că, instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale prin care este invalidată dispoziţia legislativă/naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
De asemenea, în considerentele aceleiaşi hotărâri, s-a arătat că CJUE a reţinut că, situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale.
Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alineatul (I) din Convenţia PIF.
În speţă, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct.
În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alineatul (I) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.
Aşadar, în astfel de împrejurări, ţinând seama de necesitatea punerii în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, si a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţa naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termemilui de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale), trebuie considerata ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii.
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale).
Totodată, Curtea de Apel Timişoara a menţionat că CJUE a reţinut cu titlu general că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii: ca urmare instanţa naţională nu mai este în măsură să facă o astfel de apreciere în mod individual în fiecare cauză ce are ca obiect o astfel de infracţiune.
De asemenea, s-a arătat că CJUE a reţinut că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulaţi în termeni clari şi precişi, aplicarea articolelor nefiind însoţite de nicio condiţie, astfel încât, ele au efect direct, ca urmare revine în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor din aceste norme legale, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.
Astfel, a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite anterior datei de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii.
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de "fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii", să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, instanţa investită cu soluţionarea cauzei are abligaţia de a aplica în mod direct art. 325 alin. (1) TFUE şi art, 2 alineatul (I) din Convenţia PIF, fără a mai putea verifica încă o dată existenţa unui risc sitemic de impunitate.
Aplicând direct normele legale anterior citate, cât şi Hotărârea CJUE rezultă că efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei se impune a se considera că se produce în continuare şi după data de 25.06.2018.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că problema de drept ce dezleagă prescripţia în prezenta cauză nu este ordinea/ierarhia aplicării hotărârilor Curţii Constituţionale, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi CJUE, care au fost pronunţate în materia prescripţiei răspunderii penale, respectiv asupra dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., ci problema de drept care se pune în discuţie este dacă Hotărârea din 24 iulie-2023 pronunţată în Cauza C 107/23 PPU este aplicabilă în cauză în raport cu principiul aplicării legii penale mai favorabile garantat de art. 5 C. pen. român şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României (Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.)
Astfel, s-a apreciat că, în raport cu obiectul cauzei, are incidenţă directă art. 325 din TFUE şi Convenţia PIF şi pe cale de consecinţa şi Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 pronunţată în cauza C 107/23 PPU, de interpretare a acestor norme suprastatale.
Instanţa de apel a considerat că, în situaţia în care aplicarea articolului 325 TFUE şi a normelor care îl pun în practică este deficitară, în România şi apare un risc sistemic de impunitate, Uniunea Europeană poate angaja răspunderea Statului Român economic şi juridic, având în vedere că, la data dobândirii calităţii de membru al Uniunii Europene acesta a dobândit o serie de drepturi, dar şi-a asumat şi anumite obligaţii pe care trebuie să le respecte, inclusiv prin puterea judecătorească, iar, prevederile art. 5 C. pen. ce reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile nu poate fi interpretat şi aplicat în contradicţie cu supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.
Prin raportare la cele menţionate în considerente cu privire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Timişoara a sublilniat că revine instanţelor judecătoreşti competenţa de interpretare şi aplicare a dreptului naţional, acestea având obligaţia să asigure supremaţia aplicării normelor dreptului comunitar, inclusiv obligaţia de a aplica Hotărârile CJUE, atunci când acestea se referă la norme infraconstituţionale.
Pe de altă parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile nu este un drept absolut, aşa cum nici principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor nu este unul absolut, ambele principii putând suferii ingerinţe dacă interese superioare o cer, şi, în cazul de faţă, chiar dacă Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 ar intra în coliziune cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum este reglementat în art. 5 C. pen., prevalenţă trebuie să aibă aplicarea Hotărârii CJUE, potrivit considerentelor anterior expuse.
În concluzie, instanţa de apel, raportat la cele anterior menţionate, a constatat că, în cauză, au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, comunicate inculpaţilor, care au avut efect întreruptiv al termenului de prescripţie, şi, prin urmare, nu a intervenit prescripţia răspunderii penale a inculpaţilor în condiţiile noului C. pen., impunându-se, în cauză, examinarea pe fond a acuzaţiilor formulate împotriva acestora.
Totodată, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, Parchetul a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală pronunţată în soluţionarea unor recursuri în casaţie, respectiv deciziile nr. 567/RC din 05.10.2023 pronunţata în dosarul nr. x/2022, decizia nr. 613 RC din 12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia nr. 615/RC din 12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi decizia nr. 616/RC din 12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020.
