Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 382 din 30.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a hotărât următoarele:
A respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării formulată în temeiul art. 2 al Legii nr. 340/2009.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului:
A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
A admis acţiunea civilă, inculpatul A. fiind obligat la plata către FONDUL DE GARANTARE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. a sumei de 1.583.400 RON.
A admis în parte acţiunea civilă exercitată de AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE şi a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei 19.000 RON - plătită O.U.A.I. Amira ca tranşa I.
În esenţă, pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie emis în dosarul nr. x/2020, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., reţinându-se în sarcina acestuia că, în calitate de director executiv şi împuternicit pe conturile Organizaţiei Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii Amira, după ce, la data de 29.12.2016, aceasta din urmă, în temeiul contractului de finanţare nerambursabilă nr. x, încheiat în vederea implementării proiectului intitulat "Reabilitarea şi modernizarea ploturilor 89/3 şi 90/1 şi creare bazin stocare apă la O.U.A.I. Amira, judeţul Ialomiţa", a încasat de la Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, cu titlu de avans, suma totală de 1.583.400 RON, avans ce putea fi utilizat doar pentru plata cheltuielilor eligibile şi neeligibile prevăzute în bugetul aprobat, anexă la contractul de finanţare, a schimbat destinaţia sumei totale de 1.378.799,49 RON din acest avans.
S-a reţinut că, prin ordinul nr. OR173/24.04.2008 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a fost autorizată constituirea Organizaţiei Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii AMIRA (O.U.A.I. AMIRA), cu sediul în jud. Ialomiţa, cu o suprafaţă de 917 ha.
În vederea avizării şi autorizării constituirii organizaţiei şi înregistrării acesteia în Registrul Naţional al Organizaţiilor de Îmbunătăţiri Funciare, preşedintele consiliului de administraţie al organizaţiei, numitul A., a depus o documentaţie la M.A.P.D.R. - Direcţia Îmbunătăţiri Funciare, sub nr. x/19.03.2008. Din examinarea acestei documentaţii a rezultat că: preşedinte al comitetului constitutiv al viitoarei organizaţii a fost desemnat inculpatul A.; inculpatul A. a fost împuternicit de către comitetul constitutiv să se ocupe de redactarea actului constitutiv şi a proiectului de statut al organizaţiei; preşedinte al consiliului de administraţie al organizaţiei a fost desemnat inculpatul A..
Instanţa de fond a avut în vedere că potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani în cazul în care se reţine săvârşirea infracţiunii de "Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţei fondurilor sau activelor obţnute ori reţnute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei., întrucât legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
S-a menţionat că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluţionarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripţia răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială, în concret o lege penală mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.
Instanţa de fond a subliniat că, prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice înteruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicaţiunea art. 5 C. pen., guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022.
Astfel, s-a considerat că, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcţionat întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale, situaţie juridică ce va produce efecte în condiţiile legii penale mai favorabile în cauzele pendinte. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În esenţă, instanţa de control judiciar a reţinut că, apelul parchetului vizează soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, invocându-se faptul că în prezenta cauză în mod greşit instanţa de fond a constatat ca fiind împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. În acest sens, parchetul a invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând înlăturarea aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, întrucât aceasta creează un risc iminent privind apariţia unor deficienţe grave şi perturbarea sistemică a bunei funcţionări şi înfăptuiri a justiţiei penale în România, contrar exigenţelor şi obligaţiilor unionale care incumbă statului român.
Prin decizia nr. 1436/A din data de 11.10.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 382/30.03.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti, în esenţă, a reţinut că, de la momentul epuizării faptelor deduse judecăţii (12.04.2017) şi până în prezent a existat o succesiune de legi penale în privinţa cazurilor care conduc la întreruperea cursului prescripţiei, în condiţiile în care potrivit considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Ca atare, legea penală mai favorabilă inculpatului este cea în vigoare în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, în condiţiile în care aplicarea acesteia are drept consecinţă împiedicarea exercitării acţiunii penale, prin constarea prescripţiei răspunderii penale.
Având în vedere şi că normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă (deci fără luarea în considerare a efectului întrerupător de prescripţie al actelor de procedură anterioare publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018), instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie în privinţa infracţiunii prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 s-a împlinit la data de 10.06.2022, luând în considerare şi împrejurarea că acest termen a fost suspendat în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, conform Decretului Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă şi a Decretului Preşedintelui României nr. 240/16.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă.
