Şedinţa publică din 22 februarie 2024
Asupra cererilor de recurs în casaţie de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 282 din data de 10.04.2020 a Tribunalul Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-au dispus, în esenţă, următoarele:
În temeiul art. 5 alin. (1) din noul C. pen. au fost recalificate, din perspectiva legii penale mai favorabile, faptele pentru care fiecare dintre cei trei inculpaţi au fost trimişi în judecată, respectiv din infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1), (3) din noul C. pen., de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 52 alin. (3) din noul C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată, cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi de spălarea banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 modificată, totul cu aplic. art. 38 alin. (1) din noul C. pen. în infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), totul cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de recalificare a faptelor din perspectiva legii penale mai favorabile formulate de inculpaţii A., B., C., respectiv din art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată, cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. în art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, modificată şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT- Serviciul Teritorial Iaşi, respectiv din art. 367 alin. (1) din noul C. pen. în art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi din art. 29 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 656/2002 în art. 29 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare până la data de 01.02.2014).
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal având ca obiect săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale).
Instanţa a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen., şi la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen., apreciind că un asemenea cuantum pentru fiecare pedeapsă este adecvat pentru o justă sancţionare a inculpatului, proporţională şi eficientă pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, a contopit pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani închisoare stabilite în prezenta cauză în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare.
Instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969 pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. din C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen. pe o durată de 5 ani, reţinând că aplicarea pedepsei complementare este expres prevăzută în textul legal care sancţionează infracţiunea de grup infracţional organizat.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 teza a II-a lit. a), lit. b) din C. pen. din 1969 respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei, cu titlu de pedeapsă accesorie.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârşirea de către inculpatul B. a infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Instanţa a dispus condamnarea inculpatului B. la o pedeapsă de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. şi la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen., apreciind că un asemenea cuantum pentru fiecare pedeapsă este adecvat pentru o justă sancţionare a inculpatului, proporţională şi eficientă pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii.
Totodată, a constatat că infracţiunile din prezenta cauză sunt concurente cu infracţiunea de cumpărare de influenţă, prev. şi ped. de art. 292 alin. (1) din noul C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu aplic. art. 5 din noul C. pen. cu privire la care a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 17/05.03.2015 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014, astfel cum a fost modificată şi rămasă definitivă prin decizia nr. 67/A pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23.02.2016.
În temeiul art. 865 din C. pen. din 1969, a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere de 2 ani şi 6 luni închisoare pronunţată prin sentinţa penală nr. 17/05.03.2015 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014, astfel cum a fost modificată şi rămasă definitivă prin decizia nr. 67/A pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23.02.2016.
În temeiul art. 36 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire la art. 33 lit. (a), art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de infracţiunea de cumpărare de influenţă, prev. şi ped. de art. 292 alin. (1) din noul C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu aplic. art. 5 din noul C. pen., cu pedepsele stabilite în prezenta cauză de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pe care o sporeşte cu un spor de 6 (şase) luni închisoare, având în vedere numărul faptelor săvârşite şi perseverenţa în implicarea în acţiuni contrare legii, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa finală de 4 (patru) ani închisoare.
A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969 pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 66 din C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Noului C. pen. pe o durată de 5 ani, reţinând că aplicarea pedepsei complementare este expres prevăzută în textul legal care sancţionează infracţiunea de grup infracţional organizat.
A constatat executată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) pe o durată de 3 ani aplicată în baza din noul C. pen. prin sentinţa penală nr. 17/05.03.2015 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014, astfel cum a fost modificată şi rămasă definitivă prin decizia nr. 67/A pronunţată de Înalta Curte de Casaţie Justiţie la data de 23.02.2016, dat fiind că potrivit art. 68 din C. pen. nou, sub imperiul căreia s-a dispus această pedeapsă complementară, executarea acesteia începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus executarea pedepsei sub supraveghere, în acest caz, 23.02.2016.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 teza a II-a lit. a), lit. b) din C. pen. din 1969 respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei, cu titlu de pedeapsă accesorie.
În temeiul art. 36 alin. (3) din C. pen. din 1969 a dedus din durata pedepsei finale durata reţinerii, arestului preventiv şi arestului la domiciliu, respectiv reţinerea de 24 ore din 29.01.2014, arestul preventiv de la data de 30.01.2014 la data de 09.05.2014 şi arestul la domiciliu de la data de 10.05.2014 la data de 16.06.2015 (aferente dosarului nr. x/2014).
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal având ca obiect săvârşirea de către inculpatul C. a infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Instanţa a dispus condamnarea inculpatului C. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. şi la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen., apreciind că un asemenea cuantum pentru fiecare pedeapsă este adecvat pentru o justă sancţionare a inculpatului, proporţională şi eficientă pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 3 ani închisoare şi 2 ani închisoare stabilite în prezenta cauză în pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.
Instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969 pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 66 din C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen. pe o durată de 5 ani, reţinând că aplicarea pedepsei complementare este expres prevăzută în textul legal care sancţionează infracţiunea de grup infracţional organizat.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 teza a II-a lit. a), lit. b) din C. pen. din 1969 respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei, cu titlu de pedeapsă accesorie.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare dispusă faţă de inculpatul C., instanţa a apreciat că pronunţarea condamnării constituie un avertisment suficient pentru inculpatul C., şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni [fiind îndeplinită astfel condiţia prev. de art. 861 alin. (1) lit. c) din C. pen..].
De asemenea, instanţa a constatat că în cauză, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, prev. de art. 861 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv pedeapsa rezultantă pentru concurs este închisoarea sub limita de 3 ani, iar inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
A apreciat că, în cauză, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 861 din C. pen. din 1969, este aptă să atingă scopul de prevenţie al pedepsei, tocmai prin controlul asupra inculpatului realizat prin măsurile de supraveghere la care acesta trebuie să se supună.
În temeiul art. 861 din C. pen. din 1969 a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante, de 3 (trei) ani închisoare, sub supraveghere.
În temeiul art. 862 din C. pen. din 1969 a stabilit un termen de încercare de 7 ani, termen compus din durata pedepsei rezultante, 3 (trei) ani închisoare, la care se adaugă un interval de timp de 4 ani.
În temeiul art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969, a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul C. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune Galaţi; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. din 1969 raportat la art. 83 şi 84 din C. pen. din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei aplicate în regim de detenţie în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, precum şi în cazul neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre până la expirarea termenului de încercare.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care nu îndeplineşte, cu rea credinţă, măsurile de supraveghere stabilite, urmând a executa pedeapsa aplicată în regim de detenţie.
În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere.
În temeiul art. 19 şi art. 25 alin. (1), art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., art. 998, 999, art. 1003, art. 1000 alin. (3) din C. civ. 1864 a admis acţiunea civilă formulată şi ulterior precizată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat inculpaţii A., B., C. în solidar între ei şi fiecare dintre aceştia în solidar cu părţile responsabile civilmente după cum urmează:
- inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A., cu sediul în mun. Bucureşti,
- inculpatul B. în solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. D. S.A., cu sediul în mun. Bucureşti, şi S.C. E., cu sediul în mun. Bucureşti,
- inculpatul C. în solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. D. S.A., cu sediul în mun. Bucureşti şi S.C. F. S.R.L., cu sediul în jud. Galaţi,
- la plata către partea civilă a sumei de 8.871.394,9 RON, reprezentând debit principal, la care se adaugă dobânda legală şi penalităţile de întârziere, calculate conform art. 120 şi 1201 din O.G. nr. 92/2003, până la data de 31.12.2015, respectiv art. 173 şi 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, începând cu data de 01.01.2016, asupra sumei, reprezentând debitul principal începând de la scadenţa obligaţiilor de plată şi până la achitarea integrală a debitului principal.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. a fost menţinută măsura asigurătorie aşa cum a fost stabilită prin încheierea pronunţată la data de 14.12.2016 de către instanţă în dosarul nr. x/2015 constând în sechestru asigurător cu privire la un număr de 144 vagoane aparţinând S.C. E., identificate după tip şi serie astfel cum reiese din minuta şi conţinutul încheierii respective, în vederea garantării recuperării prejudiciului cauzat părţii civile şi executării cheltuielilor judiciare.
În temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. a dispus desfiinţarea: contractului de subînchiriere nr. x/20.12.2003 încheiat între S.C. F. şi S.C. D. S.A.; facturii fiscale emise de către S.C. F. către S.C. D. S.A.: facturii fiscale nr. x/31.03.2004 - 61.234.894.341 ROL, facturii fiscale nr. x/01.05.2004 -11.943.729.525 ROL, facturii fiscale nr. x/31.05.2004 - 11.389.690.947 ROL (penalităţi), facturii fiscale nr. x/31.05.2004 - 12.456.633.388 ROL, facturii fiscale nr. x/30.06.2004 -11.998.381.763 ROL, facturii fiscale nr. x/30.07.2004 - 14.756.357.848 ROL (penalităţi), facturii fiscale nr. x/30.07.2004 - 12.542.718.048 ROL, facturii fiscale nr. x/31.08.2004 - 7.723.112.708 ROL (penalităţi), facturii fiscale nr. x/31.08.2004 - 3.719.498.358 ROL (penalităţi), facturii fiscale nr. x/31.08.2004 - 12.508.833.661 ROL, facturii fiscale nr. x/30.09.2004 - 28.642.907.119 ROL (penalităţi), facturii fiscale nr. x/30.09.2004-12.149.635.523 ROL, facturii fiscale nr. x/29.10.2004 - 20.286.286.478 ROL (penalităţi), facturii fiscale nr. x/29.10.2004 - 12.476.170.332 ROL, facturii fiscale nr. x/30.11.2004 - 11.371.801.245 ROL, facturii fiscale nr. x/31.12.2004 - 5.769.943.356 ROL; ordine de plată privind plăţile efectuate de S.C. D. S.A. către S.C. F.: ordin de plată nr. x/04.06.2004 - 800.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/11.06.2004 - 1.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/02.06.2004 - 1.500.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/02.07.2004 - 3.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/09.09.2004 - 1.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/10.09.2004 - 1.500.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/18.09.2004-1.900.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/28.09.2004 - 4.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/11.10.2004 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/18.10.2004 - 1.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/21.10.2004 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/26.10.2004 - 1.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/29.10.2004 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/02.11.2004 - 2.500.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/09.11.2004 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/12.11.2004 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/23.11.2004- 3.500.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/25.11.2004 - 2.200.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/03.12.2004 - 40.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/06.12.2004 - 37.600.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/09.12.2004 - 20.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/10.12.2004 - 10.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/21.01.2005 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/01.02.2005 - 2.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/01.03.2005 - 20.000.000.000 ROL, ordin de plată nr. x/28.04.2005 - 1.100.000.000 ROL; menţiunilor din registrul jurnal global al societăţii S.C. F. din lunile iunie 2004, iulie 2004, septembrie 2004, octombrie 2004, noiembrie 2004, decembrie 2004, ianuarie 2005, februarie 2005, martie 2005, aprilie 2005 privitor la sumele încasate de la S.C. D. S.A. menţiuni care fac referire la plăţi şi sume încasate prin bancă; contract de consultanţă nr. x din 10.02.2004 încheiat între S.C. F. şi S.C. G. D.- G. S.A; facturii fiscale emise de către S.C. F. către S.C. G. D.- G. S.A: facturii fiscale nr. x/09.12.2004 (suma de 3.443.984.000 ROL), factura fiscală nr. x/30.06.2004 (suma de 3.418.632.000 ROL), facturii fiscale nr. x/29.03.2004 (suma de 7.497.000.000 ROL, dintre care 6.300.000.000 ROL valoarea serviciilor şi 1.197.000.000 ROL T.V.A.-ul aferent), facturii fiscale nr. x/30.09.2004 (suma de 3.320.000.000 ROL), facturii fiscale nr. x/30.09.2004 (suma de 3.843.100.000 ROL); ordinele de plată privind plăţile efectuate de S.C. G. D.- G. S.A către S.C. F.: Ordin de plată nr. x privind suma de 5.000.000.000 ROL din data de 09.12.2004, Ordin de plată nr. x privind suma de 3.182.928.600 ROL din data de 10.12.2004, Ordin de plată nr. x privind suma de 5.581.732.000 ROL din data de 10.12.2004, Ordin de plată nr. x privind suma de 335.000.000 ROL din data de 10.12.2004, Ordin de plată nr. x privind suma de 4.103.055.400 ROL din data de 25.02.2005, Ordin de plată nr. x privind suma de 1.770.000.000 ROL din data de 24.03.2005, Ordin de plată nr. x privind suma de 700.000.000 ROL din data de 25.03.2005, Ordin de plată nr. x privind suma de 850.000.000 ROL din data de 24.03.2005; menţiunilor din registrul jurnal global al societăţii S.C. F. din lunile martie 2004, iunie 2004, septembrie 2004, decembrie 2004, februarie 2005, martie 2005 privitor la sumele încasate de la S.C. G. D.- G. S.A., din jurnalul de vânzări aferente lunilor respective precum şi din balanţa de verificare lunară aferente lunilor menţionate; menţiunilor din balanţa de verificare 31.12.2004 a societăţii S.C. G. D.- G. S.A. ce fac referire la sumele plătite către S.C. F..
