Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelantul-intimat-inculpat A., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelantul-intimat-inculpat A., de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.
Pentru a dispune astfel, în cauza de faţă, analizând condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a face posibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 475 din C. proc. pen., Curtea a reţinut aspectele arătate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2/2018, potrivit cărora, din perspectiva cerinţelor de admisibilitate, sesizarea trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii.
Analizând aspectele invocate de apelantul-intimat-inculpat A. în susţinerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la acuzaţiile care îi sunt aduse, având consecinţe asupra modalităţii de soluţionare a laturii penale a cauzei în ceea ce priveşte posibilitatea pronunţării de către instanţa de control judiciar a unei soluţii de condamnare, acesta fiind obiectul căii de atac a apelului, Curtea a reţinut că, deşi dispoziţiile legale ale art. 291 din C. pen. şi art. 244 din C. pen., care reglementează chestiunea de drept la care s-a făcut referire ar putea părea neclare, jurisprudenţa şi doctrina în materie oferă suficiente repere privind modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie, pe baza cărora instanţa de control judiciar poate să aprecieze asupra situaţiei concrete cu soluţionarea căreia a fost învestită.
Totodată, Curtea a constatat că, prin cererea formulată, nu se solicită o interpretare a textelor de lege invocate, ci elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, motive care nu se încadrează în cerinţele prevăzute de art. 475 din C. proc. pen.. Prin urmare, s-a apreciat că nu apare ca fiind necesară o intervenţie din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru o dezlegare de principiu a problemei de drept invocate, instanţa de control, în urma administrării probatoriului pe care îl va încuviinţa, urmând a se pronunţa dacă fapta dedusă judecăţii întruneşte sau nu elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă sau înşelăciune.
În continuare, analizând cererea formulată de apelantul-intimat-inculpat A., de sesizare a Curtii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare privind interpretarea Dreptului la informare în cadrul procedurilor penale - Directiva 2012/13/UE, instanţa de control judiciar a apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, condiţii impuse de art. 267 TFUE.
Astfel, s-a arătat că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema validităţii interpretării sau validităţii unei norme comunitare, instanţa naţională fiind cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este necesară.
Art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că dispoziţiile acesteia se referă la aplicarea de către autorităţi a dreptului Uniunii, iar deciziile-cadru invocate nu conţin prevederi care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Mai mult decât atât, indiferent de argumentaţia invocată în susţinerea cererii de sesizare, s-a observat că opinia solicitată nu este utilă şi pertinentă în cauză, reţinându-se că, prin maniera de formulare a solicitării, se tinde spre o îndrumare de soluţionare a cauzei de către instanţa naţională, în sensul admiterii apelului şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 267 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
Contrar susţinerilor în apărare, CJUE a statuat că obligaţia de a efectua o trimitere preliminară nu este absolută, stabilind trei excepţii de la obligaţia de trimitere preliminară care revine instanţelor de ultim grad, şi anume: în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară şi atunci când aplicarea corectă a dreptului Uniunii se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de soluţionare a întrebării adresate.
Ţinând seama de faptul că, prima şi a treia dintre excepţiile expuse au fost reţinute în cauza pendinte ca fiind îndeplinite, Curtea a constatat că sesizarea CJUE de către instanţa naţională de ultim grad, nu se impune.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat recurs recurentul A..
Prin motivele de recurs formulate împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, recurentul A. a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea încheierii din data de 15.02.2024, admiterea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi adresarea întrebărilor propuse către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. De asemenea, a precizat că este obligatorie suspendarea judecăţii, în cazul sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cu referire la art. 2 alin. (2) Legea nr. 340/2009, a considerat că dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. În cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
Recurentul a solicitat ca admisibilitatea exercitării căii de atac (ce trebuie a fi verificată de către instanţa de control judiciar) împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, să fie analizată din perspectiva dreptului Uniunii Europene, mai exact din perspectiva principiului echivalenţei care interzice unui stat membru să prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru cererile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât pentru cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern şi al efectivităţii astfel după cum acest principiu transversal al dreptului unional, este consacrat în mod constant de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Din analiza comparativă a celor două proceduri (Procedura întemeiată pe dreptul uniunii şi procedura întemeiată pe dreptul naţional) rezultă cu claritate cum se creează în practică modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru cererile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât pentru cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
Recurentul a considerat că se încalcă astfel, dreptul Uniunii Europene prin nerecunoaşterea expresă a unui drept de a contesta un refuz de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2024.
Examinând recursul formulat de recurentul A. prin prisma excepţiei invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru motivele arătate în continuare.
Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
În speţă, se constată că procedura de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este guvernată de prevederile Legii nr. 340/2019 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menţionat:
"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, instanţa poate cere, odată cu solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform prevederilor alin. (1) şi (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgenţă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(5) încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă."
Aşadar, din conţinutul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 rezultă că doar încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, iar nu şi încheierea prin care se admite ori se respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Or, recurentul A. a formulat recurs împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a solicitării de înaintare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unor întrebări preliminare, învestind Înalta Curte cu soluţionarea unei căi de atac care nu întruneşte cerinţele textului legal menţionat şi, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Pentru aceste considerente, considerând că recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2024.