Şedinţa publică din data de 22 februarie 2024
Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1356 din data de 10 mai 2023, pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-au dispus următoarele:
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. coroborat cu art. 6 din C. proc. pen. şi art. 4 Protocol 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la presupusa infracţiune privind proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcţii ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă în acest fel este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995.
În conformitate cu art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de persoana vătămată B..
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi partea civilă B..
Prin decizia penală nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 1356 din 10 mai 2023 pronunţată de Judecătoria Timişoara, dispunându-se obligarea apelantei parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, respectiv rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor efectuate în apelul parchetului.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut, în esenţă, că există identitate între fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. în prezenta cauză (constând în aceea că, în calitate de proprietar al imobilului situat pe strada x, nr. 1, în perioada 15.10.2018-20.10.2018, a executat lucrări de construcţie fără autorizaţie de construire/desfiinţare, fără elaborarea unui proiect tehnic şi a detaliilor de execuţie, respectiv au fost demolaţi pereţii structurali interiori, afectând structura de rezistenţă a imobilului şi punând în pericol viaţa şi integritatea corporală a persoanelor ce locuiesc în imobil) şi fapta care a stat la baza sancţionării sale contravenţionale cu amendă cuantum de 10.000 RON (2.145 euro la cursul BNR), prin procesul-verbal seria x din data de 18.10.2018 (constând în aceea că au fost executate, fără autorizaţie de construire, lucrări de desfiinţare a pereţilor din interiorul apartamentului nr. x, de pe str. x).
Instanţa de apel a reţinut că, având în vedere situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu şi fapta reţinută în procesul-verbal de contravenţie, acuzaţiile aduse inculpatului în procedura contravenţională şi, ulterior, în prezentul proces penal sunt, în esenţă, aceleaşi, în accepţiunea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.
*****
Împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs în casaţie partea civilă B..
În motivarea căii de atac, recurenta parte civilă a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., ca urmare a aplicării eronate a principiului ne bis in idem şi a respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 în infracţiunea prev. de art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În acest sens, recurenta parte civilă a susţinut că lucrările efectuate de inculpat în perioada 15-20 octombrie 2018 au constat în demolarea tuturor pereţilor interiori, atât cei din cărămidă, cât şi cei de rezistenţă, în urma finalizării acestora restructurându-se în totalitate forma apartamentului şi distrugându-se toţi stâlpii de susţinere interiori. Din cauza acestor lucrări, apartamentul în care locuieşte recurenta a fost în totalitate deteriorat prin fisurarea tuturor pereţilor, fiind grav afectată structura de rezistenţă a clădirii, pardoseala apartamentului recurentei a fost grav distrusă, formându-se cute şi denivelări pe toată suprafaţa acesteia.
Astfel, în urma evaluării tehnice nr. 187/19.10.2018, pe care recurenta a solicitat-o ca urmare a deteriorărilor aduse apartamentului său, s-a constatat că starea de degradare a imobilului este una foarte ridicată, fenomenul principal fiind de tasare, rezultat din demolarea peretelui de rezistenţă din apartamentul nr. x situat dedesubt, apartament aparţinând numiţilor A. şi C.. Din conţinutul aceleiaşi evaluări tehnice rezultă că expertul a ajuns la concluzia ca atât apartamentul nr. x, situat la et. 1, aflat în posesia recurentei, cât şi apartamentul nr. x, situat la parter, deţinut de inculpat, prezintă un grad ridicat de risc în ceea ce priveşte sănătatea, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor care locuiesc în interiorul acestora, concluzionându-se că se impune evacuarea de urgenţă a locatarilor, până la consolidarea apartamentelor în totalitate.
Practic, lucrările efectuate de inculpat au afectat în mod vădit structura de rezistenţă a clădirii, deoarece pereţii demolaţi conţineau şi stâlpii de susţinere a tavanului apartamentului, respectiv a podelei care face parte integrantă din apartamentul recurentei, poziţionat deasupra apartamentului celor doi.
Recurenta parte civilă a precizat că, în raport cu activitatea desfăşurată, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcţii ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă în acest fel este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995.
