Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 11 din data de 19 ianuarie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 11.01.201 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2021.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a reţinut că prin sentinţa penală nr. 2 C. civ. din data de 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia penală nr. 288/A/24.11.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, la solicitarea autorităţilor judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii, privind persoana condamnată A..
În baza art. 166 şi urm. din Legea nr. 302/2004, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a sentinţei nr. T20197050 a Curtii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, rămasă definitivă la aceeaşi dată, prin care a fost aplicată pedeapsa de 5114 zile închisoare, persoanei condamnate A. pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de viol, prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea privind Infracţiunile Sexuale din 2003, potrivit legii penale române, faptele persoanei condamnate fiind prevăzute de art. 218 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.
S-a luat act că persoana condamnată A. nu şi-a exprimat acordul de a executa pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare britanice, într-un penitenciar de pe teritoriul României.
S-a luat act că expirarea executării pedepsei de 5114 zile închisoare va avea loc la data de 03.03.2033.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate A., într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei de 5114 zile închisoare, aplicată prin hotărârea sus - menţionată.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii de 5114 zile închisoare, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 141 alin. (9) din Legea 302/2004, s-a dispus deducerea din pedeapsă a perioadei deja executate, de 633 zile si a perioadei de la 25.11.2020, la zi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că, prin adresa nr. x/2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a solicitat instanţei de judecată ca în temeiul Deciziei Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, să se dispună transferarea într-un penitenciar din România, a cetăţeanului român A., în vederea executării unei pedepse de 5114 zile, aplicată pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de viol, prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea privind Infracţiunile Sexuale din 2003, aplicata prin sentinţa nr. T20197050 a Curtii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, rămasă definitivă la aceeaşi dată.
S-a arătat în acest sens că, prin adresa din 16.12.2020 Ministerul Justiţiei din România - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie penală, după ce a efectuat controlul de regularitate, a transmis lucrarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru continuarea procedurii şi sesizarea Curţii de Apel Ploieşti, urmând ca această instanţă să hotărască asupra recunoaşterii hotărârii străine şi cu privire la punerea lor în executare.
Verificând lucrarea, procurorul a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului referitoare la aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, precum şi dispoziţiile Titlului VI, capitolul II, secţiunea a II-a, art. 165 - 170 din Legea nr. 302/2004.
În cadrul măsurilor premergătoare sesizării instanţei, conform art. 165 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, procurorul a efectuat următoarele verificări: privind identificarea persoanei condamnate, rezultând următoarele date de identificare: A., - a se vedea fişa de evidenţă obţinută prin interogarea bazei de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date; privind motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute de art. 163 alin. (1) din Legea 302/2004, rezultatul fiind negativ; persoana condamnată se află în executarea unei pedepse de 5114 zile închisoare într-un penitenciar din Marea Britanie. Din durata pedepsei urmează a se deduce 633 de zile, si a perioadei de la 25.11.2020 la zi. Conform dreptului intern al statului emitent al certificatului, pedeapsa va fi executată complet la data de 03.03.2033.
Din documentele transmise de statul emitent s-a arătat că persoana condamnată A. nu a fost de acord să fie transferată într-un penitenciar din România, aşa cum s-a menţionat şi în certificatul prevăzut la art. 4 din Decizia Cadru 2008/909/JAI a Consiliului, fiind notificată cu privire la transmiterea hotărârii şi certificatului, dar nu a fost de acord cu completarea formularului. Autorităţile judiciare din Marea Britanie, prin Ordinul de deportare din data de 13.10.2020, au stabilit ca numitul A. să părăsească teritoriul şi i-au interzis acestuia să mai intre în Regatul Unit atât timp cât acest ordin este în vigoare-Legea Imigraţiei 1971 si 1988.
Infracţiunile pentru care a fost condamnat A. sunt prevăzute şi pedepsite de art. 218 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.