Astfel, s-a menţionat că, în considerentele Deciziei nr. 567/RC din 05.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, referitor la incidenţa ratione materiae a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023) precum şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii, s-a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalentă, dispoziţiile acestuia.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, aşa cum rezultă din cuprinsul Hotărârii CJUE, Curtea de Ia Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infractinea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre), şi, prin urmare, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE referitoare la fraudele privind TVA, cum este şi infracţiunea de evaziune fiscală şi cele aflate în legătură strânsa cu aceasta, intră sub incidenţa dreptului Uniunii, intră în sfera celor la care se refera Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
De asemenea, din interpretarea per a contrario a celor menţionate în considerentele Deciziei nr. 613/RC din 12.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2018, rezultă că, dacă hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Camera, în cauza C-107/23 PPU, pronunţată la data de 24 iulie 2023, este anterioară deciziei recurate, atunci legalitatea soluţiei de încetare va putea fi analizată în raport de această hotărâre, întrucât natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ.
Tot în conţinutul deciziei s-a arătat că elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
În ceea ce priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie precizează că aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, în considerentele aceleiaşi decizii s-a arătat că, deşi infracţiunea de evaziune fiscală ce a făcut obiectul acuzaţiei întră sub incidenţa dreptului Uniunii, frauda în domeniul TVA-ului constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa anterioară şi reiterate în hotărârea C-107/23 PPU (paragrafele 79-85), situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), iar standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curţii, de natură să, compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, totuşi principiul autorităţii de lucru judecat nu ar permite remedierea încălcării.
În concluzie, rezultă că analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează potrivit legii procesual penale române la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa fiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia, cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene anterior datei la care aceasta a rămas definitivă şi, prin urmare, obligativitatea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Cauza C-107/23 din 24.07.2023, care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, operează în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia.
Aceleaşi considerente, anterior menţionate, sunt reluate şi în considerentele Deciziei nr. 615/RC din 12.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020 şi Deciziei nr. 616/RC din 12.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020.
Or, în prezenta cauză, obiectul acuzaţiei intră în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-107/23 din 24.07.2023, frauda în domeniul TVA-ului, scopul fiind sustragerea de la plata taxei pe valoare adăugată, infracţiunea de evaziune fiscala, cu prejudiciu în cuantum de 5.170.583,19 RON, constituind o fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, acuzaţiile din dosar privind şi infracţiunile de spălare de bani şi delapidare aflate în legătură strânsa cu infracţiunea de evaziune fiscală, cauză era pendinte la data pronunţării hotărârii CJUE, prin motivele de apel formulate în cauza parchetul a invocat incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) precum şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii, şi raportat la cele menţionate anterior, este evident că Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Cauza C-107/23 din 24.07.2023, care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, era aplicabila în prezenta cauză.
Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, evaziune fiscală şi contrabandă) potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile, întrucât este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat de către recurent că, în cauză, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului şi să constate că termenele de prescripţie specială pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii nu s-au împlinit, întrucât în cauză au fost îndeplinite numeroase acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie în conformitate cu legea în vigoare la data faptelor, precum şi cu legea în vigoare anterior apariţiei Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 publicată în Monitorul Oficial la data de 26 aprilie 2018 şi respectiv nr. 358 publicată la data de 09.06.2022.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 09.11.2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii E. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 alin 1 C. pen. cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea, art. 35 alin. (1) C. pen., de complicitate la delapidare, prev. de art. 48 C. pen., cu referire la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., A., pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea, art. 35 alin, 1 C. pen., delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38alin 1 şi 2 C. pen., F. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de complicitate la delapidare, prev. de art. 48 C. pen. cu referire la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., D. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., complicitate la delapidare, prev. de art. 48 cu referire la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen.. Şi S.C. B. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate concurente de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin 1 C. pen., de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 35 alia. 1 C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat termenul special de prescripţie a răspunderii penale ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, fără a avea în vedere contradictorialitatea celor două decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional (Decizia nr. 297/2018 şi 358/2022), precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, prin lăsarea neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, a oricărei reglementări sau practici naţionale care este contrară dreptului Uniunii.
Sub acelaşi aspect, s-a menţionat că înlăturarea termenului special de prescripţie ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci pentru toate infracţiunile, cu excepţia celor imprescriptibile.
Totodată, făcând trimitere la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 24.07.2023 în cauza C-107/23, procurorul a precizat că instanţa naţională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudenţa naţională care creează un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.
Totodată, s-a arătat că se impunea ca instaţele de fond şi apel să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a lăsat neaplicata o alta decizie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând că ar fi generat un risc sistemic de impunitate (dec pen. nr. 41 din 07.04.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2018).
De asemenea, în susţinerea motivelor de recurs în casaţie, s-a făcut trimitere la decizia penală nr. 857/A din 13.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admis apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a făcut aplicarea Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023, apreciindu-se că nu este împlinit în cauză termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Astfel, în considerentele acestei hotărâri s-a arătat, în sinteză că, instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale prin care este invalidată dispoziţia legislativă/naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
De asemenea, în considerentele aceleiaşi hotărâri, s-a arătat că CJUE a reţinut că, situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale.
Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alineatul (I) din Convenţia PIF.
În speţă, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct.
În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alineatul (I) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.