Ambele instanţe de judecată au reţinut, însă, incidenţa în cauză a principiului ne bis in idem, deoarece inculpatul a fost anterior sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal de sancţionare contravenţională nr. x din 18.10.2018, pentru o faptă identică.
Rceurenta B. a apreciat că, în pofida acestor reţineri ale instanţelor de fond şi de apel, în speţă nu există o suprapunere între cele două fapte, astfel încât să fie incident principiul enunţat.
Astfel, prin procesul-verbal de contravenţie, inculpatul A. a fost sancţionat pentru că ar fi efectuat lucrări fără deţinerea autorizaţiei de construire, textul care sancţionează fapta contravenţională vizând doar lipsa autorizaţiei. În schimb, norma de incriminare a infracţiunii deduse judecăţii are o aplicabilitate mai largă, referindu-se la executarea de modificări ale unei construcţii fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă în acest fel este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane.
Or, lipsa unui proiect tehnic verificat, a unor măsuri de intervenţii stabilite de către un expert atestat şi a unei verificări a execuţiei corecte a lucrărilor de construcţii, prin diriginţi de specialitate, a dus la demolarea tuturor pereţilor de susţinere, ceea ce a determinat punerea în pericol a vieţii şi a integrităţii corporale a persoanelor ce locuiesc în imobil, execuţia lucrărilor de desfiinţare realizându-se fără respectarea prevederilor legale.
Raportat la aceste aspecte, se identifică mai multe deosebiri între cele două texte legale: art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 are în vedere doar lipsa autorizaţiei de construire, în timp ce art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 sancţionează şi lipsa proiectului tehnic, lipsa expertizei tehnice şi nerespectarea obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina executantului/proprietarului clădirilor; infracţiunea se poate comite şi în situaţia existenţei autorizaţiei de construire, când nu ar fi respectate alte reglementări tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă în acest fel ar fi pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor.
Al doilea element ce diferenţiază cele două încadrări este acela că pentru reţinerea infracţiunii este necesar să fie pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori a mai multor persoane, cerinţă ce nu este avută în vedere de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991.
Raportat la desfăşurarea faptelor în timp, dar şi la consecinţele acestora, se constată că, la momentul sancţionării contravenţionale, inculpatul nu finalizase activitatea infracţională, cu toate consecinţele sale. Practic, agravarea situaţiei s-a produs după sancţionarea contravenţională a inculpatului, putându-se discuta chiar despre o faptă/infracţiune progresivă, care îşi produce consecinţele şi în prezent.
Infracţiunea pentru care a fost cercetat penal şi trimis în judecată inculpatul priveşte alte aspecte, respectiv efectuarea modificărilor fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa clădirii, fiind pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor, iar nu doar, strict, lipsa autorizaţiei de construire. În plus, infracţiunea de referinţă protejează viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, pentru reţinerea acesteia fiind necesară punerea lor în pericol.
Or, procesul-verbal de contravenţie a vizat efectuarea lucrărilor fără autorizaţie, independent de pericolul asupra vieţii sau sănătăţii persoanelor din clădire. De aceea, printr-o condamnare în cauză, inculpatul nu ar fi sancţionat penal pentru efectuarea de lucrări fără autorizaţie de construire, ci pentru că modificările pe care le-a efectuat fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa clădirii au pus în pericol viaţa sau integritatea corporală a colocatarilor.
În raport cu aspectele învederate, recurenta parte civilă a concluzionat că latura obiectivă a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului nu se suprapune peste conţinutul faptei contravenţionale pentru care a fost deja sancţionat, motiv pentru care răspunderea sa contravenţională nu exclude şi răspunderea penală, astfel cum, de altfel, indică şi textul art. 26 din Legea nr. 50/1991 "dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni".
A mai arătat că, de altfel, inculpatul A. a continuat să efectueze lucrările de demolare şi după ce a fost sancţionat contravenţional. Susţinerea instanţei potrivit căreia inculpatul nu ar mai fi putut executa lucrări, întrucât organele de poliţie au cercetat locul faptei şi l-au monitorizat, nu este susţinută de nicio probă, toate elementele din dosar demonstrând că, dimpotrivă, lucrările au continuat şi după data încheierii procesului-verbal de sancţionare a contravenţiei.
