Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024
Asupra contestaţiei de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 21/F din data de 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, s-a respins ca nefondată sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10.01.2024 de către Judecătoria Augsburg, în baza sentinţei penale din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, privind-o pe persoana solicitată A., dând eficienţă motivului facultativ de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În baza art. 99 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., art. 172 alin. (3) raportat la art. 163 şi art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a recunoscut pe cale incidentală şi a pus în executare în România sentinţa penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţată în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, prin care A. a fost condamnat pentru infracţiunea de neplată abuzivă şi delapidare de remuneraţie prev. de art. 266a alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Codul german (având corespondenţă în legislaţia românească infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - ascunderea sursei impozabile sau taxabile) la pedeapsa de 1 (unu) an şi 6 (şase) luni închisoare.
S-a scăzut din durata pedepsei închisorii reţinerea şi arestul la domiciliu de la 29.01.2024 la zi, precum şi 10 zile considerate ca executate.
În baza art. 99 alin. (3) teza a III-a C. proc. pen. a dispus emiterea mandatul de executare a pedepsei închisorii la data pronunţării prezentei.
În temeiul art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, raportat la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010, a solicitat Biroului Naţional Sirene întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din S.I.S. introdusă de autorităţile germane în baza mandatului european de arestare privind pe persoana solicitată A..
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la data de 10.01.2024, Judecătoria Augsburg a emis un mandat european de arestare, în vederea executării pedepsei, privindu-l pe cetăţeanul român A., având la bază sentinţa penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţată în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, prin care persoana solicitată a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea a 21 de infracţiuni de neplată abuzivă şi delapidare de remuneraţie prev. de art. 266a alin. (1) şi (2) şi art. 53 din C. pen. german.
În sarcina persoanei solicitate s-a reţinut că, în perioada 29.08.2011 până la 26.09.2013, a folosit în cadrul întreprinderii sale individuale şi în cadrul B. aşa-zişi subcontractanţi, însă aceştia erau de fapt lucrători dependenţi, supuşi asigurării obligatorii, aspect pe care A. îl cunoştea. Este vorba de angajaţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi C., precum şi alţii neidentificaţi.
Condamnatul era obligat, în calitate de angajator, faţă de casa de sănătate competentă (în calitate de unitate de colectare), să furnizeze informaţii corespunzătoare cu privire la sfera ocupării angajaţilor asiguraţi în cadrul asigurărilor de sănătate, de îngrijire pe termen lung sau de pensie, să prezinte unităţii de colectare declaraţiile lunare de asigurare socială pentru angajaţi, în special referitoare la salarii şi să raporteze şi să plătească contribuţiile de asigurare socială ale angajaţilor către unitatea de colectare competentă în antepenultima zi lucrătoare din luna de angajare.
Ignorând dispoziţiile legale, A. nu a înregistrat în mod corespunzător angajaţii anterior menţionaţi la unitatea de colectare competentă şi, ulterior, nu a prezentat declaraţii lunare la fondul de asigurări de sănătate şi nu a plătit contribuţiile angajaţilor.
Ca urmare a declaraţiilor incorecte şi a omisiunii de a declara fapte relevante pentru dreptul asigurărilor sociale, cu încălcarea obligaţiilor de serviciu, unitatea de colectare competentă nu a reuşit să colecteze integral contribuţiile de asigurare socială, astfel cum a şi intenţionat condamnatul. S-a produs astfel un prejudiciu de 133.596,66 euro.
Conform C. pen. german faptele au fost încadrate în dispoziţiile art. 266a alin. (1) şi (2) şi art. 53 din C. pen. german.
Iniţial, prin hotărârea definitivă şi executorie care a stat la baza emiterii mandatului european de arestare, executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat.
Însă, prin decizia Judecătoriei Hersbruck pronunţată în dosarul nr. x BUR 1/18 la data de 05.05.2022, definitivă la 07.06.2022, a fost revocată suspendarea condiţionată acordată prin sentinţa penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, iar suma de 800 euro plătită pentru îndeplinirea condiţiei de probaţiune, a fost dedusă din pedeapsa închisorii prin convertirea acesteia în 10 zile închisoare. S-a dispus executarea pedepsei.