Aşadar, în astfel de împrejurări, ţinând seama de necesitatea punerii în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, si a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţa naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termemilui de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale), trebuie considerata ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii.
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale).
Totodată, Curtea de Apel Timişoara a menţionat că CJUE a reţinut cu titlu general că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii: ca urmare instanţa naţională nu mai este în măsură să facă o astfel de apreciere în mod individual în fiecare cauză ce are ca obiect o astfel de infracţiune.
De asemenea, s-a arătat că CJUE a reţinut că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulaţi în termeni clari şi precişi, aplicarea articolelor nefiind însoţite de nicio condiţie, astfel încât, ele au efect direct, ca urmare revine în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor din aceste norme legale, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.
Astfel, a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite anterior datei de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii.
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de "fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii", să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, instanţa investită cu soluţionarea cauzei are abligaţia de a aplica în mod direct art. 325 alin. (1) TFUE şi art, 2 alineatul (I) din Convenţia PIF, fără a mai putea verifica încă o dată existenţa unui risc sitemic de impunitate.
Aplicând direct normele legale anterior citate, cât şi Hotărârea CJUE rezultă că efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei se impune a se considera că se produce în continuare şi după data de 25.06.2018.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că problema de drept ce dezleagă prescripţia în prezenta cauză nu este ordinea/ierarhia aplicării hotărârilor Curţii Constituţionale, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi CJUE, care au fost pronunţate în materia prescripţiei răspunderii penale, respectiv asupra dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., ci problema de drept care se pune în discuţie este dacă Hotărârea din 24 iulie-2023 pronunţată în Cauza C 107/23 PPU este aplicabilă în cauză în raport cu principiul aplicării legii penale mai favorabile garantat de art. 5 C. pen. român şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României (Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.)
Astfel, s-a apreciat că, în raport cu obiectul cauzei, are incidenţă directă art. 325 din TFUE şi Convenţia PIF şi pe cale de consecinţa şi Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 pronunţată în cauza C 107/23 PPU, de interpretare a acestor norme suprastatale.
Instanţa de apel a considerat că, în situaţia în care aplicarea articolului 325 TFUE şi a normelor care îl pun în practică este deficitară, în România şi apare un risc sistemic de impunitate, Uniunea Europeană poate angaja răspunderea Statului Român economic şi juridic, având în vedere că, la data dobândirii calităţii de membru al Uniunii Europene acesta a dobândit o serie de drepturi, dar şi-a asumat şi anumite obligaţii pe care trebuie să le respecte, inclusiv prin puterea judecătorească, iar, prevederile art. 5 C. pen. ce reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile nu poate fi interpretat şi aplicat în contradicţie cu supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.
Prin raportare la cele menţionate în considerente cu privire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Timişoara a sublilniat că revine instanţelor judecătoreşti competenţa de interpretare şi aplicare a dreptului naţional, acestea având obligaţia să asigure supremaţia aplicării normelor dreptului comunitar, inclusiv obligaţia de a aplica Hotărârile CJUE, atunci când acestea se referă la norme infraconstituţionale.
Pe de altă parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile nu este un drept absolut, aşa cum nici principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor nu este unul absolut, ambele principii putând suferii ingerinţe dacă interese superioare o cer, şi, în cazul de faţă, chiar dacă Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 ar intra în coliziune cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum este reglementat în art. 5 C. pen., prevalenţă trebuie să aibă aplicarea Hotărârii CJUE, potrivit considerentelor anterior expuse.
În concluzie, instanţa de apel, raportat la cele anterior menţionate, a constatat că, în cauză, au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, comunicate inculpaţilor, care au avut efect întreruptiv al termenului de prescripţie, şi, prin urmare, nu a intervenit prescripţia răspunderii penale a inculpaţilor în condiţiile noului C. pen., impunându-se, în cauză, examinarea pe fond a acuzaţiilor formulate împotriva acestora.
Totodată, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, Parchetul a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală pronunţată în soluţionarea unor recursuri în casaţie, respectiv deciziile nr. 567/RC din 05.10.2023 pronunţata în dosarul nr. x/2022, decizia nr. 613 RC din 12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia nr. 615/RC din 12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi decizia nr. 616/RC din 12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020.
Astfel, s-a menţionat că, în considerentele Deciziei nr. 567/RC din 05.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, referitor la incidenţa ratione materiae a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023) precum şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii, s-a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalentă, dispoziţiile acestuia.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, aşa cum rezultă din cuprinsul Hotărârii CJUE, Curtea de Ia Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infractinea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre), şi, prin urmare, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE referitoare la fraudele privind TVA, cum este şi infracţiunea de evaziune fiscală şi cele aflate în legătură strânsa cu aceasta, intră sub incidenţa dreptului Uniunii, intră în sfera celor la care se refera Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
De asemenea, din interpretarea per a contrario a celor menţionate în considerentele Deciziei nr. 613/RC din 12.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2018, rezultă că, dacă hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Camera, în cauza C-107/23 PPU, pronunţată la data de 24 iulie 2023, este anterioară deciziei recurate, atunci legalitatea soluţiei de încetare va putea fi analizată în raport de această hotărâre, întrucât natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ.