S-a dispus ca, după rămânerea definitivă, copia dispozitivului sentinţei să se comunice Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.
În temeiul art. 398 din C. proc. pen. rap. la art. 272 şi art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente, S.C. D. S.A., la plata către stat a sumei de 160.871,52 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 135.871,52 RON din cursul urmăririi penale şi suma de 25.000 RON din cursul judecăţii.
În temeiul art. 398 din C. proc. pen. rap. la art. 272 şi art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul B., în solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. D. S.A. şi S.C. E., la plata către stat a sumei de 160.871,52 le,i cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 135.871,52 RON din cursul urmăririi penale şi suma de 25.000 RON din cursul judecăţii.
În temeiul art. 398 din C. proc. pen. rap. la art. 272 şi art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul C., în solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.R.L., la plata către stat a sumei de 107.247,69 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 90.581,02 RON din cursul urmăririi penale şi suma de 16.666,67 RON din cursul judecăţii.
Cheltuielile judiciare în cuantum de 53.623,83 RON (45.290,50 RON din cursul urmăririi penale şi 8.333,33 RON din cursul judecăţii) cu privire la infracţiunea de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală cu privire la care s-a pronunţat soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul C. au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţei penale au declarat apeluri inculpaţii A., B. şi C., părţile responsabile civilmente D. S.A., F. S.R.L. şi E. şi G. S.A..
Prin decizia penală nr. 872 din 29 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. au fost admise apelurile formulate de inculpaţii-apelanţi A., B. şi C., persoanele responsabile civilmente apelante S.C. E., S.C. D. S.A., S.C. F. S.R.L., împotriva sentinţei penale nr. 282 din 10.04 2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2015, pe care a desfiinţat-o în integralitate, în latură penală şi în latură civilă, cu excepţia dispoziţiilor privind desfiinţarea de înscrisuri şi plata onorariilor apărătorilor desemnaţi din oficiu.
Rejudecând în latură penală, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 [cu înlăturarea lit. a) a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 [cu înlăturarea lit. a) a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], cu aplicarea art. 38 din Noul C. pen. şi art. 5 din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 38 din Noul C. pen. şi art. 5 din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie (în varianta complicităţii) la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 52 alin. (3) din noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. şi art. 5 din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Rejudecând în latură civilă: În temeiul art. 19, art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva inculpaţilor A., B. şi C. şi persoanelor responsabile civilmente S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.R.L..
În temeiul art. 998, art. 1003, art. 1000 alin. (3) din C. civ. 1864, art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 119 din Codul de procedură fiscală, a obligat în solidar pe:
- inculpatul A., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., inculpatul B., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., şi inculpatul C., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., să achite părţii civile suma de 8.243.551,75 RON, la care se adaugă dobânda şi penalităţile de întârziere, calculate conform art. 120 şi 1201 din O.G. nr. 92/2003 până la data de 31.12.2015, respectiv art. 173 şi 174 din Legea nr. 207/2015, începând cu data de 01.01.2016, asupra sumei reprezentând debitul principal începând de la scadenţa obligaţiilor de plată şi până la achitarea integrală a debitului principal;
- inculpatul A., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., şi inculpatul C., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., să achite părţii civile suma de 627.842,9 RON, la care se adaugă dobânda şi penalităţile de întârziere, calculate conform art. 120 şi 1201 din O.G. nr. 92/2003 până la data de 31.12.2015, respectiv art. 173 şi 174 din Legea nr. 207/2015, începând cu data de 01.01.2016, asupra sumei reprezentând debitul principal începând de la scadenţa obligaţiilor de plată şi până la achitarea integrală a debitului principal.
A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva persoanei responsabile civilmente S.C. E., cu sediul în mun. Bucureşti, Calea x.
Totodată, a fost ridicată măsura asigurătorie instituită prin încheierea pronunţată la data de 14.12.2016 de către instanţă în dosarul nr. x/2015 constând în sechestrul asigurător cu privire la un număr de 144 vagoane aparţinând S.C. E..
În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. să achite statului câte 55.000 RON fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în primă instanţă.
În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul C. la plata către stat a sumei de 36.666,67 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în primă instanţă cu privire la infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat şi spălare a banilor.
Potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare efectuate pentru urmărirea şi judecarea inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală, cu privire la care s-a pronunţat soluţia de încetare a procesului penal, au rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. G. S.A. împotriva sentinţei penale nr. 28x0.04.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2015.
Potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate pentru soluţionarea apelurilor admise au rămas în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a dispus obligarea apelantei G. S.A. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate pentru soluţionarea apelului formulat de aceasta.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 300 RON, au rămas în sarcina statului, urmând a fi avansate din fondurile Ministerului Justiţiei.
În esenţă, Curtea de Apel Iaşi a reţinut, cu privire la criticile inculpaţilor vizând nelegalitatea sentinţei penale, următoarele:
În ceea ce priveşte solicitarea de trimitere a cauzei la rejudecare, curtea a apreciat că, viciile sentinţei penale apelate din perspectiva motivării, urmează a fi remediate în calea ordinară de atac a apelului astfel încât să fie respectate drepturile inculpaţilor şi ale celorlalte părţi, fără reluarea judecăţii în primă instanţă, prelungirea duratei procedurilor producând vătămări suplimentare drepturilor părţilor, îndeosebi din perspectiva termenului rezonabil.
În acest sens s-a rezumat parcursul dosarului, din faza de urmărire penală până în faza apelului, Curtea de Apel Iaşi apreciind că o soluţie de trimitere la rejudecare ar prelungi nejustificat durata procesului penal, fără a aduce vreun beneficiu real inculpaţilor sau celorlalte părţi din cauză, eventualele deficienţe în argumentare ale instanţei de fond urmând a fi complinite de instanţa de apel. Totodată, s-a apreciat că readministrarea probatoriului testimonial la o durată atât de îndelungată de timp în raport cu data săvârşirii presupuselor infracţiuni ar fi una pur formală şi ar lipsi de conţinut întregul demers judiciar, fiind evidente dificultăţile oricărei persoane în a-şi aminti ce s-a întâmplat în urmă cu aproximativ 20 ani.
În privinţa criticilor aduse actelor de urmărire penală, a apreciat că susţinerile parchetului în sensul că, odată cu finalizarea procedurii de cameră preliminară nu ar mai putea fi invocate sunt parţial corecte, arătând că nu ar putea reveni asupra evaluărilor făcute cu caracter definitiv de către judecătorii de cameră preliminară, însă anumite apărări, cum ar fi cele legate de intervenirea prescripţiei la momentul emiterii unor acte de urmărire penală, se impun a fi analizate tocmai în raport cu cele statuate de judecătorul de cameră preliminară la momentul la care s-a pronunţat asupra cererilor şi excepţiilor formulate, respectiv asupra contestaţiilor formulate de inculpaţi împotriva încheierii prin care s-a dispus începerea judecăţii, când s-a apreciat că prescripţia răspunderii penale reprezintă o chestiune de fond.
În ceea ce priveşte omisiunea pronunţării asupra acuzaţiei de evaziune fiscală, neadministrarea de probatorii şi nemotivarea sentinţei penale, curtea a constatat că sentinţa penală apelată este amplu motivată, atât în latură penală, cât şi în latură civilă, judecătorul de la instanţa de fond argumentând cele dispuse şi prezentând în mod extensiv punctul său de vedere în raport cu apărările formulate în ansamblul lor, cu unele mici excepţii. Omisiunea de a da răspunsuri explicite unora dintre apărări sau însuşirea punctului de vedere expus de acuzare nu echivalează cu o lipsă totală a motivării, iar eventualele deficienţe vor fi complinite de instanţa de apel. Nici preluarea unor pasaje din rechizitoriu nu poate fi apreciată ca o încălcare a standardelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât judecătorul a indicat motivele pentru care a apreciat că acuzaţia formulată are suport probatoriu. Instanţa de fond a prezentat situaţia de fapt, cu analiza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti în fond, care au stat la baza reţinerii acesteia. A făcut referiri la legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, încadrarea în drept a faptelor şi apărările inculpaţilor, soluţiile de condamnare, individualizarea judiciară a pedepselor şi apărările inculpaţilor, soluţiile de încetare a procesului penal, latura civilă a cauzei şi măsurile asiguratorii, desfiinţarea unor înscrisuri, cheltuielile judiciare şi onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu.
A mai reţinut că judecătorul fondului a făcut ample referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţei de contencios constituţional cu privire la principiile aplicabile în latura penală şi în latura civilă a unui proces penal, în ipoteza în care urmează a se pronunţa o soluţie de încetare a procesului penal, ca urmare a constatării prescripţiei speciale a răspunderii penale, împrejurarea că instanţa de fond a ajuns la concluzii diferite de cele ale apărării în privinţa acţiunilor penale şi civile sau că nu a motivat pe cât de amplu s-ar fi aşteptat părţile şi nu a îmbrăţişat punctele de vedere ale acestora nu echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti.
În privinţa probatoriilor, contrar opiniilor exprimate, instanţa de fond a efectuat o cercetare judecătorească propriu-zisă, fiind administrate probatoriile pe care judecătorul le-a considerat relevante în condiţiile reglementate de art. 100 din C. proc. pen.. S-a mai arătat că, refuzul instanţei de fond de a încuviinţa proba cu expertiză fiscală nu a produs părţilor vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin trimiterea cauzei la rejudecare în condiţiile în care au avut posibilitatea să solicite această probă în apel, probă încuviinţată şi administrată, de altfel, în această etapă procesuală, context în care nu vor mai fi analizate celelalte critici privind expertiza contabilă dispusă şi administrată la instanţa de fond, respectiv în etapa urmăririi penale.
Cu privire la solicitarea de înlăturare din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a raportului de constatare tehnico - ştiinţifică, a arătat că această solicitare a fost respinsă deja prin încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară, reţinându-se că nu există vreo încălcare substanţială şi semnificativă a unei dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblul său, fiind respectate dispoziţiile procesuale în vigoare la data dispunerii şi efectuării constatării tehnico- ştiinţifice. În ceea ce priveşte valoarea probatorie a acestui raport, curtea a avut în vedere ansamblul probelor administrate şi valoarea sa probatorie inclusiv în raport cu cele reţinute de instanţa de control judiciar la momentul la care a dispus administrarea probei cu expertiza financiar-contabilă.
În ceea ce priveşte nerespectarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 250/2019, instanţa de apel a arătat că, deşi s-a invocat că Tribunalul Iaşi nu s-a pronunţat printr-o încheiere prealabilă începerii dezbaterilor pe fond cu privire la toate cazurile de schimbare de încadrare juridică, soluţia instanţei de fond nu a constat într-o modificare a calificării juridice a faptelor deduse judecăţii, ci într-o aplicare a legii mai favorabile. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente cele statuate în decizia antemenţionată. De altfel, stabilirea legii penale mai favorabile nu ar putea avea loc într-un moment anterior soluţionării cauzei, întrucât implică evaluarea legilor succesive din perspectiva tuturor instituţiilor de drept penal, inclusiv cele privind individualizarea pedepselor.