Totodată, s-a menţionat în decizia din apel, că această concluzie rămâne valabilă şi prin raportare la jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În concret, instanţa de apel a reţinut că din conţinutul considerentelor deciziei CJUE (pronunţate la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU), se desprinde ideea că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018. Cu alte cuvinte, s-a reţinut că, instanţa de la Luxemburg face o distincţie între actele de procedură emise anterior datei de 25.06.2018 şi cele emise în perioada 25.06.2018-30.05.2022, apreciind că doar primele sunt de natură să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale în cauzele care au ca obiect infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin înlăturarea aplicării retroactive a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Aplicând acest principiu în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată s-a epuizat la data de 12.04.2017, iar primul act procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 155 alin. (1) C. pen., a fost efectuat la data de 17.09.2021 (ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale). Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în prezenta cauză nu au fost realizate acte de procedură care să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale anterior datei de 25.06.2018, dată la care s-a publicat Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, toate actele de procedură de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei fiind efectuate ulterior publicării acestei decizii.
Or, chiar şi în ipoteza în care Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale ar fi aplicată în mod limitat, doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 şi 30 mai 2022, conform considerentelor anterior citate ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, instanţa de apel a constatat că în speţa dedusă judecăţii nu există nici un act de procedură emis anterior acestui interval de timp. Aşadar, s-a precizat că, toate actele de procedură care potrivit art. 155 alin. (1) C. pen. ar fi fost apte să întrerupă prescripţia răspunderii penale au fost efectuate ulterior publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceste acte neproducându-şi însă efectul întreruptiv nici prin raportare la jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nici la cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, chiar şi în ipoteza neaplicării standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), termenul de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunea pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată s-a împlinit.
Aşadar, în deplin acord cu instanţa de fond, Curtea de apel a constatat că în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, apreciind lipsite de fundament criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie sub acest aspect.
În consecinţă, apelul parchetului a fost respins ca nefondat.
*****
Împotriva deciziei din apel, nr. 1436/A din data de 11.10.2023 a Curţii de Apel Bucureşti din dosarul nr. x/2021, la data de 27.10.2023, a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin procuror B., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., în raport cu data comunicării deciziei atacate către parchet - 17.10.2023.
În esenţă, în motivarea cererii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpatul A., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
S-a arătat că, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală nr. 44/P/2020, dar şi cele ale instanţei de judecată în fond şi în apel, se constată că termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru fapta dedusă judecaţii nu s-a împlinit.
Preliminar, s-a susţinut că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ.
În cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează, pe de o parte, la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite cu caracter definitiv de instanţa de apel, cât şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ, dar şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei, pe de altă parte.
A menţionat procurorul că, în acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU s-a pronunţat la data de 24 iulie 2023, anterior prezentei decizii atacate. Aşadar, legalitatea soluţiei din data de 11.10.2023 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport de această Decizie.
A susţinut procurorul că elementul de noutate în ceea ce priveşte obligativitatea deciziei menţionate constă în aceea că impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, dar operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, s-a arătat că, infracţiunea ce a făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii constând în schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, instanţa fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casaţie hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU.
În consecinţă, s-a susţinut că trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripţie, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispoziţiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripţie al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză").
În concret, în acord cu raţionamentul Curţii de Apel, s-a menţionat că fapta dedusă judecăţii s-a epuizat la data de 12.04.2017. Contrar însă argumentelor instanţei, procurorul a arătat că primul act procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a fost efectuat la data de 27.02.2018, prin emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea infracţiunilor de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, infracţiune prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
S-a arătat că în volumul 26 la fila x DUP se regăseşte Ordonanţa emisă la data de 27.02.2018 în dosarul nr. x/2018, dosar reunit în urma referatului întocmit de procuror la data de 4 martie 2018, la prezentul dosar de urmărire penală, în care inculpatul a fost cercetat pentru fraudă cu fonduri europene în cadrul aceluiaşi proiect vizând accesarea de fonduri europene, (ordonanţă anexată în copie şi la prezentul recurs în casaţie).
În opinia Ministerului Public, începând cu data de 27.02.2018, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (2) C. pen., a început să curgă un nou termen de prescripţie, de 5 ani, care s-ar fi împlinit la data de 27.02.2023, dacă, ulterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 75 din 30 mai 2022, nu s-ar fi întocmit acte de procedură pentru a se asigura respectarea drepturilor inculpatului şi pentru a permite apărarea corespunzătoare a acestuia, acte care au fost aduse la cunoştinţa inculpatului pe parcursul procesului penal, respectiv în cursul cercetării judecătoreşti, cu ocazia judecării cauzei atât în fond cât şi în apel.