Tot în conţinutul deciziei s-a arătat că elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
În ceea ce priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie precizează că aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, în considerentele aceleiaşi decizii s-a arătat că, deşi infracţiunea de evaziune fiscală ce a făcut obiectul acuzaţiei întră sub incidenţa dreptului Uniunii, frauda în domeniul TVA-ului constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa anterioară şi reiterate în hotărârea C-107/23 PPU (paragrafele 79-85), situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), iar standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curţii, de natură să, compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, totuşi principiul autorităţii de lucru judecat nu ar permite remedierea încălcării.
În concluzie, rezultă că analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează potrivit legii procesual penale române la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa fiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia, cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene anterior datei la care aceasta a rămas definitivă şi, prin urmare, obligativitatea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Cauza C-107/23 din 24.07.2023, care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, operează în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia.
Aceleaşi considerente, anterior menţionate, sunt reluate şi în considerentele Deciziei nr. 615/RC din 12.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020 şi Deciziei nr. 616/RC din 12.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020.
Or, în prezenta cauză, obiectul acuzaţiei intră în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-107/23 din 24.07.2023, frauda în domeniul TVA-ului, scopul fiind sustragerea de la plata taxei pe valoare adăugată, infracţiunea de evaziune fiscala, cu prejudiciu în cuantum de 5.170.583,19 RON, constituind o fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, acuzaţiile din dosar privind şi infracţiunile de spălare de bani şi delapidare aflate în legătură strânsa cu infracţiunea de evaziune fiscală, cauză era pendinte la data pronunţării hotărârii CJUE, prin motivele de apel formulate în cauza parchetul a invocat incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) precum şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii, şi raportat la cele menţionate anterior, este evident că Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Cauza C-107/23 din 24.07.2023, care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, era aplicabila în prezenta cauză.
Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, evaziune fiscală şi contrabandă) potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile, întrucât este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat de către recurent că, în cauză, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului şi să constate că termenele de prescripţie specială pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii nu s-au împlinit, întrucât în cauză au fost îndeplinite numeroase acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie în conformitate cu legea în vigoare la data faptelor, precum şi cu legea în vigoare anterior apariţiei Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 publicată în Monitorul Oficial la data de 26 aprilie 2018 şi respectiv nr. 358 publicată la data de 09.06.2022.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, reţinându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 925/A din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2022, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 6, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte, în majoritate, apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruţie - Serviciul Teritorial Timişoara ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.
Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În speţă, recurenta solicită să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.
Incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronnţate de CCR) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii faţă de dreptul intern), se impune câteva precizări:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia. Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.
Preliminar analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în diferite forme de participaţie penală (autorat sau complicitate).
Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunţată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).
Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Oferind reperele necesare înţelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi şi alţii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).
Raportat la datele obiectului cauzei (infracţiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002), se constată că privit prin termenii jurisprudenţei recente a CJUE, ar putea face obiectul acestui (aparent) conflict între dreptul intern şi cel european.
Potrivit Hotărârii C-107/23 PPU [Lin] din 24 iulie 2023, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Apare, astfel, că în chestiunea întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, CJUE oferă un răspuns tranşant la întrebarea preliminară, pe de o parte, raportat la natura infracţiunii, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale UE, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte aplicarea lor în timp, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297 a CCR.
În acest context, Înalta Curte subliniază că, în asigurarea coerenţei şi unităţii de interpretare a dreptului Uniunii, procedura "trimiterii preliminare" este considerată cheia de boltă a sistemului jurisdicţional prin importanţa dialogului instituit, prin art. 267 din TFUE, între Curte şi instanţele statelor membre (Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23). În acest cadru, obligaţia de loialitate a instanţelor naţionale atunci când recurg la acest important mecanism, devine deosebit de importantă, tocmai prin prisma rolului pe care îl joacă în furnizarea contextului factual şi normativ cât mai fidel şi fără elemente de interpretare particulare, obligaţie de la care statul român, prin intermediul instanţei de trimitere, s-a îndepărtat, contribuind la influenţarea procesului de interpretare a conformităţii dreptului intern cu tratatele, aspect evidenţiat de ICCJ prin hotărâri anterioare (ex: decizia nr. 450/7 septembrie 2023; decizia nr. 93/15 februarie 2024). Astfel, CJUE a reliefat prin mai multe hotărâri că "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curţii [de Justiţie] obligaţia de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24, Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24.07.2023, Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024 din C-131).
În continuare, pornind de la interpretarea oferită de CJUE în lumina prevederilor art. 267 şi art. 325 din TFUE, rămâne de analizat dacă lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ menţionate este compatibilă cu art. 7 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului care instituie principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, text în lumina căruia:
"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."
Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este un standard de protecţie atât în dreptul intern cât şi în dreptul uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO), standard de la care nu se poate deroga
Art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 1, 2 şi 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut atât în dreptul intern, cât şi în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Conceptul este unul esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rândul său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).
Printre efectele anihilării Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, aşa cum rezultă că ar trebui făcut potrivit interpretării oferite de CJUE, ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.
Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfinţit dispariţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Drept urmare, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).
Obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).
Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).
Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).
Calificarea normelor şi a regimului acestora în dreptul intern are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (în continuare, Carta).
Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor în dispoziţiile art. 153 din C. pen. (prescripţia răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripţie a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripţiei penale) şi art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripţiei penale). Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CtEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).
Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.
Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).
CtEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114 Hotărârea C-107/23 din 24 iulie 2023).
Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).
În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul activ şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).
În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.
De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curţii Constituţionale care consfinţeşte neconstituţionalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o "modificare legislativă", în sensul dreptului Uniunii.
Înalta Curte constată că intervenţia legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, dând conţinut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegaţiile instanţei de trimitere.
Aşa cum a fost menţionat anterior, efectul constatării neconstituţionalităţii art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfinţit prin decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de contencios constituţional statuează că odată constatată "lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului" (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curţii Constituţionale; în acelaşi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Decizia nr. 358/2022).
De altfel, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa CtEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenţie, a analizat incidenţa unei decizii de neconstituţionalitate ca şi cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o "succesiune a legilor în timp" (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conţinutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod şi până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.
Drept urmare, indiferent de optica analizată şi de soluţia împărtăşită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO
În urma pronunţării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie. Aşadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.
CtEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR şi ÎCCJ numai în cazul infracţiunilor de corupţie şi a celor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.
Chiar dacă potrivit jurisprudenţei CEDO normele privind prescripţia nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, eventuale modificări care prelungesc un termen de prescripţie ce a expirat sunt considerate încălcări ale art. 7 din Convenţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în interpretarea art. 7 din Convenţie, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis un aviz consultativ (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) în baza Protocolului nr. 16 la Convenţie privitor la incidenţa art. 7 în materia prescripţiei răspunderii penale (cererea a fost formulată de Curtea de Casaţie din Armenia şi urmărea să evalueze posibilitatea aplicării unor norme internaţionale mai severe care prevedeau imprescriptibilitatea faptelor, în detrimentul celor naţionale, care impuneau constatarea încetării procesului ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie în cazul infracţiunii de tortură).
La fel ca şi în cazul Borcea împotriva României, CtEDO a notat că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o condiţie prealabilă pentru judecarea cazului. În consecinţă, eventuale modificări care ar prelungi un termen de prescripţie care nu a expirat, nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din Convenţie.
Atunci, însă, când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, CtEDO consideră că există o astfel de încălcare, apreciind că în atare situaţii sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Astfel, în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei şi chiar devine prescrisă, răspunderea penală nu mai poate opera. În opinia Curţii, a susţine contrariul echivalează cu aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.
În acelaşi sens, în cauza Borcea împotriva României, CtEDO a stabilit că nu se aduce atingere art. 7 din Convenţie câtă vreme faptele imputate nu se prescriseseră niciodată. "... Problema unei încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă" (Cererea nr. 55959/14, pct. 64-65). Per a contrario, acolo unde un astfel de termen s-a împlinit, răspunderea penală nu mai poate fi repusă în discuţie decât cu încălcarea art. 7, aşa cum CtEDO a statuat şi prin avizul consultativ anterior menţionat.
Interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii de către CJUE a cunoscut variaţii atunci când a vizat materia prescripţiei răspunderii penale.
În cauza Taricco 1(C-105/14, 8.09.2015) şi PM şi alţii (nr. C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19, C-840/19, 21.12.2021) CJUE a statuat că reglementările naţionale ar fi contrare dreptului european în măsura în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cauze de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE.
Ulterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a revenit şi a stabilit că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Printre cele mai evidente cazuri de modificare a jurisprudenţei de către CJUE în materia prescripţiei se numără cele pronunţate în C-131/2023 conform Ordonanţei din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, respectiv Hotărârea din C-107/23 din 24.07.2023 prin care, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor de corupţie şi fraudă împotriva intereselor financiare ale UE, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297/2018, contrar prevederilor legale şi a unei jurisprudenţe constante.
Această ambiguitate ridică problema respectării cerinţei clarităţii şi previzibilităţii, din perspectiva art. 7 din CEDO. "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea [Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), pct. 140; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 79]".
Apare că, în evoluţia jurisprudenţei CJUE, interpretarea normelor europene nu îndeplineşte cerinţele clarităţii şi previzibilităţii raportat la un justiţiabil chiar beneficiind de asistenţă judiciară, se află în imposibilitatea de a putea prevedea cum se interpretează şi se aplică legea penală din mai multe perspective, respectiv nu doar a incertitudinii dată de dificultatea/imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care să fie tras la răspundere, ci chiar a riscului extinderii prin analogie ori a greşitei înţelegeri a normelor de tragere la răspundere, sau a suportării unui tratament juridic diferit pentru destinatari ai legii aflaţi în situaţii identice.