Astfel, calificarea faptei din perspectiva legii penale mai favorabile nu reprezintă o veritabilă schimbare de încadrare juridică de natură a atrage incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 250/2019, criticile formulate din această perspectivă fiind nefondate.
Cu privire la incompatibilitatea judecătorului de la instanţa de fond/nelegala compunere a completului de judecată, instanţa de apel a amintit că, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situaţiile în care pe parcursul desfăşurării procesului apar incidente să se recurgă la regulile stabilite în regulament, astfel, nu se putea realiza la modificarea compunerii completului de judecată, o nouă repartizare aleatorie în sistem informatic a dosarului.
În ceea ce priveşte susţinerile apelanţilor din perspectiva unei lipse de imparţialitate a judecătorului fondului, s-a reţinut că, modul în care a procedat instanţa de fond cu privire la cererile formulate de inculpaţi sau alţi participanţi vizând probele solicitate, nulitatea anumitor acte (inclusiv cel constând în răspunsul Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice) ori argumentele ce au stat la baza soluţionării acţiunii penale şi acţiunii civile se circumscriu acestei conduite a pronunţării motivate. În cazul omisiunii pronunţării asupra anumitor cereri, acestea ar fi putut fi reiterate, nefiind o conduită aptă să creeze suspiciuni cu privire la lipsa de imparţialitate, ca şi împrejurarea că soluţia pronunţată de completul învestit cu soluţionarea cauzei în fond nu este conformă cu opinia apelanţilor ori nu este favorabilă acestora.
Criticile referitoare la atitudinea ostilă, tonalitatea folosită de preşedintele completului de judecată ori modul de soluţionare a unor cereri nu pot constitui temei al admiterii solicitării de trimitere a cauzei spre rejudecare în lipsa unor criterii obiective apte să dovedească lipsa imparţialităţii sale.
Cu privire la presupusa încălcare a dreptului la apărare prin menţinerea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu, Curtea de Apel Iaşi a constatat că o astfel de practică există la nivelul instanţelor, fiind motivată de necesitatea preîntâmpinării tergiversării cauzei urmare a unor amânări succesive cauzate de lipsa de apărare. Procedând astfel, se asigură, pe de-o parte, o apărare efectivă a inculpatului (al cărui apărător ales, din diferite motive, fie lipseşte, fie refuză să acorde asistenţă sau să pună concluzii - cum a fost cazul în speţă după cum rezultă din prezentarea făcută de instanţa de fond în debutul sentinţei penale apelate), cât şi respectarea drepturilor celorlalte părţi, în special dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.
În ceea ce priveşte motivarea sentinţei penale apelate, curtea a constatat că instanţa de fond a efectuat o examinare amplă şi judicioasă a mijloacelor de probă administrate în cauză şi o analiză de ansamblu a apărărilor formulate, faptul că instanţa a dat probelor o interpretare, cu care, de altfel, niciunul dintre apelanţi nu a fost de acord, nu echivalează cu o încălcare a vreunei norme, fiind atributul judecătorului de fond să analizeze şi să facă o interpretare proprie a probatoriului administrat pentru a verifica temeinicia acuzaţiilor.
Cu privire la neluarea în considerare a unor probe esenţiale în opinia inculpaţilor, curtea a constatat că instanţa de fond a expus motivele pentru care a evaluat probele într-un anumit sens, iar eventuala interpretare şi aplicare greşită a normelor legale sunt critici care vizează legalitatea şi temeinicia sentinţei, inapte să creeze suspiciuni cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului de la instanţa de fond, lipsă de imparţialitate ce trebuie să subziste doar până la momentul dezînvestirii, când instanţa îşi face publică opinia pronunţând o soluţie.
Referitor la critica vizând încălcarea principiului nemijlocirii nemijlocirii şi contradictorialităţii, s-a apreciat de către instanţa de apel că au fost indicate în cuprinsul încheierii de şedinţă din 07.06.2018, termen la care a avut loc şi punerea în discuţia contradictorie a părţilor, motivele care au stat la baza admiterii doar în parte a cererii de readministrare a probatoriului, ca urmare a modificării compunerii completului de judecată, raportat jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin înlăturarea motivată a unor probe de către prima instanţă, acordarea unei valori probatorii suplimentare altora şi aplicarea în concret a dispoziţiilor art. 100 din C. proc. pen. în soluţionarea cererilor de probatorii nu s-a depăşit obiectul judecăţii, ci s-a procedat în mod temeinic şi legal, în limitele coordonatelor stabilite de C. proc. pen., fiind obligatorie o analiză a fiabilităţii probelor de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei.
În ceea ce priveşte desfiinţarea unor acte referitoare la persoane ce nu au avut calitatea de parte în cauză - situaţia juridică a S.C. G. D.-G. S.A., instanţa de control a constatat că, prin sentinţa penală apelată s-a dispus desfiinţarea mai multor înscrisuri ce vizează şi alte persoane în afara celor care au fost părţi în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Iaşi, persoanele respective având posibilitatea de a exercita calea ordinară de atac, în baza dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. Însă, acţiunea civilă alăturată celei penale, formulată de partea civilă ANAF, nu a fost formulată în contradictoriu cu S.C. G. S.A., situaţie în care această entitate juridică nu a dobândit calitatea de parte în procesul penal ca urmare a limitelor procesuale stabilite prin cererea de constituire de parte civilă aşa cum a fost ea precizată ulterior, astfel că necitarea acesteia în faţa instanţei de fond apare ca fiind pe deplin întemeiată.
Referitor la criticile vizând nelegalitatea considerentelor privind stabilirea legii penale mai favorabile şi prescripţia răspunderii penale în cazul infracţiunii de grup infracţional organizat, curtea a apreciat că, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi nici decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, întrucât toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului (inclusiv cele pentru care a fost condamnat într-o altă cauză) au fost săvârşite sub imperiul C. pen. anterior. Totodată, termenul de prescripţie a fost stabilit în mod legal prin raportare la maximul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
Cu referire la nulitatea actelor de urmărire penală şi împlinirea termenului de prescripţie generală a răspunderii penale, curtea a constatat, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală că, prin sentinţa penală apelată, deşi prima instanţă a prezentat încadrările corespunzătoare faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi limitele de pedeapsă, a precizat în mod expres că "forma din Legea nr. 241/2005 care va fi analizată prin comparaţie cu art. 11 lit. c) Legea nr. 87/1994 va fi cea fără alin. (3) ca şi agravantă, dat fiind că această formă agravantă nu era prevăzută la data săvârşirii faptelor" .
Cu privire la nulitatea actului de începere a urmăririi penale şi a actelor subsecvente, curtea a reţinut că aspectele invocate în apărare nu intră în categoria cazurilor de nulitate absolută (cu excepţia celor privind prescripţia răspunderii penale), motiv pentru care, pe de-o parte, ele nu puteau fi invocate în orice stare a procesului, iar pe de altă parte, era necesară dovedirea unei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului contestat, în cauză nefiind îndeplinite aceste condiţii.
Cu privire la presupusa nulitate a actelor de urmărire penală şi nelegalitate a anumitor acte de urmărire penală pe motiv că la momentul emiterii lor erau împlinite termenele generale de prescripţie, curtea a constatat următoarele:
Cu privire la împlinirea termenului de prescripţie pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat anterior sesizării instanţei de fond, potrivit dispoziţiilor Noului C. pen., judecătorul de cameră preliminară a apreciat prin încheierea prin care a dispus începerea judecăţii că nu există o neregularitate a actului de sesizare, întrucât aplicarea legii penale mai favorabile se poate realiza doar de către instanţă în urma desfăşurării procesului penal.
Suplimentar argumentelor reţinute anterior în procedura de cameră preliminară, curtea a arătat că aplicarea normelor de drept penal reglementate de Noul C. pen. de către procuror la momentul respectiv ar fi putut conduce (la finalizarea procesului penal) la o încălcare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 privind aplicarea globală a legii penale mai favorabile atât timp cât termenul special de prescripţie nu era împlinit pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat din perspectiva tuturor legilor penale succesive, spre deosebire de cazul infracţiunilor pentru care însuşi procurorul a dispus, prin rechizitoriu, soluţii de clasare faţă de inculpaţii din prezenta cauză pe considerente ce ţin de împlinirea termenelor de prescripţie.
Referitor la desfăşurarea urmăririi penale, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecăţii, s-a reţinut în mod corect că în prezenta cauză urmărirea penală a început sub imperiul legii vechi de procedură - C. proc. pen. din 1968, iar până la data intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010, nu a fost începută cercetarea judecătorească. În aceste condiţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a C. proc. pen. potrivit cărora organul judiciar trebuie să analizeze conformitatea actelor de procedură îndeplinite în cursul urmăririi penale prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data îndeplinirii lor, iar invocarea şi soluţionarea excepţiilor de nulitate se face potrivit dispoziţiilor legii noi.
Din dosarul de urmărire penală a rezultat că, la data de 05.03.2006 s-a dispus începerea urmăririi penale după cum urmează:
- faţă de învinuitul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii, prevăzută de art. 25 din C. pen. raportat la art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată şi completată, instigare la spălarea banilor, prevăzută de art. 25 din C. pen. raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002 modificată, instigare la evaziune fiscală, prevăzută de art. 25 din C. pen. raportat la art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 modificată şi completată;
- faţă de învinuitul C. pentru săvârşirea infracţiunilor de participaţie improprie la folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii, prevăzută de art. 31 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată şi completată, spălarea banilor, prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002, modificată, evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 modificată şi completată.
La data de 26.04.2006 s-a dispus începerea urmăririi penale, după cum urmează:
- faţă de numiţii B. şi A. pentru săvârşirea infracţiunilor de asociere la o grupare infracţională organizată, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 modificată şi completată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen., spălarea banilor, prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 modificată şi completată, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
- faţă de numitul C. pentru săvârşirea infracţiunilor de asociere la o grupare infracţională organizată, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 raportat la art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 modificată şi completată, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din C. pen., complicitate la spălarea banilor, prevăzută de art. 26 raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002 modificată şi completată, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
La data de 23.06.2006, prin rezoluţie, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor C. şi A., respectiv neînceperea urmăririi penale faţă de B., H., I., J., K. şi L..
La data de 07.07.2006, procurorul şef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Iaşi a dispus infirmarea soluţiei, redeschiderea urmăririi penale şi completarea acesteia faţă de suspecţii cercetaţi în cauză. Infirmarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală şi de neîncepere a urmăririi penale a fost contestată de către învinuitul A., prin apărătorul ales, la procurorul şef al D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală şi la Tribunalul Iaşi. Ambele plângeri au fost respinse, ca neîntemeiate, dosarul fiind trimis la D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Iaşi, la data de 27.05.2008, în vederea completării urmăririi penale.
Prin ordonanţa din data de 21.06.2013, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor în legătură cu învinuiţii/suspecţii B., A. şi C., după cum urmează:
- B. - din infracţiunile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, art. 25 raportat la art. 290 din C. pen., art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., în infracţiunile de iniţierea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994, modificată prin Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 13 din C. pen., spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 25 din C. pen. raportat la art. 290 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
- A. - din infracţiunile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, art. 25 raportat la art. 290 din C. pen., art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., în infracţiunile de iniţierea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994, modificată prin Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 13 din C. pen., spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 25 din C. pen. raportat la art. 290 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
- C. - din infracţiunile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, art. 25 raportat la art. 290 din C. pen., art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., în infracţiunile de iniţierea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994, modificată prin Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 13 din C. pen., spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 25 din C. pen. raportat la art. 290 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
Prin ordonanţa din data de 12.02.2014, având în vedere intrarea în vigoare a noilor coduri, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care se efectua urmărirea penală, faţă de învinuiţi/suspecţi. Ulterior, prin ordonanţa din data de 30.01.2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale:
- împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen. evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 (lege mai favorabilă), şi spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 actualizată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din C. pen.
- împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen. evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 (lege mai favorabilă), şi spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 actualizată, toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din C. pen.
- împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen. evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (lege mai favorabilă) şi spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 lit. a) şi b) din Legea 656/2002 actualizată, toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din C. pen.
Astfel, curtea a constatat că urmărirea penală nu a cunoscut perioade de completă inactivitate care să acopere integral durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale raportat actelor anterior menţionate (cu precizările ce urmează a fi făcute în considerentele ulterioare referitor la infracţiunea de evaziune fiscală), luând în considerare şi implicarea celor trei inculpaţi în desfăşurarea procedurii.
Cu privire la aducerea efectivă la cunoştinţă a actelor de urmărire penală în vederea producerii efectului întreruptiv de prescripţie, curtea a reţineut că, atât potrivit art. 155 alin. (1) Noul C. pen. (în varianta ce nu a fost considerată neconstituţională), cât şi potrivit art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior, cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului (învinuitului) sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Efectul întreruptiv al actului are loc prin însuşi îndeplinirea acestuia în interiorul termenului de prescripţie, comunicarea putând avea loc şi ulterior acestui moment. Contrar susţinerilor apărării, comunicarea sau aducerea la cunoştinţă a unor acte poate avea loc şi în afara termenului de prescripţie şi nu influenţează legalitatea sau efectul actului de întrerupere a termenului de prescripţie. Altminteri, legiuitorul ar fi stabilit comunicarea actului ca fiind cea care produce întreruperea cursului prescripţiei. Mai mult decât atât, în cauză se impune a fi avută în vedere şi echipolenţa actelor juridice procesuale, respectiv aptitudinea unor acte de procedură sau împrejurări de a îndeplini - prin echivalare - funcţia şi efectele unui alt act de procedură pe care îl prescrie legea. Comunicarea diferitelor acte, informaţii din dosar, participarea învinuiţilor în cursul urmăririi penale pot fi avute în vedere pentru a stabili că urmărirea penală nu a fost una secretă faţă de inculpaţi, aceştia având posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de actele de urmărire efectuate în cauză şi care au întrerupt termenul de prescripţie. Aşadar, eventualele vicii ale comunicării actelor de urmărire penală nu pot produce consecinţele juridice invocate.
Cu privire la implicarea celor trei inculpaţi în desfăşurarea procedurii, fapt ce exclude ipoteza ca urmărirea penală să se fi desfăşurat fără ca aceştia să aibă cunoştinţă de ea, curtea de apel a făcut referire, cu titlu exemplificativ la declaraţiile luate inculpaţilor şi la acte procedurale din care rezultă că erau cunoscute calităţile procesuale deţinute de fiecare în parte.
Cu privire la nulitatea ordonanţei din data de 21.06.2013, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, Curtea de Apel Iaşi a arătat că, în cauză, schimbarea încadrării juridice a faptelor a avut loc înainte de extinderea urmăririi penale pentru alte fapte care constituie acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni (respectiv actele materiale ce ţin de contractul de subînchiriere vagoane), fiind încălcate dispoziţiile art. 238 din vechiul C. proc. pen. (în vigoare la momentul emiterii ordonanţei din data de 21.06.2013). Cu toate acestea, curtea a constatat că nulitatea relativă a actului contestat pentru neîndeplinirea obligaţiei de extindere a urmăririi penale a fost invocată cu nerespectarea termenelor legale. Schimbarea încadrării juridice a faptelor a avut loc înainte de extinderea urmăririi penale pentru alte fapte care constituie acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni (respectiv actele materiale ce ţin de contractul de subînchiriere vagoane), fiind încălcate dispoziţiile art. 238 din vechiul C. proc. pen. (în vigoare la momentul emiterii ordonanţei din data de 21.06.2013). Cu toate acestea, curtea a constatat că nulitatea relativă a actului contestat pentru neîndeplinirea obligaţiei de extindere a urmăririi penale a fost invocată cu nerespectarea termenelor legale.
În cazul inculpaţilor A. şi C., curtea a apreciat din punct de vedere procedural, atât timp cât se reţine o formă continuată a infracţiunii, urmărirea penală a unor acte materiale suplimentare prin schimbarea încadrării juridice şi nu prin extinderea urmăririi penale urmată de schimbarea încadrării juridice nu produce nicio vătămare, normele de drept penal statuând că în cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, ce intră în conţinutul constitutiv, iar efectuarea oricărui act întreruptiv cu privire la unele acte materiale echivalează cu întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea continuată în întregul ei.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., întreruperea termenelor de prescripţie a răspunderii penale în privinţa celorlalţi inculpaţi în considerarea urmăririi penale a actelor materiale ce vizează contractul de consultanţă a produs efecte similare şi în privinţa situaţiei juridice a inculpatului B..
Astfel, s-a apreciat că nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului pentru alte motive decât împlinirea termenelor de prescripţie la momentul emiterii trebuia invocată în condiţiile reglementate de art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., aplicabile actelor de urmărire efectuate atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. după cum rezultă din art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului.
În privinţa prescripţiei răspunderii penale reglementate de Noul C. pen., s-a reţinut că noua reglementare nu poate avea consecinţe asupra legalităţii actelor întocmite sub imperiul reglementării anterioare, ci doar din perspectiva stabilirii şi aplicării în cauză a legii penale mai favorabile.
Deopotrivă, instanţa de apel a arătat că refuzul primei instanţe de a dispune încetarea procesului penal în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 era în acord cu practica la nivel naţional, iar, în raport cu schimbarea de optică jurisprudenţială, la momentul pronunţării hotărârii apelate erau împlinite termenele generale de prescripţie a răspunderii penale pentru toate infracţiunile deduse judecăţii ca urmare a aplicării în cauză a legii în vigoare între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, identificată ca lege penală mai favorabilă, întrucât nu reglementează niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Curtea a punctat privitor la această chestiune că Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 24.07.2023 pronunţată în cauza C-107/23 PPU nu îşi are aplicabilitate ratione temporis, având în vedere că la data săvârşirii faptelor România nu era stat membru al Uniunii Europene. Pe de altă parte, la momentul pronunţării prezentei decizii sunt împlinite şi termenele de prescripţie specială a răspunderii penale reglementate de Noul C. pen.. Ca atare, orice soluţie de condamnare a inculpaţilor este exclusă.
În ceea ce priveşte nelegalitatea pedepsei stabilite pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat s-a reţinut că, norma de incriminare prevede cu claritate că, la individualizarea în concret a pedepsei raportarea nu se face la pedeapsa efectiv aplicată pentru săvârşirea infracţiunilor ce intră în scopul grupului infracţional organizat, ci la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea scop, infracţiune ce poate fi sau nu sancţionată din diferite motive, sancţionarea infracţiunii scop nefiind o condiţie de antrenare a răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat.
Cu privire la presupusa nelegalitate a pedepselor aplicate în raport cu dispoziţiile art. 76 din C. pen., critica s-a apreciat a fi nefondată, deoarece, ca efect al reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, devin aplicabile dispoziţiile art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, potrivit cărora când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un an.
Cu referire la nelegala anulare a suspendării executării pedepsei dispusă prin sentinţa penală nr. 17/05.03.2015 a Curţii de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014, modificată şi definitivă prin decizia nr. 67/A/23.02.2016 a Înaltei Curţi- în cazul inculpatului B., curtea a constatat întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 97 din C. pen., apreciind că argumentele invocate în apărare se referă în realitate la condiţiile revocării beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, instituţie inaplicabilă în cauză şi pe care prima instanţă, în mod corect, nu a avut-o în vedere.
Referitor la nelegala constituire de parte civilă în cauză s-a reţinut că, prin adresa din data de 05 februarie 2015 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în calitate de reprezentant al Statului Român s-a constituit parte civilă cu suma de 9.160.878,97 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, sumă la care urma a fi calculate accesorii fiscale. În conformitate cu art. 21 din Codul de procedură fiscală, s-a solicitat introducerea în cauză, ca părţi responsabile civilmente, a societăţilor comerciale şi, în baza art. 249 din C. proc. pen., s-a solicitat înfiinţarea măsurilor asiguratorii, iar în cazul în care au fost dispuse, menţinerea lor.
În cursul judecăţii, la data de 27.04.2018, s-a depus de către Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi răspunsul la adresa emisă din oficiu în conţinutul căruia s-a precizat că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în baza mandatului acordat, îşi menţine constituirea de parte civilă indicând suma de 8.871.394,9 RON cu titlu de prejudiciu.
Prin precizările făcute la 28.03.2019, s-a arătat că ANAF s-a constituit parte civilă cu suma de 9.160.878,97 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT-Structura Centrală, având la bază raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil judiciar M. şi expertul contabil parte N..
Astfel, curtea a reţinut că, aplicarea dispoziţiilor art. 20 din C. proc. pen. conform scopului în care au fost edictate, exclude formalismul excesiv în ceea ce priveşte detalierea pretenţiilor, a motivelor care stau la baza solicitării, a probelor pe care se întemeiază pretenţiile.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate privind prescripţia dreptului material la acţiune conform regulilor procedurii fiscale, curtea a apreciat că şi acesta este nefondat, normele legale privind inspecţia fiscală şi competenţele organului fiscal, respectiv desfăşurarea inspecţiei fiscale nefiind aplicabile în cazul acţiunii civile exercitate în cadrul unui proces penal.
Având caracter accesoriu procesului penal, competenţa de a soluţiona acţiunea civilă şi de a stabili prejudiciul nu poate aparţine decât organului judiciar care soluţionează procesul penal. Aşadar, atât timp cât la data la care partea civilă a formulat acţiunea civilă, nu intervenise prescripţia răspunderii penale în conformitate cu normele în vigoare la acel moment, nu se poate considera că a intervenit prescripţia dreptului de a exercita acţiunea civilă în procesul penal. Odată formulată acţiunea civilă, termenul de prescripţie a dreptului de a exercita acţiunea civilă se întrerupe şi nu mai curge până la soluţionarea laturii civile, spre deosebire de prescripţia răspunderii penale care cunoaşte o reglementare distinctă.
Asupra nelegalei introduceri în cauză în calitate de părţi responsabile civilmente a societăţilor D., F. şi E. curtea a arăta că, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., organele judiciare nu pot da dovadă de un formalism excesiv. În raport cu momentul procesual în care se afla dosarul de urmărire penală la momentul formulării acţiunii civile (constituirii ca parte civilă în cauză), partea civilă nu putea avea în vedere alte societăţi în afara celor în numele cărora sau în legătură cu care au acţionat inculpaţii prin infracţiunile cercetate. Aşadar, introducerea în cauză în calitate de părţi responsabile civilmente a societăţilor D., F. şi E. s-a realizat în mod legal, la cererea persoanei îndreptăţite potrivit legii civile, respectiv la cererea părţii civile din prezenta cauză.
Cu privire la temeinicia sentinţei penale apelate, în latură penală:
În privinţa controlării de către inculpaţi a societăţilor implicate în tranzacţii, considerentele primei instanţe au fost contestate în parte, a reţinut că, din probele administrate în cele trei etape procesuale, inclusiv raportul de expertiză financiar-contabilă întocmit în apel, au rezultat următoarele:
1. Cu privire la S.C. G. D. -G. S.A.
În anul 1998 a început procesul de restructurare a Societăţii Naţionale de Căi Ferate Romane (SNCFR) prin care aceasta a fost scindată în şase societăţi noi, printre care şi G. (dată înfiinţare 11.03.1999).
În septembrie 2003, în conformitate cu prevederile H.G. NR. 77/21.06.2002 şi ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, G. S.A. a fost vândută la licitaţie prin Bursa de Mărfuri Bucureşti. Transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor a fost făcut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18.09.2003, noul acţionar unic fiind S.C. D. S.A. BUCUREŞTI, iar noua denumire este S.C. G. "D. - G." S.A..