S-a reţinut că în perioada de probă, care a curs până la 03.02.2020, condamnatul a săvârşit mai multe infracţiuni relevante, intenţionate şi grave, dovedind că argumentele care au stat la baza suspendării condiţionată nu au fost întemeiate. Astfel, împotriva lui a fost aplicată o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru o infracţiune comisă în anul 2017.
În faţa Curţii, persoana solicitată A. nu a avut obiecţii în ceea ce priveşte identitatea, invocând motivele facultative de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) şi g) din Legea nr. 302/2004:
Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului de arestare în următoarele cazuri: […]
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent;
[…]
g) când, conform legislaţiei române, executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române.
S-a prevalat de regula specialităţii, enunţată de dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în ipoteza în care s-ar admite sesizarea parchetului.
Curtea a constatat că în cauză mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate la data de 10.01.2024 îndeplineşte condiţiile de formă şi de conţinut prevăzute de art. 87 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În ceea ce priveşte dubla incriminare, motiv facultativ de refuz, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.
Persoana solicitată a susţinut că faptele sale s-ar încadra în dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterii evaziunii fiscale (constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă), fără însă a invoca motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. a) din Lege nr. 302/2004, ci din perspectiva faptului că ar fi vorba de o altă durată a termenului de prescripţie a executării pedepsei închisorii decât dacă s-ar aprecia să fapta s-ar încadra în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Prima instanţă a reţinut că la data săvârşirii faptelor de către persoana solicitată dispoziţiile menţionate erau în vigoare, însă prin decizia nr. 363/07.05.2015 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 6 iulie 2015, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale.
Aşadar, începând cu 06.07.2015 această faptă nu a mai fost incriminată. Începând cu data de 01.03.2022 a fost introdus un nou articol în Legea nr. 241/2004, art. 61 - Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 an la 5 ani sau cu amendă reţinerea şi neplata, încasarea şi neplata, în cel mult 60 de zile de la termenul de scadenţă prevăzut de lege, a impozitelor şi/sau contribuţiilor prevăzute în anexa la prezenta lege.
În general, condiţia dublei incriminări este legată de principiul legalităţii şi, mai precis, de previzibilitatea sancţiunilor (nulla poena sine lege).
Dacă s-ar accepta opinia persoanei solicitate în sensul că fapta pentru care a fost condamnată s-ar încadra în dispoziţiile art. 661 din Legea nr. 241/2005, chiar dacă atât la data săvârşirii faptelor, cât şi la momentul emiterii mandatului european de arestare, dubla incriminare s-ar verifica, totuşi s-ar putea pune problema dacă această condiţie trebuie să se verifice în toată perioada cuprinsă între cele două momente anterior arătate.
De aceea, verificarea dublei incriminări în cauză are o importanţă deosebită, iar câteva aspecte teoretice trebuie punctate.
Hotărârea din 11.01.2017 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-289/15, Jozef Grundza), pronunţată în interpretarea articolul 7 alin. (3) şi articolul 9 alin. (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, dar cu relevanţă şi în materia mandatului european de arestare, stabileşte liniile directoare în aprecierea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări.
S-a reţinut că autorităţii competente din statul de executare îi revine sarcina de a verifica dacă elementele de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi de asemenea, ca atare, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul statului de executare, pasibile de o sancţiune penală pe acest teritoriu - par. 38
Condiţia dublei incriminări reprezintă o excepţie de la regula generală a recunoaşterii hotărârii judecătoreşti şi a executării pedepsei. Prin urmare, domeniul de aplicare al temeiului de refuz al recunoaşterii hotărârii judecătoreşti şi al executării pedepsei, întemeiat pe lipsa dublei incriminări, astfel cum este vizat la articolul 9 alin. (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909, trebuie interpretat în mod strict, în scopul limitării cazurilor de nerecunoaştere şi de neexecutare - par. 46.
