Şedinţa publică din data de 05 martie 2024
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 213/F din 13 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 88 alin. (1) C. pen. (1969), a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A..
S-a scăzut din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată contestatorului condamnat prin sentinţa penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), durata arestării preventive în cauza care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 3238/16.11.2006 a Judecătoriei Focşani (definitivă prin decizia penală nr. 55/12.02.2007 a Tribunalului Vrancea), de la data de 01.06.1999 la data de 07.08.2000, alături de perioada executată din pedeapsă, de la data de 25.11.2021 la zi.
A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 139/F/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit prezentei sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, prin contestaţia la executare formulată în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen. şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, condamnatul A. a solicitat computarea din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 139/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, în a cărei executare se află, a duratei arestării preventive din perioada 01.06.1999 - 07.08.2000, perioadă în care a fost încarcerat în Arestul IPJ Vrancea, în Spitalul Penitenciar Jilava şi în Penitenciarul Rahova, măsură care a fost dispusă într-un dosar în care era cercetat pentru o infracţiune prevăzută de Legea nr. 82/1999 (Legea contabilităţii), pentru care, prin rechizitoriul nr. x/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, a fost, ulterior, trimis în judecată.
Prin sentinţa penală nr. 1047/15.05.2023, Judecătoria Ploieşti şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând incidenţa art. 598 alin. (2) prima teză raportat la art. 597 alin. (6) C. proc. pen.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 65/19.06.2023, Curtea de Apel Ploieşti şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând, în esenţă, că situaţia invocată de contestator se circumscrie cazului prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. (există o împiedicare la executare).
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care, prin sentinţa penală nr. 162/F/13.09.2023, a recalificat actul de sesizare a instanţei ca fiind o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen., a declinat competenţa soluţionării cauzei (privind contestaţia la executare formulată de contestatorul-condamnat A.) în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, iar, în temeiul art. 51 C. proc. pen., a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Prin sentinţa penală nr. 479/27.09.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Pentru a dispune astfel, raportându-se la doctrina şi jurisprudenţa în materie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că efectuarea corectă a computării reţinerii şi arestării preventive constituie o nelămurire şi nu o împiedicare la executare, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., precum şi că pentru incidenţa cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. "cazurile care ţin de micşorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorităţii de lucru judecat, iar instanţa de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoştinţă de acestea la data soluţionării cauzei". Ca urmare, s-a apreciat că o contestaţie la executare prin care se solicită deducerea corectă a măsurii arestării preventive se încadrează în cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., care este dată, potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen., în competenţa de soluţionare a instanţei care a pronunţat sentinţa penală nr. 139 din data de 29 iulie 2020 pe care condamnatul A. o execută.
Ca urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 01.11.2023.
În urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., şi de instigare la spălarea banilor, în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969).
Anterior, prin sentinţa penală nr. 3238/16.11.2006 a Judecătoriei Focşani pronunţată în dosarul nr. x/2004 (definitivă prin decizia penală nr. 55/12.02.2007 a Tribunalului Vrancea), faţă de contestator s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.
S-a mai reţinut că, din adresa nr. x/05.05.2023 emisă de Penitenciarul Bucureşti - Rahova, a rezultat că autorul contestaţiei a fost arestat preventiv la data de 01.06.1999, în baza mandatului de arestare preventivă nr. x/1999 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, şi liberat la data de 07.08.2000.
Curtea a constatat, în drept, că în speţă sunt aplicabile, sub aspect substanţial, dispoziţiile C. pen. din 1969, hotărârea de încetare a procesului penal fiind pronunţată în perioada de activitate a acestui act normativ, iar în hotărârea de condamnare fiind aplicată retroactiv tot vechea reglementare, ca lege penală mai favorabilă.
În acest cadru, Curtea a reţinut că, spre deosebire de reglementarea cuprinsă la art. 72 C. pen., art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) prevedea că "Timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă".