La data de 20.04.2004, structura acţionariatului se modifica astfel: A. cu o cotă de participare de 0,0002%; B. cu o cotă de participare de 0,0002%; O. cu o cotă de participare de 0,0002%; P. cu o cotă de de participare de 0,0002%; SC D. S.A. BUCUREŞTI cu o cotă de participare de 99,9992%.
Activitatea principală a S.C. G. D. -G. S.A. este transbordarea mărfurilor din vagoane cale largă (ecartament 1520mm) în vagoane cale normală (ecartament 1435), încărcarea/descărcarea de mărfuri în punctele de lucru şi rearanjare încărcătură în vagoane de marfa.
Activitatea se desfăşoară în cele 9 puncte de lucru aflate pe teritoriul ţării (Halmeu, Domeşti, Galaţi, Cristeşti- Jijia, Suceava, Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Stamora Moraviţa şi Curtici).
2. S.C. D. S.A. a fost înfiinţată în anul 2001, este o societate pe acţiuni cu capital integral privat, având ca fondatori şi acţionari pe: A., fondator cu cota de participare de 4%; C. fondator cu cota de participare de 3%; B., fondator cu o cota de participare de 3%; S.C. E. fondator cu o cota de participare de 75%; S.C. Q. S.A. fondator cu cota de participare de 15%.
Conform raportului de expertiză financiar-contabilă, de-a lungul timpului acţionariatul societăţii a suportat mai multe modificări, dar doar în ceea ce priveşte procentul, nu şi structura acestuia.
Administratorul societăţii este A. - data numirii: 23.10.2001.
Activitatea principală a societăţii este efectuarea prestaţiilor de transport feroviar public de marfă, precum şi activităţi de manevrare a vagoanelor de marfă pe liniile industriale.
3. S.C. F. a fost înfiinţată în anul 2003, având sediul în jud. Galaţi, şi asociat unic pe C., care are şi calitate de administrator.
După data de 28.01.2008 asociatul C. a cedat părţile sociale inculpatului A. 95% şi S.C. Q. S.R.L. 5%, administrator fiind A..
La data înfiinţării, activitatea principală a societăţii era turnarea fontei, iar ca activităţi secundare fabricarea băuturilor, întreţinere şi reparare autovehicule, comerţ cu ridicată a altor produse, cafenele şi baruri fără spectacol.
După data de 01.07.2005, s-a extins domeniul activităţilor secundare.
4. S.C. E. a fost înfiinţată în data de 08.02.1999, cu sediul în Bucureşti, Calea x.
Acţionariatul la data înfiinţării era: B. cu o cota de participare de 73,3855% şi R. cu o cota de participare de 26,6143%.
Activitatea principală a societăţii viza activităţile holdingurilor.
Între cele patru societăţi exista o legătură de afiliere, având în principal asociaţi cu grade apropiate de rudenie.
Având în vedere că la momentul înfiinţării S.C. E., B. deţinea o cotă de participare de 73,3855%, iar la momentul înfiinţării S.C. D. S.A., B. deţinea în nume propriu o cota de participare de 3%, iar S.C. E., societate la care era acţionar majoritar, 75%, rezultă că, fără a lua în considerare relaţiile de rudenie sau alte tipuri de raporturi cu ceilalţi acţionari, inculpatul B. a deţinut în mod implicit în cadrul S.C. D. S.A. o cotă de participare de aproape 60%. Ulterior, cotele de participare au cunoscut mai multe modificări, dar acţionariatul majoritar a fost deţinut în mod constant de cei trei inculpaţi din prezenta cauză împreună.
Spre deosebire de inculpaţii A. şi C., inculpatul B. a contestat faptul că la momentul efectuării tranzacţiilor ce fac obiectul dosarului penal ar fi fost un factor decident în cadrul societăţilor implicate în tranzacţii. De altfel, acest aspect a fost susţinut şi de către coinculpaţi, invocându-se existenţa unor probleme de familie, în acest sens fiind şi declaraţia martorei S., audiată în faţa instanţei de apel.
După cum a rezultat din probele administrate, toţi cei trei, împreună, în diferite variante şi prin diferite societăţi acţionare deţineau pachetele majoritare, deciziile fiind luate în principal de inculpaţii B. şi A.. Oricare dintre aceştia ar fi putut bloca şi impune orice hotărâre luată în cadrul societăţilor, chiar dacă atribuţiile de punere în executare a acestora aparţineau altor persoane.
Ca atare, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că, probele administrate nu sunt apte să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, susţinerile acuzării, în sensul că toate deciziile de afaceri îi aparţineau doar inculpatului B. şi ceilalţi erau doar executanţi.
Oricât de dificile ar fi fost relaţiile de familie, nu poate fi acceptată ipoteza excluderii şi autoexcluderii inculpatului B. din activitatea societăţilor, şi nu se explică de ce la data de 19.12.2003, inculpatul a semnat, în calitate de reprezentant al S.C. E., contractul de închiriere vagoane către S.C. F. reprezentată de tatăl său, iar acesta nu este singurul document semnat în perioada de referinţă.
De asemenea, s-a reţinut că există contrarietăţi între susţinerile inculpaţilor B. şi A. cu privire la condiţiile încheierii contractului de închiriere vagoane, contrarietăţi care fac ca apărările formulate să nu fie credibile. Inculpatul B. a susţinut că încheierea contractului de subînchiriere dintre D. S.A. şi F. a avut loc pe motiv că vagoanele au rămas pe stoc, întrucât nu s-a mai perfectat un contract dintre societatea cu răspundere limitată şi o firmă din Ungaria, respectiv că nu are cunoştinţă despre operaţiunile care aveau loc în România nu sunt credibile. Inculpatul îl indică pe numitul O. (responsabil de activitatea internă a S.C. E.) ca fiind persoana care s-ar fi ocupat de încheierea sau ar fi intermediat încheierea contractului dintre F. şi E., pentru ca cea dintâi să subînchirieze unei firme din Ungaria.
În contradicţie cu cele expuse, inculpatul A. a susţinut că D. obţinuse contract cu o firmă din Ungaria, vagoanele E. erau necesare pentru executarea contractului, astfel că T. ar fi decis să îl intercaleze pe inculpatul C. între ceilalţi doi inculpaţi. T. ar fi fost cel care a luat decizia de a intercala F. între D. şi E..
Totodată, inculpatul B. a susţinut în faţa Curţii de Apel Iaşi, cu ocazia audierii, că, în ceea ce priveşte politica internă a firmei, tatăl şi fratele său luau deciziile, iar documentele îi erau aduse la semnat, şi, deşi de multe ori nu a fost de acord cu deciziile luate de cei doi, a semnat actele pentru că încerca să le intre în graţii, rezultând astfel, dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul nu era străin de acţiunile celorlalţi doi, pe care le susţinea, asumându-şi-le.
Implicarea activă a inculpatului B. în activităţile societăţilor rezultă şi din declaraţiile martorilor L., U. şi V.. Deşi s-a invocat existenţa unei relaţii de duşmănie a unora dintre martori, curtea a apreciat că ipoteza avansată de acuzaţie este confirmată de celelalte aspecte relevate mai sus, cu care declaraţiile martorilor se coroborează, iar din înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală reiese că acesta participa efectiv la luarea deciziilor în cadrul adunărilor generale ale acţionarilor în perioada de referinţă.
Cu referire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, instanţa de control, prioritar, a analizat în ce măsură, la data săvârşirii faptelor imputate, activitatea inculpaţilor întrunea elementele constitutive ale infracţiunii având în vedere dispoziţiile art. 11 din C. pen. anterior, principiu reluat în art. 1 din Noul C. pen.. Astfel, curtea a reţinut domeniul de aplicare a Legii nr. 39/2003, publicată în Monitorul Oficial Nr. 50 din 29 ianuarie 2003, dar şi Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 în vigoare din 01.02.2014 a modificat definiţiile infracţiunii de grup infracţional organizat, dar şi conţinutul art. 367 din C. pen. care defineşte grupul infracţional organizat ca fiind "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni", astfel că extinde sfera noţiunii de grup infracţional organizat faţă de cum era aceasta definită prin dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003.
Din cele expuse anterior rezultă fără dubiu că la momentul la care s-a desfăşurat activitatea infracţională imputată inculpaţilor infracţiunea de evaziune fiscală nu făcea parte din categoria infracţiunilor grave a căror comitere ar fi putut intra în scopul grupului infracţional organizat (nefiind menţionată expres de lege şi având minimul special de doar 2 ani închisoare), fiind nelegal reţinută ca infracţiune scop. În schimb, curtea a constatat că există o continuitate a incriminării infracţiunii de grup infracţional organizat în scopul spălării de bani.
S-a constatat că evaziunea fiscală se impune a fi exclusă din rândul infracţiunilor pentru a căror comitere ar fi fost constituit grupul infracţional organizat raportat principiului legalităţii incriminării, criticile aduse de apărare sentinţei penale apelate fiind temeinice sub acest aspect. Analiza existenţei sau inexistenţei unui grup infracţional în sensul legii penale nu poate fi făcută în raport cu infracţiunea de evaziune fiscală ce le-a fost reţinută în sarcină inculpaţilor.
Cu alte cuvinte, analiza existenţei grupului infracţional organizat se impune a fi făcută prin raportare exclusiv la infracţiunea de spălare a banilor, urmând a se stabili dacă cei trei (singurii membri ai grupării conform acuzaţiei) s-au constituit într-un grup structurat pentru o perioadă de timp şi au acţionat în mod coordonat în scopul comiterii infracţiunii de spălare de bani.
În concret, în sarcina inculpatului B. au fost reţinute în actul de acuzare ca fiind contribuţia proprie la activitatea grupului infracţional următoarele acţiuni (toate în scopul spălării banilor):
- a semnat la data de 19.12.2003, în calitate de reprezentant al S.C. E., contractul de închiriere vagoane către S.C. F.;
- a semnat, alături de inculpaţii A. şi C., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.;
- a semnat, alături de inculpatul A., hotărârea AGA nr. 19/26.11.2004 de majorarea capitalului social al S.C. D.-G.;
Legat de spălarea banilor, în sarcina inculpatului C. au fost reţinute în actul de acuzare ca fiind contribuţia proprie la activitatea grupului infracţional următoarele acţiuni (toate în scopul spălării banilor):
- a semnat la data de 19.12.2003, în calitate de reprezentant al S.C. F., contractul de închiriere vagoane de la S.C. E.;
- a semnat la data de 20.12.2003, în calitate de reprezentant al S.C. F., contractul de subînchiriere vagoane către S.C. D. S.A.;
- a semnat, alături de inculpaţii B. şi A., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.;
- a semnat ordinele de plată pentru virarea sumei totale de 120.250.000.000 ROL în conturile S.C. F. în conturile S.C. D. S.A., cu titlul de majorare capital social şi prime de emisiune.
Legat de spălarea banilor, în sarcina inculpatului A. au fost reţinute în actul de acuzare ca fiind contribuţia proprie la activitatea grupului infracţional următoarele acţiuni (toate în scopul spălării banilor):
- a semnat 26 ordine de plată în perioada 04.06.2004- 28.04.2005 pentru achitarea de către S.C. D. S.A. a sumei de 167.600.000.000 ROL facturate fictiv de către S.C. F. în baza contractului de subînchiriere;
- a semnat, alături de inculpaţii B. şi C., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.;
- a semnat, alături de inculpatul B., hotărârea AGA nr. 19/26.11.2004 de majorarea capitalului social al S.C. D.-G., pentru a justifica obţinerea de către această societate a sumei de 22.000.000.000 ROL de la S.C. D. S.A., în scopul achitării facturilor fictive emise de S.C. F., şi a semnat cele două ordine de plată la datele de 07.12.2004 (17.000.000.000 ROL) şi 24.02.2005 (5.000.000.000 ROL), aferente aportului de capital efectuat de S.C. D. S.A. pentru majorarea capitalului social al S.C. D.-G.;
- în perioada 19.12.2004 - 25.03.2005, a dispus efectuarea de către S.C. D.-G. a 8 plăţi aferente facturilor fictive emise de S.C. F. în baza contractului de consultanţă.