Contrar susţinerilor persoanei solicitate A., elementele de fapt expuse în hotărârea de condamnare evidenţiază, pe de-o parte, că acesta a eludat legislaţia fiscală germană prin încheierea unor acte juridice din care să reiasă în mod fals că persoanele care desfăşurau activităţi în beneficiul întreprinderii sale individuale şi al societăţii sale comerciale nu aveau statutul de salariaţi, iar pe de altă parte, contrar obligaţiilor care reveneau în temeiul legii, nu a înregistrat în mod corespunzător angajaţii anterior menţionaţi la unitatea de colectare competentă şi, ulterior, nu a prezentat declaraţii lunare la fondul de asigurări de sănătate şi nu a plătit contribuţiile angajaţilor, sustrăgându-se astfel de la plata obligaţiilor fiscale.
În opinia Curţii, prin acţiunile sale persoana solicitată a ascuns sursa impozabilă, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, acţiuni care ar fi atras şi potrivit legii române răspunderea penală în temeiul art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Dispoziţiile art. 661 din Legea nr. 241/2005 sunt incidente în situaţia în care angajaţii lucrează cu forme legale, sunt înregistraţi la organele fiscale competente, însă angajatorul nu virează sumele pe care el şi/sau angajaţii săi le datorează cu titlu de impozit pe venit, contribuţie la asigurările sociale, contribuţie la asigurările sociale de sănătate. Or, în cauză, persoana solicitată a întocmit înscrisuri care nu reflecta realitatea pentru a crea impresia că persoanele care lucrau pentru el au un alt statut decât cel de salariaţi, ceea ce a condus la neînregistrarea acestora la organul fiscal, neprezentarea declaraţiilor lunare prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, neplata contribuţiilor angajaţilor (parte din acestea fiind în sarcina angajatului, iar o altă parte în sarcina angajatorului).
Se impune precizarea că, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent - art. 99 alin. (2) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.
Analizând în continuare motivul de refuz prev. de art. 99 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, conform dispoziţiilor art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen. termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 6 ani şi 6 luni - 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, de 1 an şi 6 luni.
După cum s-a arătat anterior, executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat, astfel că nu se poate vorbi de curgerea termenului de prescripţie a executării pedepsei decât din momentul în care aceasta a devenit executabilă.
Potrivit art. 162 alin. (3) C. pen., în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
După cum s-a arătat anterior, la data de 07.06.2022 hotărârea de revocare a devenit definitivă, astfel că termenul de prescripţie a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare s-ar fi împlinit, potrivit legii române, la data de 06.12.2028.
Prin urmare, nu este incident motivul facultativ de refuz analizat.
Nu este de asemenea incident niciun motiv de refuz obligatoriu al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute în art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, însă formal este incident motivul opţional de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, invocat de persoana solicitată.
Astfel, mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, din care se scad 10 zile, persoana solicitată este cetăţean român şi a declarat că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent.
Motivul de neexecutare menţionat anterior, prevăzut şi la articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, are ca scop în special să permită autorităţii judiciare de executare să acorde o importanţă deosebită posibilităţii de a creşte şansele de reinserţie socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată (C-66/08, Kozlowski).
Or, văzând cuantumul relativ redus al pedepsei închisorii, constatând că hotărârea de condamnare a rămas definitivă încă din data de 04.02.2015, revocarea suspendării condiţionate intervenind după mai mult de 7 ani, persoana solicitată revenind între timp pe teritoriul României din cauza eşecului în afaceri, fiind vizitat periodic de soţia sa şi cele două fiice, familia soţiei locuind de altfel în mun. Bucureşti, în apropierea locuinţei sale - aspecte care reies din declaraţia dată în faţa instanţei, Curtea a reţinut că şansele de reinserţie a persoanei solicitate după executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare sunt evident mai mari în măsura în care pedeapsa ar urma să fie executată în statul al cărui cetăţean este aceasta - România.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a respins ca nefondată sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10.01.2024 de către Judecătoria Augsburg, în baza sentinţei penale din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, privind-o pe persoana solicitată A., dând eficienţă motivului facultativ de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte.
După cum s-a arătat, după ce Curtea a informat autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care a solicitat hotărârea de condamnare, a fost înaintată copia certificată a sentinţei penale din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, executorie ca urmare a revocării dispuse prin decizia Judecătoriei Hersbruck pronunţată în dosarul nr. x BUR 1/18 la data de 05.05.2022, definitivă la 07.06.2022.