În vederea recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, autorităţile judiciare din Marea Britanie au transmis următoarele înscrisuri: Certificatul menţionat la art. 4 din Decizia Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, prevăzut şi de anexa 5 din Legea nr. 302/2004, în limba engleza si traducerea in limba romana; sentinţa nr. T20197050 a Curţii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, rămasă definitivă la aceeaşi dată, în limba engleză şi traducerea în limba română, Rechizitoriul întocmit în cauză, în limba engleză şi traducerea în limba română, adresa din 16.12.2020 a Ministerului Justiţiei-Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, Ordin de detenţie din 24.02.2020 în limba engleză şi traducerea în limba română, Ordin de deportare din 13.10.2020 în limba engleza şi traducerea în limba română, copie de pe cazierul judiciar.
Examinând solicitarea procurorului, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea de Apel a apreciat că este întemeiată, în speţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 167 alin. (1) şi prevederile art. 165-166 din Legea nr. 302/2004.
S-a reţinut că prin sentinţa nr. T20197050 a Curtii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, rămasă definitivă la aceeaşi dată, cetăţeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de 5114 zile pentru comiterea a 3 infracţiuni de viol, prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea privind Infractiunile Sexuale din 2003.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că numitul A., împreună cu numitul B., a exercitat, împotriva voinţei victimei, acte sexuale normale, anale şi orale, în mod premeditat.
De asemenea, s-a reţinut că faptele numitului A. au corespondent în legea română în art. 218 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 ani la 10 ani.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a admis cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti formulată de autorităţile judiciare străine, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, dispunând transferul persoanei condamnate în România pentru a executa pedeapsa aplicată de instanţele din Marea Britanie.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie în anulare condamnatul A., criticând, în esenţă, injusta sa condamnare pentru săvârşirea a trei infracţiuni de viol, având în vedere inexistenţa probelor care să susţină acuzaţia organelor judiciare din Marea Britanie şi solicitând admiterea în principiu a căii sale extraordinare de atac. Contestaţia nu a fost întemeiată în drept.
Examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare de faţă, Curtea a reţinut faptul că, potrivit dispoziţiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea lor conform legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi examinate, căile de atac şi ierarhia lor, termenele de declarare pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procesuală prin care se împiedică efectuarea unui act pe care legea nu îl prevede sau îl interzice.
Conform art. 426 C. proc. pen., care reglementează cazurile de contestaţie în anulare, "împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă".
Referitor la cazul de contestaţie în anulare invocat de către contestatorul A., Curtea a reţinut faptul că acesta presupune o error in procedendo constând în eroarea procesuală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C. proc. pen. pentru care existau probe în cauză, iar nu o error in iudicata, deoarece rolul acestui caz de anulare nu este acela de a înlătura greşita interpretare şi aplicare a legii în ipoteza în care instanţa a dezbătut şi analizat prezenţa cazului de încetare a procesului penal în cadrul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat.
Astfel, s-a constatat incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare în situaţia în care, deşi existau probe la dosar sau date din care să rezulte existenţa situaţiilor impeditive prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C. proc. pen., prima instanţă sau instanţa de apel, comiţând o eroare de drept procesual, nu a analizat din oficiu ori ca urmare a apărărilor formulate de părţi efectele acestor impedimente, dispunând o soluţie de condamnare (cu executarea pedepsei în regim de detenţie ori cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia), renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
S-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, iar conform art. 431 alin. (2) C. proc. pen., instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic şi analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că prin sentinţa penală nr. 2 C. civ. din data de 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Ploieşti, la solicitarea autorităţilor judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii, privind persoana condamnată A., corelativ cu recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a sentinţei nr. T20197050 a Curtii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, rămasă definitivă la aceeaşi dată, prin care a fost aplicată pedeapsa de 5114 zile închisoare, persoanei condamnate A. pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de viol, prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea privind Infracţiunile Sexuale din 2003, potrivit legii penale române, faptele persoanei condamnate fiind prevăzute de art. 218 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.