Standardul de protecţie conferit de dreptul uniunii este, la nivel de reglementare, similar cu cel convenţional, art. 49 din Cartă prevăzând aceeaşi reglementare cu art. 7 din CEDO.
Când interpretarea făcută în baza dreptului uniunii e inferioară protecţiei oferite de interpretarea oferită în baza CEDO, aceasta din urmă trebuie să aibă preferinţă, în temeiul art. 52 alin. (3) din Cartă. Potrivit acestei norme "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă".
Înalta Curte constată că este evident că standardul de protecţie conferit de interpretarea dată dreptul uniunii este inferior celui garantat de art. 7 din CEDO, deoarece în măsura în care s-ar aplica hotărârile CJUE din C-131/2023, respectiv C-107/24.07.2023 ar opera o reactivare a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie iniţial, ipoteză interzisă de art. 7 din CEDO deoarece nesocoteşte cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Este lipsit de relevanţă că prelungirea se face ca efect al hotărârilor CJUE şi nu ca efect la unei modificări legislative, atâta timp cât consecinţele sunt similare.
Având în vedere că standardul de protecţie conferit de interpretarea CJUE a art. 49 din Cartă este inferior celui conferit de CEDO în temeiul art. 7, Înalta Curte va face aplicarea art. 52 alin. (3) din Cartă.
În context, subliniază şi incidenţa "protecţiei echivalente" dezvoltată de CEDO în cauza Avotinš împotriva Letoniei (nr. 17502/07, MC) în care a evidenţiat obligaţia statelor de a rămâne responsabile în temeiul CEDO chiar şi atunci când îşi asumă responsabilităţi ce decurg din apartenenţa lor la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitate, cum e cazul apartenenţei la UE. Mai mult, CtEDO afirmă că rolul Convenţiei este de "instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului" care prevalează interesului cooperării internaţionale (a se vedea şi cauzele Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi c. Irlandei -nr. 45036/98, precum şi hotărârea Michaud c. Frantei -nr. 12323/11).
În consecinţă, Înalta Curte consideră că următoarele repere se întrepătrund şi converg spre conturarea liniei dominante în soluţionarea acestui conflict, respectiv:
Sub un prim aspect, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa să deducă consecinţele concrete ale elementelor de interpretare furnizate de CJUE în acest caz, aşa cum se subliniază şi în cuprinsul Hotărârii C-107/23 PPU [Lin] din 24 iulie 2023.
Sub un al doilea aspect, instituţia prescripţiei răspunderii penale este una de drept material în dreptul intern, supusă efectelor ce decurg din art. 7 CEDO domeniului de aplicare a principiului legalităţii incriminării, aspect ce impune autorităţilor judiciare obligaţia de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din CEDO şi art. 49 din Cartă, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Sub un al treilea aspect, chiar dacă în interpretarea celor două curţi europene, de la Strasbourg, respectiv Luxemburg, normele privind prescripţia răspunderii penale nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, în jurisprudenţa CtEDO se consideră că atunci când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, există o încălcare a art. 7 pentru că sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate, fiind o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.
Sub un al patrulea aspect, atât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, au statuat pe marginea protecţiei conferite drepturilor fundamentale. În problematica prescripţiei răspunderii penale, CJUE face o partajare a elementelor ce compun "legalitatea incriminării", standardul privind previzibilitatea legii fiind tratat distinct de standardul privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), cu toate că se află în relaţie de interdependenţă, fiind componente ale principiului legalităţii (pct. 122 din Hotărârea 107/24.07.2023), iar soluţia propusă, de a lăsa neaplicate deciziile CCR prin care art. 155 alin. (1) C. pen. a fost declarat neconstituţional, se constituie într-un standard de protecţie inferior prin raportare la cel oferit de CtEDO şi dreptul intern. În acest deficit de protecţie ce rezultă din interpretarea oferită de CJUE, prin raportare la jurisprudenţa consacrată în baza art. 7 din CEDO se impune a se da preferinţă acesteia din urmă, în baza art. 15 pct. 2 din Convenţie şi art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE.
Sub un al cincilea aspect, deopotrivă de important, instanţa supremă subliniază că nu poate recurge, tocmai în lumina dreptului european, la aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport de natura infracţiunii, deoarece ar încălca dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitate în drepturi a cetăţenilor.
