Şedinţa publică din data de 23 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 24733/27.10.2020 emise de FGA prin care a solicitat, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA.
Pe fondul cauzei, a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 1.762 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, precum şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 465 din 26 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată, în esenţă, că instanţa de fond a respins contestaţia fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care nu a motivat interpretarea privind natura termenului de 90 de zile, nu a răspuns la motivul subsidiar de nelegalitate prin care a susţinut că aceste este unul de prescripţie şi că, potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15 iunie 2020 şi, deşi a analizat repunerea în termen întemeiată pe dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., a reţinut că nu s-ar fi aflat în situaţia unui caz excepţional temeinic justificat.
Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privesc, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 în ceea ce priveşte natura termenului de 90 zile, recurenta-reclamantă apreciind că acesta este un termen de recomandare şi nu de decădere.
În opinia sa, o interpretare contrară ar contrazice chiar scopul Fondului de Asigurare a Asiguraţilor, aşa cum este acesta stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.
Subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 şi ale art. 2532 pct. 5 din C. civ., concluzionând că dreptul material la acţiune pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020.
Nu în ultimul rând, recurenta-reclamanta a formulat apărări cu privire la termeinicia pe fond a cererii de plată, invocând în acest sens dispoziţiile art. 2210 C. civ. şi considerentele Deciziei nr. 29/2020.
4. Apărările intimatului
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, confirmând legalitatea Deciziei nr. 24733/27.10.2020, prin care FGA a respins cererea de plată motivat de faptul că reclamanta A. nu a respectat termenul de 90 de zile, termen impus de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.
Recurenta-reclamantă a înţeles să exercite calea de atac a recursului, criticând soluţia pronunţată de instanţa de fond, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare menţionat.
Sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la natura termenului de 90 de zile, precum şi cele ale art. 186 C. proc. civ., în raport cu situaţia de fapt incidentă în cauză, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată este insuficient motivată nu poate fi reţinută.
Trecând la analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că, prin criticile formulate în susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile în care poate fi formulată cererea de plată adresată FGA, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin raportare la faptul că, în opinia sa, acest termen este, în principal, un termen de recomandare, iar în subsidiar, unul de prescripţie, aspecte pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.
Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."
De asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."
Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.
Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, aşadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.
Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur şi simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.
În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanţial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent şi FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.
În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor". Decăderea este, aşadar, acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Având în vedere că recurenta-reclamantă a susţinut şi teza că termenul analizat ar fi unul de prescripţie extinctivă, Înalta Curte aminteşte că decăderea se deosebeşte faţă de prescripţia extinctivă sub următoarele aspecte: decăderea face să se stingă însuşi dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripţie care face să se stingă numai dreptul la acţiune; decăderea operează de drept şi independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie; în schimb, după împlinirea prescripţiei, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepţie.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 185/26.05.2020, după cum urmează: 14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".
Nici susţinerile recurentei-reclamante privind calificarea respectivului termen ca fiind unul de prescripţie extinctivă nu pot fi primite.
Prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2500 C. civ.. Or, aşa cum s-a reţinut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire. În al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripţie extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.
Nu în ultimul rând, referitor la cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de despăgubiri, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., întrucât acel text legal are în vedere repunerea în termenul de sesizare a instanţei de judecată, în cazul termenelor procedurale de decădere, pentru exercitarea căilor de atac în faţa instanţei.
În cauza dedusă judecăţii nu se pune problema exercitării unei căi de atac în faţa instanţei, ci se ridică problema unei eventuale repuneri în termenul de sesizare a pârâtului cu o cerere de despăgubire, în cadrul unui raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, aşadar, a unui raport juridic de drept administrativ substanţial, termenul de 90 de zile fiind un termen de decădere de drept substanţial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituţia repunerii în termenul de decădere de drept substanţial, ci numai instituţia repunerii în termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noţiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.
Regimul juridic al decăderii, ca instituţie de drept civil substanţial, este reglementat la art. 2548 C. civ. şi, aşa cum s-a reţinut şi anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanţial este mai strict, legiuitorul neadmiţând suspendarea sau întreruperea termenului; cu titlu de excepţie, alin. (2) al art. 2548 C. civ. prevede că intervenirea forţei majore, în cursul termenului de decădere, va atrage o suspendare a termenului de decădere, ceea ce va însemna că, la calculul termenului de decădere, se va lua în considerare atât intervalul de timp anterior suspendării, cât şi cel ulterior suspendării.
Dacă intervalul de timp rămas după suspendare este mai mic de 5 zile, atunci termenul de decădere nu se socoteşte împlinit decât după împlinirea a 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
Prin excepţie, intervenirea forţei majore poate atrage o prorogare a începutului termenului de decădere, dacă forţa majoră a început să se manifeste înainte de începerea curgerii termenului de decădere.
În cauza de faţă reclamanta nu a invocat aceste dispoziţii legale, prin urmare nici instanţa nu putea analiza aplicabilitatea lor în cauză.
Chiar dacă s-ar accepta teza reclamantei privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de 90 de zile, se reţine că recurenta-reclamantă a formulat pentru prima dată direct în faţa instanţei o cerere de repunere a sa în termenul de decădere de 90 de zile, în contextul în care, aşa cum s-a subliniat anterior, în litigiu este un raport juridic de drept administrativ care are întotdeauna, ca premisă, o cerere pe care particularul o adresează unei autorităţi publice; autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar în faţa acestei autorităţi reclamanta ar fi trebuit să susţină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen şi în mod corect a pronunţat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reţine în sarcina autorităţii publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei şi, deci, de soluţionare pe fond a cererii reclamantei.
De amintit că litigiul de faţă, în contencios administrativ, în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, presupune că instanţa verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor, instanţa neputându-se substitui autorităţii publice şi neputând analiza ea însăşi pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în faţa sa.
În fine, în ceea ce priveşte referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanţa de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 465 din 26 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 23 februarie 2023.