Or, toate acestea constituie argumente pentru care în cauză nu se poate reţine, sub aspectul stării de fapt, identitatea între fapta contravenţională şi cea penală, existând o continuare a conduitei infracţionale a inculpatului, ulterior încheierii procesului-verbal de sancţionare contravenţională, care reprezintă latura materială a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. De altfel, inculpatul nu s-a conformat nici celorlalte dispoziţii de intrare în legalitate şi de realizare a măsurilor de punere în siguranţă a întregii clădiri, aspecte dispuse în cadrul procesului-verbal de sancţionare contravenţională.
Recurenta a mai arătat că, deşi a solicitat atât în faţa primei instanţe, cât şi a celei de apel, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 în infracţiunea prev. de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, având în vedere starea clădirii, care a fost distrusă parţial, cererea sa a fost respinsă. Aceasta în condiţiile în care prin activitatea inculpatului nu doar că a fost pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, ci a fost distrusă parţial şi construcţia, care prezintă numeroase degradări, practic, apartamentul recurentei fiind nelocuibil. Or, raportat la aceste elemente, fapta ce ar fi trebuit reţinută în sarcina inculpatului este cea prev. de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/1995.
Recurenta parte civilă a mai arătat că a solicitat obligarea inculpatului A. la plata: sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea apartamentului aflat în proprietatea ei; sumei de 24.300 euro (450 euro x 54 luni), cu titlu de daune materiale, reprezentând lipsa de folosinţă a apartamentului aflat în proprietatea ei şi, în continuare, a sumei de 450 euro pe fiecare lună până la încasarea sumei anterioare; sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru suferinţele ce i-au fost cauzate. Acţiunea sa civilă este admisibilă, având în vedere că, în urma comiterii infracţiunii s-a produs un prejudiciu în patrimoniul acesteia, atât prin degradarea apartamentului, cât şi prin daunele morale cauzate.
În plus, în niciun moment ulterior comiterii faptei, inculpatul nu a încercat găsirea unei soluţii pentru limitarea prejudiciului cauzat. Relevant, în acest sens, este faptul că autorizaţia depusă în faţa primei instanţe nu a fost obţinută pentru lucrările efectuate, ci pentru lucrările urgente, necesar a fi efectuate, de punere în siguranţă a clădirii, tocmai raportat la pericolul pe care îl prezintă construcţia din cauza demolărilor efectuate de inculpat.
De altfel, nici propunerea inculpatului de remediere a structurii construcţiei nu a fost corectă din punct de vedere tehnic, deoarece ea nu ar fi avut ca finalitate consolidarea construcţiei şi posibilitatea locuirii în aceasta în condiţii de siguranţă, constituind doar o încercare de scăpare din partea inculpatului.
În final, recurenta a arătat că, având în vedere starea în care se află apartamentul său, acesta nu mai poate fi locuit, motiv pentru care se impune obligarea inculpatului la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă B. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă, formal, condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
În cuprinsul încheierii sus-menţionate, Înalta Curte a cenzurat susţinerile recurentei parte civilă vizând greşita încadrare juridică a faptei, considerând că acestea aduc în discuţie, prioritar, însăşi situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză şi modalitatea de interpretare a probatoriului administrat, chestiuni care nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casaţie invocat şi, de altfel, niciunuia dintre celelalte cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Părţile nu s-au prezentat la judecarea recursului în casaţie, la termenul acordat pentru dezbaterea căii de atac, respectiv 8 februarie 2024, formulând concluzii exclusiv reprezentantul Ministerul Public, susţinerile sale fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Analizând recursul în casaţie formulat de partea civilă B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are, aşadar, ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că partea civilă B. a invocat, în speţă, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Acest caz de casare este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
Cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţele de fond şi de apel în speţă, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., respectiv existenţa autorităţii de lucru judecat, ca efect al constatării unei identităţi între infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, reţinută în sarcina inculpatului A., şi fapta pentru care acelaşi inculpat a fost anterior sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal din data de 18.10.2018.