Curtea a precizat că, în analiza existenţei grupului infracţional organizat nu poate avea în vedere alte acţiuni sau inacţiuni ale inculpaţilor în afara celor menţionate în mod expres de către procuror în rechizitoriu ca reprezentând contribuţia proprie a inculpaţilor în cadrul presupusului grup infracţional, acestea fiind limitele acuzaţiilor aduse şi, implicit, limitele sesizării instanţei.
Din actul de sesizare a rezultat că procurorul de caz a apreciat că în cadrul grupului organizat contribuţia fiecărui inculpat coincide cu actele materiale anterior menţionate şi considerate ca făcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de spălare de bani. Contribuţiile indicate ca acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală (nefiind prevăzute ca infracţiuni scop de legiuitor la momentul faptelor) nu pot fi avute în vedere aşa cum s-a menţionat anterior.
În considerarea argumentelor care vor fi expuse la momentul la care instanţa de apel va analiza infracţiunea de spălare a banilor, singurele contribuţii ale inculpaţilor care ar putea avea valenţe din perspectiva ilicitului reglementat de lege ca scop al infracţiunii de grup infracţional organizat, în limitele acuzaţiei formulate, s-au apreciat a fi semnarea de către inculpaţii B., A. şi C. a hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A., respectiv semnarea de către inculpatul C. a ordinelor de plată pentru virarea sumei totale de 120.250.000.000 ROL în conturile S.C. F. în conturile S.C. D. S.A., cu titlul de majorare capital social şi prime de emisiune.
Din analiza în ansamblu a activităţii tuturor inculpaţilor, a rolurilor (oficiale şi legale) pe care aceştia le aveau în cadrul societăţilor afiliate, în condiţiile în care deciziile nu ar fi putut fi luate independent şi fără ca vreunul dintre aceştia să nu aibă cunoştinţă şi să fie de acord, s-a apreciat că există suficiente date din care să rezulte continuitate şi implicare activă specifică unui membru al grupului, o împărţire a rolurilor şi o stabilitate în relaţionarea membrilor, curtea însuşindu-şi celelalte argumente ale primei instanţe în măsura în care nu contravin celor anterior menţionate.
Rezultă, aşadar, că faptele inculpaţilor B., A. şi C., constând în aceea că în cursul anului 2003, împreună, au stabilit şi pus în aplicare un plan de acţiune elaborat pe termen lung, în scopul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală, prin utilizarea mai multor societăţi comerciale controlate de cei trei inculpaţi, grup ce a acţionat în perioada 2003- 2005, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen.
Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală s-a constatat că nu se contestă încheierea şi tranzacţiile efectuate în baza contractului de consultanţă nr. x/10.02.2004, a contractului de închiriere vagoane nr. x/19.12.2003 şi a contractului nr. x/20.12.2003 de subînchiriere vagoane, respectiv înregistrarea lor regulamentară în evidenţa contabilă a societăţilor implicate, plata taxelor şi impozitelor aferente, aspecte confirmate inclusiv de raportul de expertiză financiar-contabilă depus la dosarul cauzei în urma încuviinţării probei de către Curtea de Apel Iaşi, tranzacţiile consemnate în cele 5 facturi emise de S.C. F. în baza contractului de consultanţă din februarie 2004 şi în cele 16 facturi aferente contractului de subînchiriere vagoane nr. x/20.12.2003 au fost evidenţiate la aceleaşi valori în contabilităţile copartenerilor contractuali, D.-G. S.A. şi D. S.A..
SC F. a declarat fiscal în acord cu dispoziţiile legislaţiei fiscale aplicabile, atât veniturile, cât şi TVA colectată, aferentă celor 5 facturi emise în baza contractului de consultanţă, ca urmare a evidenţierii în contabilitatea acestora. Toate sumele reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderilor şi TVA aferente facturilor emise în baza contractului de consultanţă nr. x/10.02.2004 către D.-G. au fost achitate integral la bugetul statului.
La nivelul S.C. G. CFR - G. S.A. cheltuielile de consultanţă înregistrate în contabilitatea în baza contractului de consultanţă nr. x/10.02.2004, încheiat cu S.C. F., întrunesc formal condiţiile de deductibilitate cerute de Legea 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 21, alin. (1) şi (4), precum şi punctul 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în vigoare la data prestării serviciilor. Dacă tranzacţiile ar fi avut caracter real, D.-G. S.A. avea dreptul de a deduce cheltuielile (aferente celor 5 facturi) şi TVA aferentă facturii nr. x/29.03.2004, emise de furnizorul S.C. F., celelalte 4 facturi nefiind purtătoare de TVA.
SC F. a declarat fiscal, în acord cu dispoziţiile legislaţiei fiscale aplicabile, atât veniturile, cât şi TVA colectată aferentă celor 16 facturi emise în baza contractului de subînchiriere. S.C. F. a achitat impozitele şi taxele legal datorate din derularea contractului de subînchiriere nr. x/20.12.2003.
Cheltuielile cu închirierea de vagoane de la S.C. F. în baza contractului din 20.12.2003 de către S.C. D. S.A. îndeplinesc condiţiile de formă pentru deductibilitate, prevăzute de Codul fiscal în vigoare la acea dată. Dacă tranzacţiile ar fi avut caracter real, raportat la prevederile legislaţiei fiscale aplicabile, S.C. D. S.A. avea dreptul de a deduce cheltuielile şi TVA aferentă facturilor emise de furnizorul F. în baza contractului de subînchiriere.
În calitatea lor de beneficiari ai serviciilor şi de primitori ai celor 5 şi respectiv 16 facturi, S.C. D. -G. S.A şi S.C. D. S.A. au evidenţiat în contabilitate cele 21 de facturi.
După cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în exercitarea atribuţiilor legale ce le revin, organele de inspecţie fiscală au efectuat controale fiscale la cele trei societăţi (F. S.R.L., D. S.A. şi D.-G.), unele din acestea la solicitarea organelor de cercetare penală din prezentul dosar şi au transmis procese-verbale care conţin constatările bazate pe documente. În niciunul din aceste procese-verbale nu există situaţii în care tranzacţiile să fi fost reconsiderate de către autorităţile fiscale pentru a se stabili diferenţe de impozit pe profit sau TVA suplimentar determinate faţă de cele declarate voluntar de contribuabilii vizaţi de expertiza financiar contabilă dispusă în apel. Acest aspect însă nu constituie un impediment în verificarea de către organele judiciare a legalităţii tranzacţiilor.
Acuzaţia adusă inculpaţilor vizează caracterul fictiv al raporturilor desfăşurate în baza contractelor de consultanţă şi subînchiriere amintite, respectiv lipsa unei corespondenţe între realitatea faptică şi cea scriptică. De cealaltă parte, apărarea (prin care trebuie să se înţeleagă, atât inculpaţii, cât şi persoanele responsabile civilmente din cauză) a susţinut că operaţiunile au avut scop economic, au fost reale şi au produs beneficii societăţilor implicate, scopul nu a fost cel al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. De asemenea, s-a invocat dreptul societăţilor de a-şi optimiza costurile, respectiv alegerea regimului fiscal cel mai favorabil, cu referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cu privire la susţinerile formulate de apărare în sensul că recunoaşterea valabilităţii şi legalităţii tranzacţiilor de către organul fiscal prin controalele la care ar fi fost supuse societăţile ar fi opozabilă organelor judiciare, Curtea de Apel Iaşi a arătat că organul fiscal stabileşte şi colectează taxe şi impozite pe baza declaraţiilor şi documentelor justificative depuse de contribuabil, documente prezumate ca fiind legale, cu un conţinut adevărat, prezumţie care operează până la dovedirea contrariului. Or, tocmai organele judiciare sunt cele care au competenţa de a stabili existenţa sau săvârşirea unor infracţiuni în privinţa respectivelor documente, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 11 din Codul de procedură fiscală.
Cu privire la contractul de consultanţă nr. x/10.02.2004, curtea a apreciat că, din interpretarea probelor administrate rezultă fără niciun dubiu caracterul fictiv al contractului, în sensul că serviciile contractate şi plătite (cu penalităţi semnificative) nu au fost prestate şi nici nu ar fi putut fi prestate de către societatea S.C. F. raportat obiectului său de activitate şi capacităţilor sale (în special din perspectiva resurselor umane), documentele amintite având doar rolul de a crea aparenţa realităţii raporturilor contractuale, fiind dovedit că la momentul privatizării, respectiv a achiziţionării pachetului integral de acţiuni de către S.C. D. S.A., societatea S.C. G. S.A. (ulterior S.C. TRANBORDARE VAGOANE MARFĂ D.-G. S.A.) era într-o situaţie financiară dificilă şi că ulterior s-a redresat, însă cu certitudine această redresare nu a fost urmare a consultanţei oferite în baza contractului menţionat, scopul contractului, pe lângă cel de a prejudicia bugetul statului, aşa cum se deduce din actele şi lucrările dosarului, fiind acela de a crea premisele ca societatea de S.C. F. să devină, prin intermediar (fiind cooptată în cadrul S.C. D.), acţionar la S.C. D. S.A., cu banii încasaţi de la aceasta din urmă în baza unui contract fictiv, readucând astfel în patrimoniul S.C. D. S.A. banii care au fost obţinuţi prin evaziune fiscală, interpunerea societăţii S.C. D.- G. fiind o dovadă suplimentară a complexităţii mecanismului de evaziune fiscală, completat cu activitatea de spălare a banilor.
Astfel, în baza hotărârii Adunării Generale Extraordinare nr. 14/18.10.2004 a fost încheiat Actul Adiţional de modificare a actului constitutiv al S.C. D. S.A. prin care s-a majorat capitalul social prin emiterea unui număr de 1850 de acţiuni şi a fost cooptat un nou acţionar - S.C. F.
Potrivit hotărârii nr. 19/26.11.2004 a acţionarilor S.C. D. G. S.A. s-a realizat majorarea capitalului social prin aport de numerar al acţionarului majoritar S.C. D. S.A. cu suma de 22.000.000.000 ROL, sumă aproximativ egală cu suma plătită de S.C. D. G. S.A. către S.C. F. pentru contractul de consultanţă, sumă ce a fost transferată din contul S.C. F. în contul S.C. D. S.A. cu titlu de cumpărare pachet acţiuni.
Suplimentar analizei făcute de prima instanţă probatoriului administrat, curtea a apreciat că declaraţia inculpatului A. din 13.03.2023 susţine concluziile Tribunalului Iaşi cu privire la caracterul fictiv la contractul de consultanţă, dar şi implicarea inculpaţilor A. şi C.. De asemenea, curtea a apreciat, în acord cu instanţa de fond, că activitatea numitului W. nu s-a desfăşurat conform contractului, astfel că emiterea şi plata facturilor nu s-au realizat în condiţiile contractuale, acesta fiind singura persoană calificată să execute obligaţiile contractuale, astfel că serviciile aferente plăţii iniţiale nici nu ar fi putut fi în mod obiectiv prestate în perioada în care acesta ar fi colaborat cu S.C. F.
Pe de altă parte, clauzele contractuale de la art. 9 privind condiţiile de plată denotă cu certitudine că încă de la semnarea contractului, ce urma să se desfăşoare pe o durată de 2 ani conform art. 4, s-a urmărit transferul unei sume semnificative de bani în contul societăţii S.C. F. chiar înainte de prestarea vreunui serviciu (respectiv 6,5 miliarde reprezentând 40% din valoarea contractului la începutul derulării contractului), sumă ce în mod previzibil şi cert nu putea fi achitată S.C. D. G. S.A. (care conform tuturor declaraţiilor se afla într-o situaţie financiară dificilă) şi care ar fi condus la curgerea de penalităţi de 1% pe zi de întârziere conform art. 10. Cu siguranţă un astfel de contract nu putea aduce beneficii societăţii, fiind greu de crezut că o persoană cu experienţă în afaceri şi-ar manageria astfel activitatea societăţii în lipsa unor alte interese. Dacă tatăl inculpatului A. nu ar fi fost administratorul societăţii S.C. F. S.R.L. şi dacă sumele de bani nu s-ar fi întors în conturile societăţii beneficiare prin majorările de capital ale S.C. D. S.A., încheierea contractului de consultanţă ar fi putut fi văzută ca un management defectuos, însă tocmai acest circuit şi aceste legături interpersonale conving instanţa de apel că este exclus ca respectivul contract să reflecte operaţiuni reale şi să aibă un scop economic.