Procedând în continuare la analizarea condiţiilor prevăzute de lege pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România (art. 172 şi urm. din Legea nr. 302/2004, care se aplică în mod corespunzător), Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în baza dispoziţiilor prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român.
De asemenea, s-a reţinut că sentinţa penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţată în dosarul nr. x, este definitivă şi executorie, iar infracţiunile pentru care A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare au corespondenţă în legislaţia română după cum s-a arătat anterior.
În cauză nu se impune adaptarea pedepsei conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în condiţiile în care oricum pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare este inferioară minimul special prevăzut de lege.
S-a mai constatat de instanţă că persoana condamnată are cetăţenia română şi trăieşte pe teritoriul României în prezent, fiind de acord să execute în România pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată de instanţa străină din Republica Federală Germană.
Prima instanţă a observat că pentru infracţiunile menţionate A. nu a fost condamnat definitiv în România şi nici nu s-a mai recunoscut în România o altă hotărâre dată într-un alt stat străin cu privire la aceleaşi fapte. De asemenea, persoana transferabilă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie, răspunde penal potrivit legii penale Române, iar dispoziţiile privind prescripţia executării pedepsei nu sunt incidente pentru motivele expuse anterior. Totodată, persoana condamnată a fost prezentă personal la procesul în urma căruia s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
Evident, pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat nu a intervenit amnistia, ori vreo lege de graţiere care ar acoperi situaţia persoanei condamnate şi nici dezincriminarea faptei.
Văzând toate aspectele menţionate, a conchis că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 172 alin. (3) raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii menţionate, pronunţată de autorităţile judiciare germane, nefiind incident niciunul dintre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum rezultă din analiza anterioară.
Totodată, pedeapsa aplicată condamnatul este de 1 an şi 6 luni închisoare (art. 164 lit. i) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală împiedicând recunoaşterea în ipoteza în care din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puţin de 6 luni).
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie, în termen legal, persoana solicitată A..
Cauza a fost înregistrată la data de 22 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu termen de judecată la 27 februarie 2024.
Examinând sentinţa penală atacată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:
Conform art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.
Înalta Curte reţine că, în mod corect, curtea de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile anterior menţionate, raportat la manifestarea de voinţă a persoanei solicitate, în sensul că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent, în condiţiile în care actele dosarului au confirmat cetăţenia română a acesteia şi faptul că locuieşte în România, astfel că s-a dat eficienţă motivului facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare.
În ceea ce priveşte recunoaşterea sentinţei din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunţate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, executorie ca urmare a revocării dispuse prin decizia Judecătoriei Hersbruck pronunţată în dosarul nr. x BUR 1/18 la data de 05.05.2022, definitivă la 07.06.2022, se observă că persoana solicitată a fost condamnată pentru infracţiunea de neplată abuzivă şi delapidare de remuneraţie prev. de art. 266a alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Codul german (având corespondenţă în legislaţia naţională în infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - ascunderea sursei impozabile sau taxabile) la pedeapsa de 1 (unu) an şi 6 (şase) luni închisoare.
Având în vedere cazul de refuz al executării mandatului european de arestare, conform principiilor recunoaşterii şi încrederii reciproce, autoritatea judiciară română procedează la recunoaşterea hotărârii de condamnare pronunţată în statul emitent, dacă hotărârea răspunde condiţiilor specifice acestei din urmă forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Verificând condiţiile prevăzute de art. 142, art. 162 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reţine că, în mod corect, curtea de apel a constatat că acestea sunt întrunite cumulativ, motiv pentru care această analiză nu va mai fi reluată în calea de atac a contestaţiei.
În ceea ce priveşte motivele contestaţiei invocate de către contestator, instanţa supremă reţine că acestea vizează prescripţia executării pedepsei, greşita încadrare juridică a faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa în infracţiunea de evaziune fiscală, precum şi situaţia familială, pentru care a solicitat aplicarea unei pedepse mai blânde, cu suspendarea executării acesteia.