Recurenta parte civilă a criticat concluzia instanţelor învestite în ciclul ordinar, considerând în esenţă, pe de o parte, că faptele care au făcut obiectul celor două proceduri nu sunt identice, de vreme ce inculpatul A. a continuat să desfăşoare acţiuni de demolare a pereţilor şi ulterior sancţionării sale contravenţionale, inculparea acestuia vizând, prin urmare, acte ulterioare celor subsumate contravenţiei.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut că fapta contravenţională presupune doar efectuarea de lucrări fără autorizaţie de construire, pe când infracţiunea reţinută în speţă implică elemente distincte, cum ar fi lipsa proiectului tehnic ori lipsa expertizei tehnice, fiind vorba, aşadar, de nerespectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa. În plus, infracţiunea implică, de asemenea, producerea unei urmări, şi anume punerea în pericol a vieţii sau integrităţii corporale a uneia sau mai multor persoane, cerinţă care, neregăsindu-se în conţinutul normativ al contravenţiei, evidenţiază inexistenţa unei suprapuneri a celor două forme de ilicit.
Criticile recurentei parte civilă B. sunt nefondate.
Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că particularităţile factuale ale acuzaţiei penale aduse inculpatului A. au fost definitiv stabilite de către instanţa de apel şi nu pot fi reevaluate de către instanţa de casaţie în actualul cadru procesual. Aceasta deoarece, după cum s-a argumentat în precedent, recursul în casaţie nu are ca scop reevaluarea împrejurărilor de fapt specifice litigiului şi nici cenzurarea încadrării juridice reţinute prin hotărârea definitivă, prerogativele instanţei supreme în acest cadru procesual fiind limitate la judecarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, numai în limita motivelor de casare expres prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.
Prin urmare, raportându-se la statuările definitive ale instanţei de apel, Înalta Curte constată că starea de fapt reţinută în sarcina inculpatului A. constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de proprietar al imobilului situat pe strada x, nr. 1, în perioada 15.10.2018-20.10.2018, a executat în regie proprie lucrări de construcţie fără autorizaţie de construire/desfiinţare, fără elaborarea unui proiect tehnic şi a detaliilor de execuţie, fiind demolaţi pereţii structurali interiori, ceea ce a afectat structura de rezistenţă a imobilului şi a pus în pericol viaţa şi integritatea corporală a persoanelor ce locuiesc în clădire.
Instanţa de apel a reţinut explicit că momentul epuizării activităţii ilicite de demolare a corespuns datei aplicării sancţiunii contravenţionale, respectiv, 18.10.2018, ulterior acestei date nemaifiind executate alte lucrări, deoarece organele de poliţie au asigurat cercetarea locului faptei şi monitorizarea inculpatului.
Stabilind astfel limita temporală finală a activităţii deduse judecăţii, instanţa de apel a cenzurat explicit susţinerile divergente ale părţii civile B., concluziile astfel formulate neputând fi cenzurate de către instanţa de casaţie, fără o implicită reevaluare a faptelor şi a mijloacelor de probă administrate, ceea ce nu este admisibil în acest cadru procesual.
Prin urmare, numai în raport cu statuările factuale definitive ale instanţei de apel - referitoare la perioada de timp şi lucrările concret efectuate - se impune a se examina, în recurs în casaţie, dacă între contravenţia şi infracţiunea imputate inculpatului A. există o relaţie de identitate şi, în caz afirmativ, dacă sancţiunea contravenţională aplicată acestuia justifică incidenţa principiului ne bis in idem.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel valorifică jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul fundamental al persoanei de a nu fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Raportându-se, la rândul său, la cele trei componente ale acestui principiu fundamental, respectiv a) cele două proceduri să fie de natură penală, b) ele să aibă ca obiect aceleaşi fapte şi c) să existe o repetare a urmăririi penale, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că sancţionarea contravenţională a inculpatului A. la data de 18.10.2018 a constituit o "condamnare penală", în înţelesul autonom al Convenţiei europene, pentru o faptă în mod substanţial identică celei care a făcut şi obiectul procedurii penale ulterioare, finalizate prin decizia recurată.
a) Natura penală a procedurii de faţă este necontestată, obiectul judecăţii constituindu-l infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 vizând calitatea în construcţii, cu particularităţile factuale detaliate anterior în considerentele prezentei decizii.
Sancţionarea contravenţională anterioară a inculpatului A., prin procesul-verbal seria x din data de 18.10.2018, se încadrează, la rândul său, în noţiunea de "procedură penală" în sensul autonom al Convenţiei europene.