Referitor la condiţiile contractării serviciilor numitului W., pe lângă argumentele instanţei de fond ce ţin de înregistrarea documentelor în vederea creării unei aparenţe de legalitate, curtea a apreciat relevant faptul că încheierea convenţiei dintre această persoană şi S.C. F. a avut loc la data de 12.01.2004, înainte de adoptarea în mod oficial a hotărârii contractării unor servicii de consultanţă. Rezultă, astfel, că însăşi decizia încheierii contractului de consultanţă, cât şi identitatea cocontractantului au fost stabilite în avans.
Cu privire la contractul de subînchiriere încheiat la data de 20.12.2003, între S.C. F. şi S.C. D. S.A., având ca obiect subînchirierea unui număr de 331 de vagoane cisterna, tip ZAS, pentru transportul produselor petroliere, curtea a reţinut următoarele:
Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 01.01.2004.
Tarifele practicate în cadrul contractului sunt prevăzute în Anexa nr. 1, parte integranta la contract, aşa cum este stipulat la art. 9, Cap. IV, respectiv: 41,5 euro/vagon/zi pentru TRIM I, 25 euro/vagon/zi pentru TRIM II, 15 euro/vagon/zi pentru TRIM III, 7 euro/vagon/zi pentru TRIM IV.
Plata chiriei se va face în baza facturii lunare de chirie, nu mai târziu de 30 de zile de la data facturării.
Pentru plata cu întârziere a chiriei se percep penalităţi calculate în cota de 0,6% pentru întreaga perioadă scursă de la termenul scadent până la achitarea integrală a sumei restante. Din fişa partener pentru S.C. D. S.A., s-a constatat că facturile de chirie au fost achitate cu întârziere.
SC F. a emis în baza contractului de subînchiriere, către S.C. D. S.A., un număr de 16 facturi din care:
- 10 reprezentând chirie în valoare de 13.819.558 RON cu un TVA aferentă în sumă 2.625.716 RON şi
- 6 facturi reprezentând penalităţi de întârziere în sumă totală de 8.651.785 RON.
Pentru realizarea contractului de subînchiriere, S.C. F., reprezentată de C., a încheiat cu S.C. E., reprezentată de B., un contract de închiriere, respectiv contractul nr. x/19.12.2003.
Din cuprinsul celor două contracte (subînchiriere şi închiriere), se observă:
- S.C. E. S.R.L. a închiriat către S.C. F. S.R.L., cele 331 de vagoane cu un tarif de 3 Euro/zi/vagon, iar S.C. F. a subînchiriat cele 331 de vagoane către S.C. D. S.A. cu 7 până la 41,5 euro/vagon/zi, (41,5 euro/vagon/zi pentru TRIM I; 25 euro/vagon/zi pentru TRIM II; 15 euro/vagon/zi pentru TRIM III; 7 euro/vagon/zi pentru TRIM IV).
- S.C. E. S.R.L. percepe, pentru plata cu întârziere a chiriei, penalităţi o cotă de 0,06 % pe zi, iar S.C. F., penalităţi de 0,6%.
Raportat la materialul documentar expertizat cu privire la cheltuielile aferente contractului de subînchiriere şi TVA aferentă, au fost identificate documentele justificative prevăzute de lege, pentru cheltuielile cu chiria, precum şi penalităţile aferente chiriilor, care s-ar fi încadrat în categoria cheltuielilor deductibile, în măsura în care tranzacţiile ar fi avut caracter real.
Existenţa vagoanelor în proprietatea societăţii E. sau prezentarea scrisorilor de trăsură, aşa cum în mod temeinic a arătat şi instanţa de fond în cuprinsul sentinţei penale apelate, nu conferă legitimitate contractului de subînchiriere, al cărui scop principal a fost acela de a eluda normele legale în materie fiscală.
Suplimentar analizei făcute de prima instanţă probatoriului administrat, curtea a apreciat că declaraţiile inculpaţilor A. şi B. susţin concluziile Tribunalului Iaşi cu privire la caracterul fictiv al contractului de subînchiriere vagoane.
Curtea a constatat că şi în cazul acestui contract condiţiile contractuale erau unele favorabile societăţii S.C. F., societate care ea însăşi nu ar fi avut capacitatea de a oferi spre închiriere bunurile ce au făcut obiectul contractului. Din însăşi declaraţia inculpatului A. rezultă că se cunoştea de la bun început faptul că vagoanele necesare activităţii D. urmau a fi închiriate de la E., societatea S.C. F. fiind doar interpusă între cele două. Nu se poate discuta de o simplă intermediere fără consecinţe juridice şi fiscale (justificată de problemele de familie şi lipsa de comunicare dintre B. şi A.) sau o exercitare a libertăţii contractuale, fiind evident că această alegere s-a datorat exclusiv relaţiilor familiale dintre inculpaţi, cu scopul creării de avantaje economice societăţii F. şi eludării dispoziţiilor legale în materie fiscală, iar în orice alte circumstanţe D. ar fi închiriat vagoanele direct de la E., cea din urmă făcând chiar parte din acţionariatul D.. Condiţiile contractuale asumate de D. S.A. sunt cu mult mai dezavantajoase decât cele asumate de intermediarul F. în relaţia cu E. Cu siguranţă un astfel de contract nu putea aduce beneficii societăţii, fiind greu de crezut că o persoană cu experienţă în afaceri şi-ar manageria astfel activitatea societăţii în lipsa unor alte interese. Şi în acest caz, încheierea contractului ar fi putut fi văzută ca un management defectuos, însă tocmai acest circuit şi aceste legături interpersonale, dar şi similitudinile cu modalitatea de încheiere şi desfăşurare a contractului de consultanţă conving instanţa de apel că este exclus ca respectivul contract să reflecte operaţiuni reale şi să aibă un scop economic. Scopul final al tranzacţiilor a fost acela de a scoate active financiare ale D. S.A. şi de a le reintroduce în această societate evitând plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege.
În cazul contractului de subînchiriere, după cum rezultă inclusiv din declaraţiile inculpatului A., F. a fost interpusă în mod artificial între relaţiile comerciale dintre E. şi D. S.A., aspect ce denotă cu evidenţă crearea unui circuit fictiv, menit să eludeze normele fiscale, dar şi să creeze premisele modificării acţionariatelor societăţilor în sensul dorit de inculpaţi.
În realitate, ca şi în cazul contractului de consultanţă, scopul contractului, aşa cum se deduce el din actele şi lucrările dosarului, a fost acela de a crea premisele ca societatea S.C. F. să restituie S.C. D. S.A. din sumele încasate în baza contractelor de consultanţă şi subînchiriere, devenind acţionar tocmai cu banii încasaţi în baza unor contracte fictive, în condiţii fiscale mult mai favorabile.
Sumele de bani ce se regăseau şi au fost scoase din conturile celor două societăţi (S.C. D. S.A. şi S.C. D.-G.) prin transferul către F. nu au fost avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale ce trebuiau achitate la bugetul de stat (aşa cum ar fi trebuit în realitate).
Curtea a apreciat că optimizarea fiscală nu legitimează crearea de circuite financiare fictive, iar dreptul de deducere nu poate fi recunoscut în cauza de faţă. Principiul neutralităţii fiscale în materie de TVA nu este şi nu poate fi aplicabil decât în situaţia în care tranzacţiile comerciale vizate, în baza cărora se exercită dreptul de deducere al TVA, sunt reale. În cazul în care acestea sunt fictive, acest principiu nu poate opera.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin faptele deduse judecăţii, luând în considerare raportul de expertiză financiar-contabilă întocmit în etapa apelului, curtea a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriu, s-a reţinut că s-a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 8.871.394,90 RON din care prin contractul de subînchiriere suma de 8.243.552 RON, reprezentând impozit pe profit şi 2.625.716 RON, reprezentând TVA), iar prin contractul de consultanţă, suma 627.842,90 RON (508.142,90 RON, reprezentând impozit pe profit şi 119.700 RON, reprezentând TVA).
În conţinutul prejudiciului pretins de ANAF ca fiind produs bugetului statului nu se regăsesc TVA şi impozit pe profit datorate de E. ca urmare a derulării contractelor de consultanţă din februarie 2004 şi a contractului de subînchiriere vagoane din decembrie 2003.
Din punct de vedere al deductibilităţii TVA, din cele cinci facturi emise de F. către D.-G., doar factura x/29.03.2004 în sumă de 630.000 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 119.700 RON calculată cu cota de 19%, este purtătoare de TVA. Celelalte facturi conţin penalităţi contractuale şi nu sunt purtătoare de TVA.
Cele 16 facturi emise de F. către D. S.A. Bucureşti în baza contractului de subînchiriere nr. x/20.12.2003 încheiat cu S.C. D. S.A. însumează 25.097.057,46 RON din care 10 facturi pentru chirii vagoane în sumă de 13.819.558,08 RON la care se adaugă TVA în sumă de 2.625.714,04 RON, în total 16.445.272,12 RON şi 6 facturi de penalităţi în sumă de 8.651,784,35 RON.
Curtea a mai reţinut dispoziţiile fiscale în vigoare la data comiterii faptelor, care stabilesc dreptul persoanelor impozabile de a deduce cheltuielile şi taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, cu obligativitatea îndeplinirii condiţiei ca documentele justificative să reflecte operaţiuni reale. Ca atare, a apreciat că cele două contracte în baza cărora au fost emise facturile înregistrate în contabilitate de societăţi, care reflectă pretins operaţiuni de consultanţă, respectiv subînchiriere vagoane, nu pot constitui documente justificative în sensul legii şi nu pot fi avute în vedere în nicio situaţie la stabilirea cheltuielilor deductibile, respectiv diminuarea impozitului pe profit, inclusiv deducerea TVA aferentă.
Deşi, potrivit raportului de expertiză întocmit în apel, facturile emise de F. întrunesc condiţiile de formă şi de fond prevăzute de Legea 571/2003, în vederea exercitării dreptului de deducere, se omite un aspect esenţial şi anume că tranzacţiile nu au un scop economic şi au caracter fictiv, iar documentele care "susţin" realitatea tranzacţiilor sunt înscrisuri întocmite tocmai pentru a crea aparenţa de legalitate a tranzacţiilor.
Aşa încât, având în vedere caracterul fictiv al operaţiunilor declarate de societăţile beneficiare a contractelor, acestea nu aveau dreptul să-şi deducă TVA aferentă facturilor emise în derularea contractelor de consultanţă şi subînchiriere vagoane iar prin înregistrarea în contabilitate şi declararea operaţiunilor comerciale fictive, şi-au diminuat, în mod nelegal, TVA-ul de plată datorat bugetului de stat, dar şi impozitul pe profit prin diminuarea bazei de impunere cu înregistrarea de operaţiuni fictive.
Întrucât tranzacţiile nu aveau la bază existenţa unor raporturi contractuale reale, s-a constatat că, în mod corect prima instanţă a avut în vedere sumele achitate de către D. S.A. şi D.-G. S.A. şi a stabilit obligaţii suplimentare.
A rezultat astfel că, prin săvârşirea actelor materiale de evaziune fiscală privind contractul de subînchiriere vagoane şi înregistrarea facturilor emise către D. S.A. s-a creat un prejudiciu de 5.617.835,75 RON (22.471.343*25%) impozit pe profit, la care se adaugă TVA 2.625.716 RON, în total 8.243.551,75 RON.
Prin săvârşirea actelor materiale de evaziune fiscală privind contractul de consultanţă şi înregistrarea facturilor emise către D. - G. S.A. s-a creat un prejudiciu de 508.143 RON (2.032.572*25%) impozit pe profit, la care se adaugă TVA 119.700 RON, în total 627.843 RON.