Înalta Curte reţine că prin hotărârea de condamnarea, autorităţile judiciare germane au reţinut următoarea situaţie de fapt:
În perioada 29.08.2011 până la 26.09.2013, a folosit în cadrul întreprinderii sale individuale şi în cadrul B. aşa-zişi subcontractanţi, însă aceştia erau de fapt lucrători dependenţi, supuşi asigurării obligatorii, aspect pe care A. îl cunoştea. Este vorba de angajaţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi C., precum şi alţii neidentificaţi.
Condamnatul era obligat, în calitate de angajator, faţă de casa de sănătate competentă (în calitate de unitate de colectare), să furnizeze informaţii corespunzătoare cu privire la sfera ocupării angajaţilor asiguraţi în cadrul asigurărilor de sănătate, de îngrijire pe termen lung sau de pensie, să prezinte unităţii de colectare declaraţiile lunare de asigurare socială pentru angajaţi, în special referitoare la salarii şi să raporteze şi să plătească contribuţiile de asigurare socială ale angajaţilor către unitatea de colectare competentă în antepenultima zi lucrătoare din luna de angajare.
Ignorând dispoziţiile legale, A. nu a înregistrat în mod corespunzător angajaţii anterior menţionaţi la unitatea de colectare competentă şi, ulterior, nu a prezentat declaraţii lunare la fondul de asigurări de sănătate şi nu a plătit contribuţiile angajaţilor.
Ca urmare a declaraţiilor incorecte şi a omisiunii de a declara fapte relevante pentru dreptul asigurărilor sociale, cu încălcarea obligaţiilor de serviciu, unitatea de colectare competentă nu a reuşit să colecteze integral contribuţiile de asigurare socială, astfel cum a şi intenţionat condamnatul.
S-a produs astfel un prejudiciu de 133.596,66 euro.
În cauza de faţă, în sarcina persoanei solicitate se reţine, aşadar, că a întocmit înscrisuri care nu reflecta realitatea pentru a crea impresia că persoanele care lucrau pentru el au un alt statut decât cel de salariaţi, ceea ce a condus la neînregistrarea acestora la organul fiscal, neprezentarea declaraţiilor lunare prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, neplata contribuţiilor angajaţilor (parte din acestea fiind în sarcina angajatului, iar o altă parte în sarcina angajatorului).
Cu alte cuvinte, acesta a ascuns sursa impozabilă, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, acţiuni specifice infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 661 din Legea nr. 241/2005, aplicabile în situaţia în care în care angajaţii lucrează cu forme legale, sunt înregistraţi la organele fiscale competente, însă angajatorul nu virează sumele pe care el şi/sau angajaţii săi le datorează cu titlu de impozit pe venit, contribuţie la asigurările sociale, contribuţie la asigurările sociale de sănătate, situaţie care nu se încadrează în starea de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare.
Mai mult, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent, conform art. 99 alin. (2) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.
Referitor la intervenirea prescripţiei executării penale, de asemenea, se observă că în mod corect s-a apreciat de prima instanţă că devin incidente dispoziţiile art. 162 alin. (3) C. pen., care prevăd momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, respectiv de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
Or, calculând termenul de prescripţie prevăzut în dispoziţiile art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., de 6 ani şi 6 luni - 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, de 1 an şi 6 luni - de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare, 7 iunie 2022, se constată că acesta s-ar fi împlinit la data de 6 decembrie 2028.
În ceea ce priveşte situaţia familială a persoanei solicitate, în baza căreia a solicitat aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei, Înalta Curte reţine că potrivit art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 pedeapsa se adaptează dacă durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.
În cazul de faţă, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 sunt de la 2 la 8 ani închisoare, iar pedeapsa aplicată de autorităţile germane este de 1 an şi 6 luni închisoare, inferioară minimului special, motiv pentru care nu se poate da curs solicitării contestatorului persoană solicitată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 21/F din data de 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul-persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-persoană solicitată, în sumă de 1098 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 21/F din data de 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.
Obligă contestatorul-persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-persoană solicitată, în sumă de 1098 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2024.