Sub acest ultim aspect, Înalta Curte constată că natura penală a procedurii contravenţionale a fost legal evaluată de către instanţa de apel în concordanţă cu cele trei "criterii Engel" dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, respectiv, încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, natura infracţiunii şi gradul de severitate al pedepsei la care persoana riscă să fie condamnată.
Legea nr. 50/1991, ce a constituit baza juridică a sancţionării contravenţionale iniţiale a inculpatului, normează în sfera relaţiilor sociale referitoare la autorizarea executării lucrărilor de construcţii, respectiv a permisiunii acordate de administraţia publică locală, prin acte de autoritate, pentru executarea unor astfel de lucrări cu respectarea strictă a exigenţelor legii.
Caracterizarea ca fiind contravenţie a faptei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din acest act normativ nu o exclude automat din domeniul de aplicare al legii penale, de vreme ce o astfel de caracterizare constituie doar un punct de plecare (cauza Mihalache împotriva României, 54012/10, Hotărârea din 08.07.2019, Marea Cameră, par. 58), iar Curtea Europeană a stabilit deja că sfera abaterilor contravenţionale sau administrative poate include şi acele fapte care au conotaţii penale, deşi ele nu sunt suficient de importante pentru a intra în sfera de aplicare a legislaţiei penale (cauza Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, 2376/03, Hotărârea din 14.01.2010, par. 48, cauza Milenkovic împotriva Serbiei, 50124/13, Hotărârea din 01.03.2016, par. 34).
În ceea ce priveşte natura însăşi a normei interne, Înalta Curte constată că sancţiunile prevăzute de Legea nr. 50/1991 au ca scop protejarea disciplinei în construcţii şi, implicit, a siguranţei în exploatarea imobilelor de către titularii unor drepturi reale, valoare socială protejată, de altfel, şi prin dispoziţiile penale ale Legii nr. 10/1995.
Prevederile Legii nr. 50/1991, inclusiv în componenta lor contravenţională, au ca destinatari un număr nedeterminat de persoane, iar scopul sancţiunilor pe care le reglementează este acela de a sancţiona şi a descuraja fapte contrare legii, element caracteristic, în principiu, pedepselor penale. Caracterul contravenţional, în legea internă, al abaterilor menţionate nu exclude, aşadar, natura lor penală în înţelesul Convenţiei, având în vedere sfera destinatarilor şi a relaţiilor sociale protejate.
În plus, gravitatea mai redusă a abaterii contravenţionale comparativ cu cea a infracţiunii nu înlătură, în sine, posibilitatea ca celei dintâi să i se atribuie o natură penală, de vreme ce, aşa cum a subliniat Curtea Europeană, nimic din textul Convenţiei nu sugerează că natura penală a unei infracţiuni, în sensul criteriilor Engel, ar implica neapărat un anumit nivel de gravitate (cauza Mihalache, par. 60).
În ceea ce priveşte criteriul final, al severităţii sancţiunii, Înalta Curte constată că regula de principiu ce se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene este aceea că gravitatea sancţiunii se stabileşte în raport cu pedeapsa maximă prevăzută de dispoziţia legală aplicabilă, pedeapsa în concret aplicată, deşi relevantă, nefiind de natură a diminua importanţa mizei iniţiale (cauza Mihalache, par. 61).
În mod asemănător, împrejurarea că, în sistemul juridic naţional, o contravenţie nu se pedepseşte cu închisoarea nu este decisiv pentru evaluarea naturii sale penale, de vreme ce natura infracţiunii şi natura ori severitatea pedepsei reprezintă criterii alternative, iar nu cumulative (cauza Tsonev, par. 49, cauza Milenkovic, par. 35).
În cauza de faţă, sancţiunea maximă prevăzută de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 pentru contravenţia prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ era amenda de 100.000 RON (aproximativ 21.430 euro la cursul BNR de la data constatării contravenţiei). Un cuantum atât de ridicat al amenzii pune în lumină, în sine, scopul său sancţionator şi de descurajare de la săvârşirea unor noi fapte de natură penală (cauza Mihalache, par. 62 şi jurisprudenţa citată), amenda contravenţională având, prin urmare, un caracter punitiv şi fiind similară unei sancţiuni penale.
