Şedinţa publică din data de 04 iunie 2024
Deliberând asupra recursului formulat de recurentul A., reţine următoarele:
Prin încheierea penală din data de 24.04.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, formulată de inculpatul A..
Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a reţinut că potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009, instanţa naţională chemată să dea o rezolvare în cauză este singura abilitată să aprecieze dacă, pentru justa soluţionare a speţei este sau nu necesară pronunţarea unei hotărâri preliminare care să vizeze interpretarea sau, după caz, validitatea actelor normative ale Uniunii, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene neputând fi realizată direct de procuror sau de părţi.
S-a constatat că legiuitorul a stabilit, în art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, că recursul poate fi promovat doar împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, în ipoteza admiterii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Înalta Curte a reţinut că reglementarea distinctă a unei căi de atac este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării, fără a se referi şi la soluţia pe care instanţa o pronunţă în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi care nu poate fi convertită într-un viciu de neconstituţionalitate al reglementării. S-a apreciat că nu subzistă o eventuală omisiune legislativă cu relevanţă constituţională care să atragă, potrivit distincţiilor realizate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate.
Faptul că legiuitorul a legiferat o cale de atac împotriva măsurilor de suspendare a judecăţii în situaţia admiterii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea asupra unei întrebări cu titlu preliminar, s-a opinat că nu poate fi interpretat ca o restrângere/imposibilitate a utilizării căilor de atac prevăzute de dreptul comun în privinţa încheierilor prin care se dispun alte măsuri.
Înalta Curte a constatat că recurentul inculpat, prin cererea formulată, în realitate, urmăreşte extinderea textului dincolo de litera şi spiritul său, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv, însă potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale s-a arătat că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
Sub acest aspect, s-a observat că instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
În consecinţă, s-a constata că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate arătată, nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textului criticat pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale.
Ţinând cont atât de obiectul cauzei - cale de atac exercitată împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi de conţinutul articolului de lege vizat de excepţia de neconstituţionalitate, ce reglementează o cale de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, Înalta Curte a constatat că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea prezentei cauze.
Împotriva încheierii penale din data de 24 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Jutsiţie, secţia penală, a declarat recurs recurentul A..
Cererea de recurs nu a fost motivată în scris, iar recurentul nu s-a prezentat la termenul de judecat acordat în cauză pentru a-şi susţine cererea formulată.
Analizând recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.
Din această perspectivă, efectuând o analiză a dispoziţiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte, în recurs, constată că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţia a fost invocată de recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, învestită cu soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive şi are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, text care nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 reglementează situaţia în care, ca urmare a admiterii unei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa dispune suspendarea judecăţii şi împotriva încheierii prin care se dispune suspendarea judecăţii, poate fi exercitată calea de atac a recursului.
Înalta Curte reţine că, în speţă, susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, acesta este nemulţumit de faptul că nu este reglementată o cale de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară aşa cum în procedura privind cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este reglementată o astfel de cale de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare.
Astfel, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unei căi de atac împotriva soluţiei prin care a fost respinsă o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.
Pe acelaşi palier al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiecţiunile formulate de recurent cu privire la dispoziţia legală criticată nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte reţine că demersul autorului excepţiei este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unor modificări legislative şi nu urmăreşte armonizarea normelor de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale.
Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, respectiv în cadrul recursului declarat de către inculpatul A. împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, încheierea din data de 15 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti împotriva căreia, deşi definitivă, recurentul A. a exercitat calea de atac a recursului sub aspectul respingerii cererii de sesizare a CJUE cu o întrebare preliminară, iar în cadrul procedurii de soluţionare a recursului a invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textului de lege apreciat ca neconstituţional, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv. Mai mult, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 nu poate avea efecte asupra soluţiei care vizează recursul declarat de către inculpatul A. împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv aceea ca prevederea ce face obiectul excepţiei invocate să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele relatate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, astfel că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, şi anume pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.
De altfel, în mod repetat Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate prin care se tinde la completarea textului legal criticat pe această cale, ceea ce justifică, şi din această perspectivă, respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu o asemenea excepţie.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din data de 24.04.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.
Totodată, faţă de culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii penale din data de 24.04.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2024.