Sub un al şaselea aspect, fără a nega interesul general urmărit de CJUE prin interpretarea oferită de Hotărârea din 24 iulie 2023, C-107/23, Instanţa supremă subliniază că respectarea valorilor statului de drept reprezintă o axiomă şi este cheia de boltă a întregului edificiu judiciar, nu doar în România, ci pe întreg spaţiu al Uniunii Europene. Drept urmare, fiecare persoană care face obiectul unei acţiuni judiciare, indiferent de calitatea pe care o are, trebuie să fie supusă aceloraşi exigenţe ale legii şi trebuie să se poată bucura de o protecţie judiciară eficace din partea unei instanţe independente şi imparţiale.
În consecinţă, în baza art. 7 şi art. 15 pct. 2 din CEDO, art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE, Înalta Curte va reţine incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, constatând că în raport de data faptelor reţinute, limitele de pedepse prevăzute de lege şi prevederile art. 154 C. pen., răspunderea penală este înlăturată, pentru unele infracţiuni începând cu anul 2019, iar pentru altele din anul 2021, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 925/A din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate,
Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 925/A din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată S.C. B. S.R.L., în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2024.
Cu opinie separată, în sensul admiterii cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 925/A din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Motivarea opiniei separate
În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunţarea unei soluţii de admitere a recursului în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale penale nr. 925/A din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, casare a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Criticile formulate de către recurent, subsumate cazului de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penale, vizează, în esenţă, faptul că instanţa de apel a pronunţat în mod nelegal o soluţie de încetare a procesului penal, constatând intervenirea prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care o parte dintre infracţiunile care fac obiectul cauzei sunt cele de evaziune fiscală în formă continuată, iar în această materie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat la data de 24 iulie 2023 decizia în cauza C-107/23 PPU, prin care a dispus, cu caracter obligatoriu, că instanţele naţionale sunt obligate " să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare."
Mai precizează recurentul că instanţa de apel a analizat în decizia recurată incidenţa deciziei anterior menţionate, însă, a considerat în mod nelegal că aceasta nu este aplicabilă în cauză, în condiţiile în care "Hotărârea preliminară reglementată de art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene este obligatorie pentru statele membre doar în situaţia în care interpretează dreptul comunitar relevant la situaţia internă care stă la baza litigiului care a fost dedus judecăţii în faţa instanţelor naţionale.
În speţă, Decizia nr. 297/2018 şi Decizia nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile, în condiţiile în care prescripţia răspunderii penale nu face obiectul unei reglementări obligatorii şi unitare la nivel comunitar pentru a fi aplicate în legislaţia şi jurisprudenţa noastră internă în raport cu dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene care prevede că "statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii Europene", ceea ce în speţă nu este cazul, neexistând nicio contradicţie între legislaţia naţională şi cea a Uniunii Europene în materia prescripţiei răspunderii penale, care face doar obiectul reglementării naţionale."
Consider că aspectele criticate de către recurent sunt întemeiate, instanţa de apel pronunţând o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, precum şi caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Preliminar, se notează că acuzaţiile ce fac obiectul prezentei cauze vizează infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, obiectul cauzei fiind infracţiunile de evaziune fiscală privind T.V.A -ul şi că statele membre sunt ţinute să respecte obligaţiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.
Printre astfel de obligaţii figurează combaterea oricărei activităţi ilegale constând în săvârşirea de infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective.
Instanţa de contencios european a statuat că obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale, care au caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa naţională de verificarea respectării drepturilor fundamentale garantate de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.
Curtea de Justiţie a amintit că "atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, articolul 53 din cartă confirmă că autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită gradul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 60, precum şi Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham şi alţii, C-476/17, EU:C:2019:624, punctul 80)".
În fine, în ce priveşte principiul supremaţiei dreptului comunitar, Curtea a stabilit, în jurisprudenţa sa, că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, existând altfel riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie. Curtea a considerat astfel că, deşi a fost încheiat sub forma unui acord internaţional, Tratatul CEE constituie carta constituţională a unei comunităţi de drept, iar caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt, în special, supremaţia acesteia în raport cu dreptul statelor membre şi efectul direct al unei întregi serii de dispoziţii aplicabile statelor membre şi resortisanţilor lor.
Curtea a adăugat că, întrucât articolul 4 alin. (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia. În acest context, Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinute de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.
Ca atare, în aplicarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU [Lin], constat că nu era aplicabilă Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de datele cauzei.
De asemenea, subliniez caracterul obligatoriu al dezlegării date prin hotărârea prealabilă, instanţa naţională fiind ţinută de decizia pronunţată cu titlu preliminar de Curte în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77 şi Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13).
Astfel, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE şi articolul 325 alin. (1) TFUE sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct, în acest sens Curtea menţionând ca relevante Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, precum şi Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19.
Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudenţa sa, în urma sesizării de către o altă instanţă română, statuând explicit şi categoric, prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la data de 22 februarie 2022, că:
"Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii".
Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, iar în cadrul acestei competenţe îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei, care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziţii de drept naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespunde interpretării Curţii (paragraful 52 din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21).