Ansamblul considerentelor anterior expuse legitimează, aşadar, concluzia instanţelor ordinare cu privire la natura penală a faptei şi a sancţiunii contravenţionale aplicate inculpatului A. prin procesul-verbal din data de 18.10.2018 şi, implicit, a îndeplinirii primei condiţii pentru aplicarea principiului ne bis in idem.
b) În ceea ce priveşte elementul idem inerent aceluiaşi principiu, Înalta Curte constată că fapta pentru care s-a dispus sancţionarea contravenţională a inculpatului la data de 18.10.2018 este substanţial aceeaşi cu fapta pentru care acesta din urmă a fost trimis în judecată şi în prezenta cauză.
Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în evaluarea cerinţei identităţii faptelor, abordarea Curţii Europene este una esenţial factuală, elementul de comparaţie fiind reprezentat întotdeauna de faptele în sine, iar nu de caracterizarea lor legală în dreptul intern. O abordare centrată pe caracterizarea juridică a fost considerată prea restrictivă în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, argumentându-se că, în ipoteza în care Curtea s-ar limita la constatarea că o persoană a fost urmărită pentru infracţiuni având încadrări juridice diferite, ar risca să submineze garanţia consacrată în articolul 4 al Protocolului nr. 7, în loc să o facă practică şi efectivă (cauza Sergey Zolotukhin împotriva Federaţiei Ruse, 14939/03, Hotărârea din 10.02.2009, Marea Cameră, par. 81).
Prin urmare, elementul idem încorporat în articolul 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înţeles ca interzicând urmărirea penală sau judecarea celei de-a doua infracţiuni în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau care sunt în mod substanţial aceleaşi; în concret, este vorba de un ansamblu de circumstanţe concrete care implică acelaşi inculpat şi care sunt indisolubil legate între ele în timp şi spaţiu (cauza Zolotukhin, par. 82, 84).
În cauza de faţă, infracţiunea imputată inculpatului A. a constat, factual, în activitatea acestuia de a efectua, începând cu data de 15.10.2018 şi până la data de 18.10.2018, lucrări de demolare a pereţilor structurali interiori ai apartamentului nr. x din str. x, fără autorizaţie de desfiinţare şi fără elaborarea unui proiect tehnic, cu consecinţa afectării structurii de rezistenţă a imobilului şi a punerii în pericol a vieţii şi a integrităţii corporale a persoanelor care locuiesc în imobil.
Contravenţia pentru care acelaşi inculpat a fost sancţionat cu amendă la data de 18.10.2018 a avut ca bază factuală executarea, fără autorizaţie de construire, a lucrărilor de desfiinţare a pereţilor din interiorul apartamentului nr. x.
Este vorba, aşadar, de aceeaşi conduită factuală (efectuarea lucrărilor de desfiinţare a pereţilor interiori în absenţa oricărei documentaţii imperativ prevăzute de lege), adoptată de către aceeaşi persoană, în aceeaşi perioadă de timp. Acuzaţia penală înglobează toate faptele specifice contravenţiei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 (eliberarea autorizaţiei de construire realizându-se în baza, printre altele, şi a unei documentaţii tehnice), iar contravenţia nu a conţinut vreun element care să nu fie cuprins în infracţiunea prevăzută de art. 35 din Legea nr. 10/1995, faptele examinate în cele două proceduri fiind, prin urmare, substanţial aceleaşi.
Elementul suplimentar de diferenţiere la care a făcut trimitere recurenta parte civilă B. în motivarea recursului în casaţie, şi anume consecinţa punerii în pericol a vieţii sau a integrităţii corporale a locatarilor imobilului, se circumscrie, în realitate, exclusiv conţinutului legal al infracţiunii prevăzute de art. 35 din Legea nr. 10/1995, în sensul în care o atare consecinţă reprezintă o cerinţă a laturii obiective a infracţiunii, fără a fi necesară, în schimb, pentru a caracteriza o atare conduită ca fiind proprie şi contravenţiei prevăzute de Legea nr. 50/1991.
