Şedinţa publică din data de 26 martie 2024
Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A., constată următoarele:
Prin încheierea din data de 05 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, în esenţă, Înalta Curte, Judecătorul de filtru a reţinut că recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei din apel, nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 123/13.04.2023 pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă principală de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, în condiţiile art. 60 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 C. pen.
S-a reţinut că, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat A., prin apărător, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.
În cauză, recurentul inculpat A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În motivarea excepţiei, s-a susţinut că, dispoziţiile art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. încalcă principiul egalităţii în faţa legii, prev. de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îngrădesc accesul la justiţie, prev. de art. 21 alin. (1) din Constituţie, vatămă dreptul la un proces echitabil, prev. de art. 21 alin. (3) din Constituţie, lezează dreptul la apărare, prev. de art. 24 alin. (1) din Constituţie şi nesocotesc prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie.
S-a precizat că, potrivit art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., lista cazurilor de recurs în casaţie este una limitativă (exhaustivă), iar nu exemplificativă, aspect care, în opinia recurentului, determină neconstituţionalitatea textului de lege, menţionând că, pentru realizarea misiunii sale constituţionale, instanţa supremă trebuie să aibă posibilitatea să analizeze orice încălcare a legii. Or, în opinia apărării recurentului, lista nelegalităţilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate examina este limitată, rămânând în afara acesteia încălcări grave ale legii, astfel cum sunt cele din speţă.
Deopotrivă, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., unul dintre motivele de recurs în casaţie aflat exclusiv la dispoziţia procurorului şi părţii civile, îl constituie cazul în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal. A menţionat apărarea recurentului că acest caz de recurs în casaţie este reglementat numai în favoarea procurorului şi a părţii civile, cu înfrângerea principiilor egalităţii în faţa legii, accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi garantării dreptului la apărare.
Dreptul la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenţie, se întemeiază pe o serie de garanţii, astfel cum sunt detaliate în jurisprudenţa C.E.D.O. Unul dintre standardele dreptului la un proces echitabil este reprezentat de egalitatea de arme între acuzare şi apărare. Spre deosebire de procuror şi partea civilă, care au posibilitatea să critice o hotărâre a instanţei de apel, inclusiv sub aspectul soluţiilor privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o situaţie echivalentă (spre exemplu, pentru incidenţa prescripţiei răspunderii penale, împăcării sau lipsei plângerii prealabile). În schimb, s-a arătat că, în situaţia inversă, când instanţa de apel, în mod greşit a considerat că nu se impune reţinerea unei cauze de încetare a procesului penal, inculpatul şi celelalte părţi din proces nu au la dispoziţie nicio cale de atac.
În susţinerea excepţiei invocate, apărarea recurentului a mai făcut referire la împrejurarea că, existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. nu acoperă decât situaţia în care instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la cauza de încetare a procesului penal şi în ipoteza în care instanţa de apel apreciază că solicitarea de încetare a procesului penal nu este întemeiată, partea afectată de o astfel de hotărâre nu mai are nicio cale de atac. Totodată, sub acest aspect, s-a solicitat să se aibă în vedere şi decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.
Făcând referire la dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, recurentul a susţinut că recursul în casaţie este singura cale de atac pe care, atunci când se încalcă legea, o poate utiliza cel care a fost lezat printr-o hotărâre nelegală pronunţată în apel.
Prin urmare, în opinia apărării, s-a susţinut că dispoziţiile a căror neconstituţionatate se critică încalcă prevederile constituţionale care garantează egalitatea, accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, solicitând în consecinţă admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.
Înalta Curte, Judecătorul de filtru, în concret, examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a apreciat că sunt îndeplinite primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A., într-o cauză aflată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2019), are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
A constatat Înalta Curte că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, chiar şi în condiţiile în care Curtea Constituţională ar constata neconstituţionalitatea textelor de lege criticate, această împrejurare nu ar conduce la admisibilitatea recursului în casaţie în baza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Astfel, s-a avut în vedere că, prin motivele de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a susţinut că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 C. pen., în considerarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte a reţinut că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., sunt analizate criticile formulate de parte prin raportare la legea deja reţinută ca fiind aplicabilă în cauză prin hotărârea atacată (legea mai favorabilă reţinută de instanţa de apel).
S-a precizat că, în această cale extraordinară de atac, nu se poate analiza corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe www.x.ro).