Pe de altă parte, a arătat că, potrivit art. 33 lit. a) C. pen. (1969), există concurs de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Curtea a constatat că, în speţă, deşi pentru infracţiunile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Focşani s-a pronunţat o hotărâre definitivă anterior săvârşirii infracţiunilor pentru care contestatorul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, toate aceste fapte sunt concurente în înţelesul dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. (1969), întrucât prin hotărârea definitivă pronunţată de Judecătoria Focşani nu s-a dispus condamnarea contestatorului, ci o soluţie de încetare a procesului penal.
În atare circumstanţe, Curtea a constatat că cererea persoanei condamnate este întemeiată, dispoziţiile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) impunând scăderea din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a duratei arestării preventive a inculpatului în cauza soluţionată anterior prin hotărârea de încetare a procesului penal.
În consecinţă, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 88 alin. (1) C. pen. (1969), Curtea a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A..
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi condamnatul A..
Prin motivele de contestaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a criticat sentinţa penală pentru nelegalitate, învederând că, în mod greşit, s-a dispus admiterea contestaţiei la executare şi scăderea din pedeapsa rezultantă de 4 ani în a cărei executare se află condamnatul A. a duratei arestării preventive.
În acest sens, a apreciat că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 33 alin. (1) C. pen. (1969) referitoare la concursul de infracţiuni, acestea nefiind aplicabile în cauză, cum nu sunt incidente nici prevederile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) referitoare la deducerea reţinerii şi arestării preventive.
În acest sens, raportându-se la dispoziţiile art. 33 alin. (1) C. pen. (1969), a arătat că, din definiţia legală a concursului de infracţiuni, rezultă necesitatea săvârşirii a două sau mai multe infracţiuni, care să fie comise de aceeaşi persoană mai înainte de condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre ele. În plus, făcând trimitere la doctrina în materie, a considerat că este necesar ca infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii, adică să îşi păstreze caracterul penal şi să poată atrage răspunderea penală a făptuitorului.
Totodată, a opinat că, reglementând în dispoziţiile art. 88 C. pen. (1969) deducerea reţinerii şi arestării preventive şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp sau în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă, legiuitorul a avut în vedere ca faptele să fie săvârşite până la rămânerea definitivă a uneia dintre hotărâri, chiar şi de încetare a procesului penal, adică să existe în acelaşi timp cel puţin două infracţiuni care să poată fi supuse judecăţii, chiar dacă pentru una răspunderea penală este prescrisă. Or, în cauză, a doua infracţiune a fost comisă ulterior, după ce pentru prima infracţiune se pronunţase deja o hotărâre definitivă.
S-a apreciat că norma ce defineşte concursul, respectiv sintagma "înainte de a fi condamnat pentru vreuna dintre ele", este generică tocmai pentru a diferenţia o pluralitate de infracţiuni de celelalte, respectiv recidiva sau pluralitatea intermediară, şi se referă la coexistenţa faptelor anterior adoptării unei soluţii. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere că se impune deducerea tuturor perioadelor, indiferent de momentul comiterii faptelor, dispoziţiile art. 88 C. pen. (1969) nu ar fi "punctat" expres sintagma infracţiuni concurente, ci ar fi precizat alte perioade, indiferent de momentul comiterii faptelor.
De asemenea, cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sensul sintagmei "înainte de a fi condamnată" este acela al judecării definitive a cauzei, respectiv soluţionarea pe fond a acţiunii penale, chiar şi printr-o altă soluţie decât condamnarea, respectiv achitarea, încetarea procesului penal, cum este cazul în speţa pendinte, ori prin dispunerea unei soluţii de netrimitere în judecată. A susţinut că prin pronunţarea unei soluţii definitive cu privire la una dintre infracţiunile componente ale unui concurs de infracţiuni acesta se întrerupe, astfel încât toate faptele anterioare acelei hotărâri sunt concurente, iar cele care se comit ulterior vor forma un nou concurs de infracţiuni până la următoarea hotărâre definitivă de condamnare/achitare sau soluţie de scoatere de sub urmărire penală.