Din această perspectivă, elementul distinctiv invocat de recurentă este irelevant pentru analiza măsurii în care faptele specifice contravenţiei şi infracţiunii examinate în speţă pot fi considerate, în materialitatea lor, identice sau substanţial aceleaşi (mutatis mutandis, cauza Zolotukhin par. 97).
În fine, Înalta Curte subliniază că celelalte împrejurări invocate de recurenta B. în recurs în casaţie, referitoare la distrugerea parţială a construcţiei ca o consecinţă a activităţii ilicite a inculpatului şi încadrarea juridică mai severă ce ar corespunde acestei stări de fapt (respectiv, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/1995), au fost cenzurate în etapa examinării admisibilităţii în principiu a prezentei căi extraordinare de atac, constatându-se că ele antamează chestiuni de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prisma vreunui caz de casare prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.
c) Sub aspectul măsurii în care există o repetare a procedurii penale, Înalta Curte apreciază integral pertinente constatările instanţelor de fond şi de apel.
Cu titlu prealabil, constată că între cele două proceduri supuse analizei în speţă nu a existat o legătură materială şi temporală suficient de strânsă, pentru a se considera că ele ar face parte dintr-un mecanism de sancţiuni integrat, compatibil cu articolul 4 din Protocolul nr. 7. Conceptul de "proceduri mixte" unite printr-o legătură materială şi temporală suficient de strânsă a fost dezvoltat de Curte în cauza A şi B împotriva Norvegiei, 24130/11 şi 29758/11, Hotărârea din 15.11.2016, Marea Cameră, par. 130 şi reluat în cauza Mihalache, par. 82.
În speţă, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care sancţiunea contravenţională şi cea penală nu puteau coexista, fiind necesar să se aplice ori una ori cealaltă, iar cele două proceduri au fost succesive, astfel cum se va argumenta în cele ce succed, nu se poate considera că respectivele proceduri s-ar fi combinat într-un ansamblu integrat, compatibil cu criteriul bis.
Examinând, în continuare, cerinţele specifice acestui ultim criteriu, reţine că, după cum s-a subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene, pentru ca o persoană să beneficieze de garanţia consacrată în articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu este suficient să existe o hotărâre definitivă, ci este necesar totodată ca această hotărâre să includă o soluţie de achitare sau de condamnare a persoanei.
O hotărâre dobândeşte caracter definitiv atunci când împotriva sa, în temeiul legislaţiei interne, nu mai pot exercitate căi ordinare de atac. În plus, pentru a se considera că există o hotărâre definitivă nu este necesară intervenţia unei instanţe, Curtea Europeană admiţând că o decizie de sancţionare administrativă a unei persoane, necontestată în justiţie şi executorie, decizie luată de o autoritate învestită să participe la administrarea justiţiei în ordinea juridică naţională, competentă să stabilească şi să sancţioneze comportamentul contrar legii, constituie o "hotărâre definitivă" în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (Tsonev, par. 54, Zolotukhin, par. 109, Mihalache, par. 95).
În cauza de faţă, prin procesul-verbal seria x din data de 18.10.2018 s-a constatat săvârşirea, de către inculpatul A., a contravenţiei constând în executarea, fără autorizaţie de construire, a unor lucrări de construcţie, fiindu-i aplicată sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantum de 10.000 RON. Acest proces-verbal nu a fost contestat în justiţie, inculpatul achitând amenda prin chitanţa nr. x din 19.10.2018, astfel cum s-a reţinut prin decizia recurată.
Prin urmare, în concordanţă cu cerinţele ce decurg din principiul ne bis in idem, această hotărâre contravenţională a devenit definitivă la data de 05.11.2018, la expirarea termenului de declarare a contestaţiei şi anterior începerii urmăririi penale în prezenta cauză, la data de 03.12.2018. Procedura penală declanşată în speţă a vizat, pe cale de consecinţă, aceeaşi infracţiune pentru care inculpatul a fost deja condamnat printr-o hotărâre definitivă, în sensul autonom al Convenţiei europene, împrejurare ce contravine garanţiilor consacrate în articolul 4 din Protocolul nr. 7.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte concluzionează că decizia instanţei de apel reflectă o legală aplicare a dreptului, criticile recurentei parte civilă fiind nefondate.
În consecinţă, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2024.