Prin încheierea atacată, Înalta Curte, Judecătorul de filtru a reţinut că, în cauza în care a fost pronunţată hotărârea atacată cu recurs în casaţie, raportul juridic de drept penal material a fost soluţionat, în mod definitiv, sub imperiul vechiul C. pen., context în care, în cauză, erau în vigoare inclusiv dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, prin care erau reglementate condiţiile intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale. Drept urmare, s-a arătat că, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa prescripţiei generale sau speciale se putea realiza numai în condiţiile art. 121 - art. 124 C. pen. din 1969, nefiind, astfel, aplicabile în speţă deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională) şi nr. 358/2022 (prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale).
Ca atare, s-a apreciat că, este evident că, şi în condiţiile în care nu ar fi existat limitarea reglementată de actuala formă a art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., motivele formulate de recurent nu puteau fi circumscrise cazului de casare indicat anterior.
În consecinţă, reţinând că, în cauza de faţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
******
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, recurentul inculpat A., prin apărător ales, avocat Hotca Mihai, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 20.03.2024, sub nr. x/2019/a3.1.
În cauză, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 26.03.2024, cu citarea recurentului inculpat şi asigurarea apărării, iar cu prilejul dezbaterilor s-au luat concluziile apărării şi ale parchetului asupra prezentei căi de atac, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părţii introductive a prezentei decizii.
Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05.03.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Înalta Curte, în recurs, examinând cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 necesare a fi îndeplinite cumulativ pentru admiterea cererii de sesizare, constată că, în speţă, sunt îndeplinite primele trei condiţii prevăzute de lege, respectiv: excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurent în speţă şi vizează texte de lege aflate în vigoare (art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate neconstituţionale în raport cu criticile formulate
Însă, referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.
Înalta Curte subliniază că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză. Legătura dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Mai exact, această condiţie presupune că norma invocată să orientează soluţia din cauză.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
De asemenea, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată.
În aceste coordonate, procedând la evaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recurentul A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile legale anterior menţionate, în cauza nr. 7487/109/2019 a instanţei supreme având ca obiect calea extraordinară de atac a recursului în casaţie promovată de acesta împotriva deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019.
În esenţă, se reţine că, prin cererea de sesizare, autorul excepţiei pretinde că textele de lege criticate sunt contrare dispoziţiilor din Constituţia României, respectiv art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 21 alin. (3) şi art. 126 alin. (3), întrucât lista cazurilor de casare este una limitativă, iar în ceea ce priveşte soluţia legislativă reglementată de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., aceasta nu prevede posibilitatea atacării cu recurs în casaţie şi a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, astfel că, legiuitorul a institut calea de atac a recursului în casaţie sub acest aspect numai în favoarea procurorului şi a părţii civile. Prin urmare, în opinia apărării, în ceea ce priveşte soluţiile privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o situaţie echivalentă, cu atât mai mult că acest aspect nu mai poate fi ulterior invocat pe calea contestaţiei în anulare.
Înalta Curte, instanţa de control judiciar, constată că, în etapa examinării admisibilităţii în principiu, judecătorul de filtru învestit cu cererea de recurs în casaţie în cadrul căreia s-a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate, a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, reţinând, în concret, în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., că motivele formulate de recurent nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat, întrucât în prezenta cauză raportul juridic de drept penal material a fost soluţionat, în mod definitiv, sub imperiul vechiul C. pen.. Instanţa a avut în vedere că prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., sunt analizate criticile formulate de parte prin raportare la legea deja reţinută ca fiind aplicabilă în cauză prin hotărârea atacată, iar în această cale extraordinară de atac nu se poate analiza corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile.
Ca atare, a apreciat instanţa că, în această situaţie, nu poate fi incidentă critica apărării în sensul că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal motivat de faptul că a intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât în cauză întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa prescripţiei generale sau speciale se putea realiza numai în condiţiile art. 121 - art. 124 C. pen. din 1969, nefiind, astfel, aplicabile în speţă deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 invocate de recurent în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, în condiţiile în care în speţă s-a apreciat că motivele formulate de recurentul A. nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate de faţă, (cererea de recurs în casaţie fiind apreciată ca admisibilă doar pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), Înalta Curte constată că în mod judicios, prin încheierea contestată, s-a apreciat că excepţia invocată nu are legătură cu cauza.
Astfel, în raport de motivele pentru care s-a apreciat că argumentele formulate de recurent nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat, se constată că, indiferent de soluţia ce ar fi pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu va produce niciun efect cu privire la admisibilitatea recursului în casaţie în baza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., atâta timp cât s-a reţinut că acesta nu este incident în cauză, pentru motivele arătate. Se constată prin urmare că în mod corect judecătorul de filtru a constatat că este inadmisibilă cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., lipsa legăturii cu cauza fiind evidentă.
Concluzionând, în acord cu cele reţinute prin încheierea recurată, Înalta Curte constată, prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a motivelor invocate de către recurentul A., faptul că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 05 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.
Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 05 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2024.