Pe de altă parte, condamnatul A. a criticat sentinţa penală, învederând că, deşi instanţa de fond a admis contestaţia la executare, a scăzut şi durata executată de contestator de la punerea în executare a mandatului iniţial de executare a pedepsei închisorii la zi, mandat pe care l-a anulat şi a dispus emiterea unui nou mandat conform sentinţei pronunţate. Această manieră de a proceda este echivalentă, în opinia apărării, cu o nouă punere în executare a unei pedepse, pentru că, de la data comunicării noului mandat către locul de deţinere, contestatorul ar începe o nouă executare, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, inclusiv calcularea unei noi fracţii pentru o eventuală liberare condiţionată. Raportându-se la dispoziţiile art. 555 alin. (1) C. proc. pen., a considerat că, după admiterea contestaţiei la executare, se impunea computarea arestului preventiv executat în perioada 01 iunie 1999 - 07 august 2000 din durata pedepsei în a cărei executare se află şi îndreptarea erorilor din mandat în sensul completării acestuia cu durata arestului preventiv.
Examinând contestaţiile promovate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen. şi art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Premergător, Înalta Curte reţine că, aşa cum este în prezent reglementată contestaţia la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfăţişează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestaţia la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.
Unul din cazurile în care se poate face contestaţie la executare este cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv atunci când se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, căruia i-a fost circumscrisă cererea formulată de condamnatul A. de deducere a arestării preventive din perioada 01.06.1999 - 07.08.2000.
Analizând, în raport cu aceste dispoziţii, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi de condamnatul A., în mod corect, prima instanţă, admiţând contestaţia la executare formulată de condamnat, scăzând din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), durata arestării preventive în cauza care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 3238/16.11.2006 a Judecătoriei Focşani (definitivă prin decizia penală nr. 55/12.02.2007 a Tribunalului Vrancea), de la data de 01.06.1999 la data de 07.08.2000, alături de perioada executată din pedeapsă, de la data de 25.11.2021 la zi, anulând mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei şi dispunând emiterea unui nou mandat.
Astfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, contestatorul condamnat a fost arestat preventiv în perioada 01.06.1999 - 07.08.2000, iar prin sentinţa penală nr. 3238 din 16 noiembrie 2006 a Judecătoriei Focşani, pronunţată în dosarul nr. x/2004 (definitivă prin decizia penală nr. 55 din 12 februarie 2007), în privinţa acestuia s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, reţinându-se că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 139/F din 29 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., şi de instigare la spălarea banilor, în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), fapte reţinute a fi comise în luna decembrie 2009 şi în perioada 17 decembrie 2010 - 27 ianuarie 2011şi la data de 30 ianuarie 2012.
Totodată, se reţine că, atâta timp cât în hotărârea de condamnare s-a aplicat, ca lege penală mai favorabilă, vechea reglementare, sub imperiul căreia s-a pronunţat şi sentinţa penală a Judecătoriei Focşani, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. pen. din 1969.
Reglementând modalitatea de computare a reţinerii şi arestării preventive, art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) stipula că "timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate", precum şi că "scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă".
Rezultă, aşadar, că, potrivit acestui text de lege, din pedeapsa pronunţată pentru singura infracţiune concurentă reţinută în sarcina inculpatului sau din pedeapsa rezultantă aplicată pentru concurs de infracţiuni trebuie să fie scăzută reţinerea sau arestarea preventivă luată împotriva condamnatului, chiar dacă respectivele măsuri fuseseră instituite pentru altă sau alte infracţiuni concurente pentru care acesta nu a fost în cele din urmă pedepsit. Legiuitorul a avut în vedere în acest sens că nededucerea reţinerii sau arestării preventive ar avea ca efect, în acest caz, o agravare nejustificată a pedepsei ce trebuie efectiv executată.