Prin decizia nr. 288/A/24.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul penal nr. x/2021, a fost respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 2 C. civ. din data de 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în acelaşi dosar penal.
Având în vedere însă solicitarea contestatorului de admitere în principiu a căii extraordinare de atac declarate, Curtea a constatat faptul că, în cauză, condamnarea contestatorului a fost dispusă prin sentinţa nr. T20197050 a Curţii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, rămasă definitivă la aceeaşi dată, iar nu prin sentinţa penală supusă prezentei contestaţii în anulare, prin intermediul căreia s-a dispus doar recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a sentinţei penale ante-menţionate, emisă de autoritatea britanică, astfel încât nu se poate dispune, în prezentul cadru procesual, încetarea procesului penal pentru infracţiunea la care a fost condamnat conestatorul de instanţele din Marea Britanie.
Astfel, obiectul cauzei supuse prezentei contestaţii în anulare este constituit de hotărârea de executare a unei hotărâri străine, hotărâre care, potrivit Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se recunoaşte şi se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravine ordinii publice a statului român, ceea ce nu echivalează însă cu o soluţie prin care să se fi rezolvat acţiunea penală sau cea civilă cu privire la contestator.
Într-o altă ordine de idei, s-a constatat faptul că a fost criticată de către contestator modalitatea în care autorităţile britanice au instrumentat dosarul său penal, constatând, pe baza unor probe inexistente în opinia sa, că se face vinovat de săvârşirea a 3 infracţiuni de viol pentru care a şi fost condamnat prin sentinţa nr. T20197050 a Curtii Coroanei Guildford din data de 24.02.2020, aspect care nu se circumscrie însă motivelor de contestaţie în anulare limitativ prevăzute în cuprinsul art. 426 din C. proc. pen.
Aşadar, dat fiind faptul că hotărârea a cărei anulare se solicită nu reprezintă o hotărâre prin care să se fi dispus condamnarea contestatorului, ci este o hotărâre prin care a fost recunoscută o pedeapsă dispusă de către o instanţă străină, Curtea a constatat inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, ca urmare a faptului că în prezentul cadrul procesual, nu există posibilitatea adoptării unei soluţii de încetare a procesului penal.
Împotriva acestei încheieri a formulat apel contestatorul persoană condamnată C..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 08.02.2024, fiind fixat termen pentru judecată la data de 14.02.2024, cu citarea apelantului contestator la locul de deţinere şi cu asigurarea apărării obligatorii a acestuia.
Examinând calea de atac promovată de contestatorul persoană condamnat A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Cu titlul preliminar, Înalta Curte aminteşte că, inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea căii ordinare de atac a apelului aceasta intervine, în principal, în două situaţii şi anume, când apelul nu este obiectiv prevăzut de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu sunt supuse nici unei căi de atac, precum şi atunci când a fost declarat de o persoană care nu are calitate procesuală de a apela.
În cauza de faţă, se reţine că a fost declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 11 din data de 19 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în etapa admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, hotărâre care este definitivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile şi anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.
Prin decizia nr. 5 din 04 martie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) s-a statuat că, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.
(...) hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive.
Considerentele hotărârii instanţei supreme anterior evocate, pronunţate în procedura de unificare a practicii judiciare, susţin imposibilitatea atacării hotărârii pronunţată în procedura de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin încheierea apelată în cauză s-a examinat exclusiv admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare promovate împotriva sentinţei penale nr. 11 din data de 19 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost recunoscută o pedeapsă aplicată contestatorului de autorităţile judiciare străine şi s-a dispus transferarea acestuia într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei închisorii.
Faţă de aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. întrucât contestaţia în anulare formulată nu a întrunit exigenţele depăşirii etapei admisibilităţii în principiu, drept pentru care calea de atac este inadmisibilă.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Se constată, aşadar, că apelantul contestator persoană condamnată C. a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi ordinare de atac.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. a) teza finală din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 11 din data de 19 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 11 din data de 19 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2024.