Şedinţa publică din data de 04 iunie 2024
Deliberând asupra cererii formulate de contestatoarea A., reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2024, contestatoarea A. a formulat contestaţie în anulare împotriva încheierii penale nr. 283 din data de 06.04.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2022.
Contestatoarea A. a arătat că nu a primit hotărârea împotriva căreia a fosrmulat prezenta cale de atac, apreciind că nu au fost respectate prevederile art. 427 alin. (1) din C. proc. pen. şi nici procedura de citare, în sensul că termenul din momentul citării a fost de 3 zile, mai puţin decât cel minim prevăzut de lege. A mai arătat că în data de 03.04.2023 a trimis dovada faptului că tot în data de 06.04.2023 este citată într-un alt proces pe rolul Judecătoriei Braşov, în calitate de persoană vătămată. În această situaţie, a susţinut că termenul fiind prea scurt nu a putut să-şi pregătească apărarea şi astfel i-a fost încălcat dreptul la apărare. Contestatoarea a precizat că procedura de citare nu a fost legală, dreptul la apărare şi la un proces echitabil a fost încălcat, hotărârea atacată cu contestaţie în anulare nu i-a fost comunicată nici în prezent, însă la ANAF a fost comunicată obligaţia de plată fără această hotărâre.
Analizând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare declarate de contestatoarea A., în temeiul art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac cu o natură juridică mixtă atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte.
Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale, în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen.
Preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează părţilor dreptul la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie.
Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile.
Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.
La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare - de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte - şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi a principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Înalta Curte reţine că soluţionarea unei contestaţii în anulare presupune o etapă a admisibilităţii în principiu care vizează verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acestei căi de atac.
În cadrul verificării filtru a admisibilităţii în principiu instanţa analizează dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie; dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă; dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 din C. proc. pen. şi de către o persoană prevăzută de art. 427 din C. proc. pen. dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.
În raport de motivele prezentei contestaţii în anulare invocate de contestatoarea A., Înalta Curte constată că aceastea s-ar circumscrie dispoziţiile art. 426 lit. a) din C. proc. pen., respectiv că judecată în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Din analiza dispoziţiilor legale care reglementează contestaţia în anulare (art. 426 şi următoarele din C. proc. pen.), Înalta Curte constată că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a soluţionat acţiunea penală. Or, în speţă, contestaţia în anulare vizează o contestaţie împotriva încheierii penale nr. 4/CCP din data de 15 februarie 2023 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Braşov, secţia penală prin s-a respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi, în baza art. 335 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat netemeinicia ordonanţei nr. 64/II/2/2022 din data de 13 decembrie 2022 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov prin care s-a dispus admiterea plângerii formulate de petenta A., infirmarea ordonanţei din data de 21 octombrie 2022 şi redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Aşadar, în cauza dedusă judecăţii, hotărârea atacată nu poate fi supusă examinării pe calea contestaţiei în anulare, întrucât nu a fost exercitată împotriva unei hotărâri definitive prin care să se fi soluţionat fondul cauzei.
Având în vedere că în speţă nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate în principiu, respectiv cea privind hotărârea împotriva căreia se poate declara această cale extraordinară de atac, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza celorlaltor condiţii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva încheierii penale nr. 283 din data de 06.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva încheierii penale nr. 283 din data de 06.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2024.