Competenţa exclusivă include şi interpretarea articolului 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura abilitată să verifice dacă o obligaţie de drept a Uniunii încalcă identitatea naţională a unui stat membru (paragraful 68 şi următoarele din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 şi jurisprudenţa anterioară citată).
În aceeaşi ordine de idei, notez că, prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 612/22 iunie 2021), s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
"(...) O reglementare specială în Constituţia României o are raportul dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art. 148 alin. (2) şi (4), potrivit căruia:
"(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.[…] (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2)." Astfel, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naţionale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze şi aplice dreptul U.E. Acest lucru este valabil şi pentru Curtea Constituţională, care asigură, în virtutea art. 148 din Constituţie, prioritatea de aplicare a dreptului european (...)" - paragraful 81.
În ce priveşte incidenţa dreptului Uniunii, notez că acuzaţiile aduse inculpaţilor se circumscriu unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Cât priveşte obligaţiile care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, acestea impun statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin măsuri disuasive şi efective (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, precum şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii şi hotărârile mai sus menţionate).
Este adevărat că sancţiunile şi procedurile penale instituite pentru combaterea acestor infracţiuni intră în competenţa statului membru, însă această competenţă este limitată, printre altele, de principiul efectivităţii, în acelaşi sens fiind reţinut şi în hotărârile pronunţate în cauzele Scialdone - C-574/15 şi Dzivev şi alţii - C-310/16.
Este, de asemenea, cert că, în primul rând, obligaţia de a lua măsurile necesare revine legiuitorului naţional care trebuie să garanteze că regimul procedural corespunde acestor exigenţe, însă instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, fiind incidentă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU [Lin].
În privinţa semnificaţiei sintagmei "risc sistemic de impunitate", se impune o primă observaţie, anume aceea că aprecierea existenţei unui astfel de risc nu se raportează exclusiv la situaţia concretă din cauză, noţiunea "sistemic" excluzând de plano o astfel de interpretare.
O a doua observaţie vizează conceptul de "risc", care exprimă probabilitatea unor întâmplări negative şi impactul acestora, riscul fiind un eveniment incert sau o condiţie care, dacă apare, produce un efect asupra unor obiective.
Cu alte cuvinte, evaluarea existenţei unui risc presupune o deducţie logică, bazată pe un set de împrejurări care fundamentează, în mod rezonabil, presupunerea obiectivă că, în cazul nostru, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect.
De altfel, riscul sistemic de impunitate nu are semnificaţia împlinirii iminente a termenului de prescripţie într-o cauză dată, semnificaţie care ar genera, prin ea însăşi, o practică judiciară neunitară şi nici nu se rezumă în mod exclusiv la împlinirea termenului de prescripţie, ci se referă la orice altă împrejurare care ar avea aptitudinea de a produce acest rezultat.
În consecinţă, revine instanţei aprecierea asupra existenţei unui "risc sistemic de impunitate", în considerarea competenţelor sale de instanţă a Uniunii, abilitată să dea efect direct dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie. De altfel, existenţa unui risc face obiectul evaluării şi în cadrul altor proceduri, de pildă, cele având ca obiect luarea unor măsuri preventive sau a unor măsuri asigurătorii.
Din acest punct de vedere, se observă că dispozitivul hotărârii preliminare pronunţate de instanţa europeană, la data de 24 iulie 2023, nu condiţionează incidenţa hotărârii de constatarea, de către instanţa naţională, a existenţei unui risc sistemic de impunitate. Instanţa de contencios european a reţinut acest risc prin chiar considerentele hotărârii, la paragraful 91:
"Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale".
Prin urmare, instanţa de apel nu era ţinută să facă o verificare suplimentară a existenţei unui astfel de risc, pentru a reţine aplicabilitatea în cauză a hotărârii preliminare menţionate, care este incidentă în prezenta cauză ratione materiae.
Este de precizat şi că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor consacrat de articolul 49 din Cartă are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca dreptul garantat prin articolul 7 alin. (1) din CEDO, referitor la conţinutul căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cadrul unei bogate jurisprudenţe, că vizează cerinţele privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea normei penale de incriminare.
Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 7 din CEDO, instituie un standard asemănător celui regăsit în dreptul intern, instanţa europeană statuând că regulile privind retroactivitatea aplicării legii penale vizează numai dispoziţiile care definesc infracţiunile şi pedepsele (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Scoppola c. Italiei, nr. 2, 10249/03, Marea Cameră, hotărârea din data de 17 septembrie 2009, cauza Cesare Previti c. Italiei, 1845/08, hotărârea din 12 februarie 2013).
Ca atare, consider că era necesară analizarea incidenţei prescripţiei răspunderii penale în cauza de faţă atât în raport cu deciziile Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin raportare la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU [Lin].
Cum înlăturarea nelegalităţii nu se putea realiza de către completul investit cu prezenta cale extraordinară de atac, consider că era necesară admiterea recursului în casaţie formulat, în conformitate cu prevederile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., casarea deciziei şi trimiterea cauze spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.