A susţinut parchetul că, raportat la data comiterii infracţiunii, oricâte întreruperi ar fi intervenit, nu s-a împlinit nici termenul special al răspunderii penale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen. constând în depăşirea termenului de prescripţie specială de 5 ani cu încă o dată, fapt juridic ce s-ar produce la data de 12.04.2027.
Mai mult, s-a precizat că în raport de cele reţinute de ICCJ-SP în deciziile nr. 613RC/23, nr. 615RC/23 şi nr. 616RC/23, aplicarea dreptului comunitar era obligatorie pentru instanţa de apel, decizia recurată fiind ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE.
În consecinţă, pentru motivele expuse, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 1436/A din data de 11.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2021, cu privire la încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., faţă de inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, infracţiune prevăzută de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Potrivit art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.
După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 08.12.2023, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 16.01.2024, dată până la care a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie de faţă.
Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 16 ianuarie 2024, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a prezentei cereri de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 26 martie 2024, ocazie cu care s-au luat concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărării intimatului inculpat A. pe fondul cauzei de recurs în casaţie, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Examinând recursul în casaţie declarat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.
Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte cazul de casare invocat în cauză de procuror, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte constată că parchetul a susţinut că, în cauză în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., faţă de inculpatul A., constatându-se împlinirea termenului prescripţiei generale a răspunderii penale.
Astfel, recurentul a criticat soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, invocându-se faptul că legalitatea soluţiei din apel, din data de 11.10.2023, poate fi analizată în raport de Decizia pronunţată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU care în opinia acuzării impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, în cauzele pendinte.
A susţinut procurorul prin recursul în casaţie formulat că, în speţă, trebuia să se ia în considerare faptul că primul act procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a fost efectuat la data de 27.02.2018, prin emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, infracţiune prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În opinia Ministerului Public, începând cu data de 27.02.2018, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (2) C. pen., a început să curgă un nou termen de prescripţie, de 5 ani, care s-ar fi împlinit la data de 27.02.2023, dacă, ulterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 75 din 30 mai 2022, nu s-ar fi întocmit acte de procedură pentru a se asigura respectarea drepturilor inculpatului şi pentru a permite apărarea corespunzătoare a acestuia, acte care să fi fost aduse la cunoştinţa inculpatului pe parcursul procesului penal, respectiv în cursul cercetării judecătoreşti, cu ocazia judecării cauzei atât în fond cat şi în apel. Astfel, a susţinut parchetul că, raportat la data comiterii infracţiunii, oricâte întreruperi ar fi intervenit, nu s-a împlinit nici termenul special al răspunderii penale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen. constând în depăşirea termenului de prescripţie specială de 5 ani cu încă o dată, fapt juridic ce s-ar produce la data de 12.04.2027.
În consecinţă, procurorul consideră că în mod greşit instanţa de fond a constatat ca fiind împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, soluţie menţinută de instanţa de apel prin decizia recurată în cauză.
Argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie relativ la neîmplinirea termenului de prescripţie sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Prin urmare, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Aşadar, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.
Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.
În aceste coordonate, în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute prin decizia recurată, constată că pentru faptele reţinute în sarcina inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Se reţine din decizia atacată faptul că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se în esenţă că, inculpatul A., în calitate de director executiv şi împuternicit pe conturile Organizaţiei Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii Amira, după ce, la data de 29.12.2016, aceasta din urmă, în temeiul contractului de finanţare nerambursabilă nr. x, încheiat în vederea implementării proiectului intitulat "Reabilitarea şi modernizarea ploturilor 89/3 şi 90/1 şi creare bazin stocare apă la O.U.A.I. Amira, judeţul Ialomiţa", a încasat de la Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, cu titlu de avans, suma totală de 1.583.400 RON, avans ce putea fi utilizat doar pentru plata cheltuielilor eligibile şi neeligibile prevăzute în bugetul aprobat, anexă la contractul de finanţare, a schimbat destinaţia sumei totale de 1.378.799,49 RON din acest avans.
În cauză, instanţele de fond şi apel au reţinut că activitatea infracţională imputată intimatului inculpat A. s-a epuizat la data de 12.04.2017.