Sub acelaşi aspect, Înalta Curte reţine şi împrejurarea că, deşi în noua codificare în vigoare din 01 februarie 2014, norma ce reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate a suferit unele modificări, textul art. 72 alin. (1) C. pen. prevede că "scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive". Prin urmare, inclusiv în noua reglementare, legiuitorul a stipulat că pentru deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate nu este necesară pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru fapta care a impus luarea măsurii preventive.
În ceea ce priveşte instituţia concursului de infracţiuni, se constată că, potrivit art. 33 lit. a) C. pen. (1969), acesta este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, definiţie ce a fost menţinută, în elementele sale esenţiale, şi în actuala reglementare (art. 38 C. pen.).
Aşadar, una din condiţiile pentru reţinerea concursului de infracţiuni constă în inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare pentru vreuna dintre infracţiunile comise de aceeaşi persoană, cerinţă considerată de către Parchet ca nefiind îndeplinită în cauză.
Înalta Curte apreciază, însă, în acord cu judecătorul de la fond, că, atâta timp cât prin hotărârea pronunţată de Judecătoria Focşani nu s-a dispus condamnarea contestatorului, ci o soluţie de încetare a procesului penal, faptele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2004 al acestei instanţe sunt concurente, în înţelesul art. 33 lit. a) C. pen. (1969), cu cele pentru care A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 139/F din 29 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, chiar dacă cele din urmă au fost săvârşite ulterior rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 3238 din 16 noiembrie 2006 a Judecătoriei Focşani.
În plus, se impune a se sublinia că, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit, în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (1968), că, în rezolvarea acţiunii penale, instanţa pronunţă, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, la care, prin art. 396 alin. (1) C. proc. pen., începând cu 01 februarie 2014 a adăugat renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei, ceea ce înseamnă că aceste soluţii sunt diferite între ele, sensul sintagmei "înainte de a fi condamnată" din cuprinsul art. 33 lit. a) C. pen. (1969) nu este acela al judecării definitive a cauzei, respectiv al soluţionării pe fond a acţiunii penale chiar şi printr-o soluţie de încetare a procesului penal sau prin dispunerea unei soluţii de netrimitere în judecată, aşa cum, în mod neîntemeiat, a susţinut reprezentantul Ministerului Public cu prilejul dezbaterilor.
În atare situaţie, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a procedat la admiterea contestaţiei la executare formulată de condamnatul A. şi la deducerea, din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare în a cărei executare se află, a perioadei în care acesta a fost arestat preventiv în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Focşani (01.06.1999 - 07.08.2000), precum şi perioadei deja executate din pedeapsă, de vreme ce dispoziţiile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) impun scăderea reţinerii şi arestării preventive şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă, aşa cum este situaţia în speţă. Prin urmare, raportat la criticile invocate, se apreciază ca nefiind fondată calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.
În mod similar, Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi contestaţia formulată de condamnatul A., sens în care are în vedere dispoziţiile art. 555 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care pedeapsa închisorii se pune în executare prin emiterea mandatului de executare care trebuie să conţină, printre altele, şi perioada reţinerii şi arestării preventive ori cea deja executată, ceea ce impune ca, atunci când hotărârea de condamnare iniţială suferă modificări din această perspectivă, fie pe calea contestaţiei la executare, fie ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, mandatul iniţial de executare a pedepsei închisorii să fie anulat şi să fie emis un nou mandat conform modificărilor survenite.
Contrar susţinerilor apărării, emiterea, în această situaţie, a unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii nu influenţează vocaţia condamnatului la liberare condiţionată, aceasta raportându-se, potrivit dispoziţiilor legale incidente, la întreaga perioadă executată din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare.
Faţă de considerentele mai sus expuse, constatând că, sub aspectul criticilor formulate, hotărârea atacată este legală şi temeinică, iar, din oficiu, nu s-a identificat nicio nelegalitate, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 213/F din 13 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului.
Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 90 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 213/F din 13 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 martie 2024.