Totodată, se constată că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii sunt de la 1 la 5 ani închisoare, conform dispoziţiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. prevede că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Astfel, Înalta Curte constată că în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea reţinută în sarcina intimatului inculpat A., anterior menţionate, termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., şi anume de 5 ani, care a început să curgă de la data epuizării faptei, respectiv 12.04.2017, în mod evident în cauza pendinte fiind împlinit termenul de prescripţie anterior pronunţării hotărârii din prezenta cauză.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatului A. a fost înlăturată şi astfel, în mod corect prin hotărârea pronunţată în cauză, menţinută prin decizia recurată, s-a dispus în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Prin urmare, motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.
În considerarea argumentelor menţionate, se constată că nu poate fi primită nici critica recurentului formulată în raport de Decizia pronunţată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, respectiv susţinerea parchetului că nu s-a împlinit termenul de prescripţie întrucât instanţa trebuia să ia în considerare faptul că, actul procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a fost efectuat la data de 27.02.2018, prin emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea infracţiunii din prezenta cauză.
Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov, instanţa de contencios european a statuat următoarele:
Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Printre altele, în această decizie, s-a reţinut:
"contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.
În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale."
În acord cu cele reţinute prin decizia recurată, se constată că din considerentele deciziei CJUE invocate de parchet, rezultă că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.
Astfel, prin decizia invocată, s-a făcut o distincţie între actele de procedură emise anterior datei de 25.06.2018 şi respectiv cele emise în perioada 25.06.2018 -30.05.2022, considerându-se că, doar primele sunt de natură să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale în cauzele care au ca obiect infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin înlăturarea aplicării retroactive a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
În speţă, instanţele de fond şi apel au constatat că, infracţiunea imputată inculpatului A. s-a epuizat la data de 12.04.2017 şi de asemenea, că primul act procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 155 alin. (1) C. pen., a fost efectuat la data de 17.09.2021 (ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale).
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în speţă nu au fost realizate acte de procedură care să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale anterior datei de 25.06.2018, (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale), toate actele de procedură de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei fiind aşadar efectuate ulterior publicării acestei decizii.
Totodată, în mod întemeiat a precizat instanţa de apel că "şi în ipoteza în care Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale ar fi aplicată în mod limitat, doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 şi 30 mai 2022, conform considerentelor anterior citate ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, instanţa de apel constată că în speţa dedusă judecăţii nu există nici un act de procedură emis anterior acestui interval de timp. Aşadar, toate actele de procedură care potrivit art. 155 alin. (1) C. pen. ar fi fost apte să întrerupă prescripţia răspunderii penale au fost efectuate ulterior publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceste acte neproducându-şi însă efectul întreruptiv nici prin raportare la jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nici la cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum s-a arătat în precedent. Cu alte cuvinte, chiar şi în ipoteza neaplicării standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), termenul de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunea pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată s-a împlinit."
În raport de cele reţinute, se constată că, în cauza pendinte, în mod corect s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, cu consecinţa încetării procesului penal, contrar argumentelor parchetului, decizia recurată nefiind în contradicţie cu Decizia CJUE invocată de acesta.
Referitor la critica Ministerului Public relativ la caracterul întreruptiv al actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, (cu referire la ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem din 27.02.2018), aceasta nu poate fi primită, întrucât recunoaşterea caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei urmăririi penale, aşa cum s-a susţinut prin recursul în casaţie de faţă, a unui act de procedură ce nu ar fi trebuit comunicat inculpatului, ar contraveni considerentelor expuse de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022.
Aşa cum s-a arătat, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut că "se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen..".
Concret, sancţionând pasivitatea legiuitorului în a reglementa în mod corespunzător cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale ulterior publicării Deciziei nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a statuat explicit în sensul inexistenţei după acest moment a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).
Prin urmare, având în vedere această statuare a instanţei de contencios constituţional, precum şi natura juridică a normelor care privesc întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa principiului legii penale mai favorabile, se constată că nu poate fi recunoscut caracterul întreruptiv în favoarea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, invocate de procuror în motivele de recurs în casaţie.
Pe de altă parte, se impune precizarea că, CJUE subliniază că, cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).
Sub aspectul protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (paragr. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023). Astfel, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Dreptul persoanei de a şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţei europene.
Tot sub acest aspect, este de precizat că CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
Deopotrivă, CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg vorbeşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79).
Nu în ultimul rând, Dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Or şi din această perspectivă este nefondat recursul în casaţie formulat de parchet cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, apreciindu-se că, la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1436/A din data de 11.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru intimatul inculpat A. va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1436/A din data de 11.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către Parchet, rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2024.