Prejudiciul total creat a fost de 8.871.394,75 RON, cu o diferenţă de 0,15 RON faţă de suma la care au fost obligaţi inculpaţii în soluţionarea laturii civile a cauzei, diferenţă ce se datorează faptului că raportul de expertiză întocmit în apel a avut în vedere valorile facturilor prin raportarea la leul nou (RON), aplicabil urmare a reformei monetare din 2005.
Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa de apel a considerat că înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni fictive, a unor tranzacţii care nu îşi au corespondent în realitate produce în mod automat consecinţe juridice în plan fiscal, respectiv creşterea valorii cheltuielilor deductibile, reducerea profitului şi a impozitului pe profit, deducerea de TVA.
Astfel, chiar dacă scopul principal nu a fost acela de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, sustragerea a avut loc efectiv şi reprezintă un rezultat cert şi direct al înregistrării documentelor menţionate în contabilitate. Întrucât rezultatul faptelor nu este unul eventual, forma de vinovăţie în săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală nu poate fi decât aceea a intenţiei directe.
În ceea ce priveşte forma de participaţie la infracţiunea de evaziune fiscală, în acord cu instanţa fondului, s-a reţinut săvârşirea de către inculpaţii A. şi B. a infracţiunii cu participaţie improprie, întrucât au determinat cu intenţie persoane responsabile din cadrul S.C. D. S.A. şi S.C. D.-G. (în cazul căreia a acţionat doar inculpatul A.) să încheie contracte fictive de subînchiriere vagoane şi, respectiv, consultanţă cu S.C. F., pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile facturile emise de S.C. F. în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A. şi S.C. D.-G., fapte ce au produs prejudicii statului, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor.
Cum infracţiunea a fost comisă în forma continuată, întrucât se referă la înregistrarea succesivă în mai multe evidenţe contabile şi la declararea sau/şi evidenţierea, fără vinovăţie, de către persoane responsabile din cadrul S.C. D. S.A. şi S.C. D.-G., în mai multe documente legale, a mai multor operaţiuni comerciale fictive distincte, tranzacţii comerciale nereale, aparent realizate cu acelaşi pretins furnizor - S.C. F., deci se referă la acte materiale distincte, săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale de timp şi în aceiaşi modalitate, în mod corect s-a reţinut că faptele inculpatului A. constând în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. (care avea şi calitatea de acţionar majoritar al S.C. D.-G.),
- în cursul lunii februarie 2004, a determinat cu intenţie pe numiţii T. şi H. să încheie un contract fictiv de consultanţă cu S.C. F., prin reprezentant C. (unic asociat şi administrator), pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 5 facturi emise de S.C. F. în perioada 29.03.2004-09.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D.-G., fapte ce au produs un prejudiciu în cuantum de total 627.843 RON, din care 508.143 RON (2.032.572*25%) impozit pe profit şi 119.700 RON TVA, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată;
- în luna decembrie 2003, a determinat cu intenţie pe numitul T. să semneze, în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A., contractul de subînchiriere vagoane de la S.C. F., prin reprezentant C. (unic asociat şi administrator), pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 16 facturi emise de S.C. F. în perioada 31.03.2004 - 31.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 8.243.551,75 RON, din care 5.617.835,75 RON impozit pe profit şi 2.625.716 RON TVA, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor;
- constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) Noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen.
De asemenea, fapta inculpatului B. constând în aceea că, în luna decembrie 2003, împreună cu inculpatul A., în calitate de factori de decizie în cadrul S.C. D. S.A., a determinat cu intenţie pe numitul T. să semneze, în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A., contractul de subînchiriere vagoane de la S.C. F., prin reprezentant C. (unic asociat şi administrator), pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 16 facturi emise de S.C. F. în perioada 31.03.2004 - 31.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 8.243.551,75 RON, din care 5.617.835,75 RON impozit pe profit şi 2.625.716 RON TVA, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. şi art. 5 din Noul C. pen.
În cazul inculpatului C., care nu a solicitat în faţa primei instanţe continuarea procesului penal, faptele deduse judecăţii în cadrul cărora acesta a acţionat ca reprezentant al S.C. F. constituie participaţie improprie (în varianta complicităţii) la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen. şi art. 5 din Noul C. pen.
În considerarea motivelor anterior expuse, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a dispus desfiinţarea înscrisurilor întocmite în săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv desfiinţarea parţială a înscrisurilor ce conţineau menţiuni privind operaţiunile evazioniste. Este evident că desfiinţarea acestor înscrisuri nu va produce efecte doar unilateral, aşa cum s-a invocat în apărare, acestea fiind scoase practic din circuitul civil.
Cu privire la infracţiunea de spălare de bani, întrucât din perspectiva incriminării, respectiv a elementelor constitutive ale infracţiunii, multiplele modificări legislative nu au avut vreo înrâurire, instanţa de control a apreciat că nu se impune o analiză individuală a încadrării juridice, analiza fiind identică în cazul tuturor variantelor legislative, astfel că a făcut trimitere doar la legea mai favorabilă în baza căreia se impune constatarea prescripţiei răspunderii penale, respectiv legea în vigoare între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022) şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022 (30.05.2022).
Analizând probele din această perspectivă, a apreciat că acestea fac dovada faptului că cei trei inculpaţi au conceput un mecanism de lucru (a cărui complexitate dovedeşte existenţa şi natura relaţiilor specifice grupului infracţional organizat), care să servească la convertirea sumelor de bani dobândite prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în sume de bani care să poată fi aparent justificate legal.
În continuare, a arătat că, referitor la infracţiunea de spălare a banilor, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii variantei reglementate de art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, cu corespondent în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, pe motiv că, în materialitatea lor, pretinsele acte materiale de spălare a banilor, astfel cum sunt prezentate în rechizitoriul din 13 noiembrie 2015, descriu, în esenţă, acţiuni de dobândire şi folosire a sumelor de bani provenite din infracţiunea de evaziune fiscală. Cu privire la această solicitare, curtea a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.
Aşadar, anumite tipuri de activităţi de spălare a banilor se pedepsesc şi atunci când sunt săvârşite de autorul activităţii infracţionale care a generat bunurile respective (autospălare a banilor). În asemenea cazuri, atunci când activitatea de spălare a banilor nu constă doar în simpla posesie sau utilizare de bunuri, ci presupune şi transferul, conversia, ascunderea sau disimularea de bunuri şi duce la daune mai mari decât cele deja cauzate de activitatea infracţională, de exemplu prin punerea în circulaţie a bunurilor obţinute din activitatea infracţională şi, prin aceasta, ascunderea provenienţei ilicite a acestora, respectiva activitate de spălare de bani trebuie să fie sancţionată.
Cu privire la acuzaţiile aduse fiecăruia dintre inculpaţi, curtea a apreciat că nu toate actele indicate în rechizitoriu pot fi considerate ca acte specifice infracţiunii de spălare a banilor în varianta reglementată de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, fiind evident că plăţile efectuate în cadrul operaţiunilor fictive nu pot fi considerate decât ca adiacente infracţiunilor de evaziune fiscală. Prejudiciul cauzat bugetului de stat nu putea fi creat, respectiv obţinerea beneficiului material nu putea avea loc fără efectuarea plăţilor aferente facturilor fiscale emise în baza contractelor de consultanţă şi subînchiriere fictive. Aşadar, efectuarea plăţilor, respectiv efectuarea demersurilor necesare asigurării fondurilor D.-G. S.A. pentru efectuarea plăţilor nu pot fi considerate ca acte de spălare a banilor în sensul reglementat de lege.
De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi considerate acte de spălare a banilor dobândiţi din evaziune fiscală semnarea contractului de închiriere sau semnarea contractului de subînchiriere vagoane, acestea fiind operaţiuni realizate în scopul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, anterioare săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, şi nu de spălare a banilor care, de altfel, nu fuseseră încă obţinuţi din evaziune fiscală.
Totodată, curtea a reţinut că nu există probe că banii folosiţi de societăţile beneficiare în cadrul contractelor pentru a efectua plăţile către S.C. F. ar fi provenit din evaziune fiscală, iar acuzaţia nu a înaintat o astfel de ipoteză. Or, încasarea de către S.C. F. a sumelor de bani aferente facturilor emise în baza contractelor fictive constituie în fapt modalitatea de dobândire a produsului infracţiunii de evaziune fiscală, faptă ce nu are caracterul autonom specific infracţiunii de spălare de bani, neputând fi antrenată în mod distinct răspunderea penală a participanţilor la infracţiunea de evaziune fiscală şi pentru o infracţiune de spălare de bani.
Astfel, obiectul infracţiunii de spălare a banilor poate fi inferior sau egal valoric cu cel al produsului infracţiunii din care provine, nefiind exclus ca în cadrul tranzacţiilor specifice operaţiunilor de spălare a banilor fondurile necesare acestor tranzacţii să fie formate, atât din sume de bani obţinute în mod licit din activitatea curentă a societăţilor evazioniste, cât şi din sume obţinute în mod fraudulos prin diminuarea surselor impozabile sau scoaterea unor sume de bani din patrimoniul societăţii fără o justificare legală. Astfel se explică valoarea inferioară a sumei spălate (reprezentând cuantumul prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală) în raport cu infuzia de capital de care a beneficiat S.C. D. S.A. Tocmai această modalitate de a acţiona a întărit încrederea că tranzacţia, în întregul ei, are caracter licit şi ajută la plasarea şi stratificarea, respectiv îndepărtarea de sursa ilicită a sumelor de bani, reprezentând obligaţiile fiscale diminuate.
Actele materiale expuse mai sus şi avute în vedere în acuzaţie constau în transferul de bani cu scopul de a disimula originea ilicită a acestora (în cazul inculpatului C.), respectiv însăşi disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor (în cazul tuturor celor trei inculpaţi). Or, în măsura în care un astfel de comportament constituie un act material contingent care, spre deosebire de simpla posesie sau utilizare a acestor bunuri, nu rezultă în mod automat din activitatea infracţională din care provin respectivele active, el poate fi săvârşit, atât de autorul activităţii infracţionale din care provin banii în cauză, cât şi de un terţ. Acesta este cazul în speţă, susţinerile inculpaţilor că activitatea imputată reprezenta o simplă activitate de folosire a banilor de către participantul la săvârşirea infracţiunii predicat de evaziune fiscală neputând fi primite.
Curtea a amintit că evaluarea caracterului ilegal al actelor imputate nu se poate realiza printr-o delimitare a acestora de context, de întregul circuit al banilor, justificările create pentru acest circuit realizat între societăţi afiliate, controlate de aceleaşi persoane, poziţionând toate tranzacţiile din punct de vedere temporal într-un cadru ce trădează scopul adiacent al întregii activităţi infracţionale desfăşurate de către cei trei inculpaţi, dovedind şi elementele specifice unui grup infracţional organizat.
Prin Hotărârea nr. 14/18.10.2004 a Adunării Generale a Acţionarilor S.C. D. S.A. cei trei inculpaţi au decis majorarea capitalului social al S.C. D. S.A. prin emiterea unui nr. de 1.850 acţiuni cu valoarea de piaţă a unei acţiuni de 65.000.000 ROL şi valoarea nominală a unei acţiuni de 3.270.870 ROL. Astfel, capitalul social se majora cu 6.051.109.500 ROL, urmând ca acţionarii să achite o primă de emisiune (reprezentând diferenţa între valoarea de piaţă şi valoarea nominală a acţiunilor) în cuantum de 114.198.890.500 ROL.
Prin actul adiţional autentificat la data de 07.12.2004, s-a stabilit cooptarea unui nou acţionar, respectiv S.C. F., persoană juridică ce a cumpărat pachetul de 1850 acţiuni nou emise, urmare a neexercitării dreptului de preferinţă de către acţionarii existenţi.
În baza contractului de subînchiriere, la data de 03.12.2004 S.C. D. S.A. a virat în contul S.C. F. suma de 40.000.000.000 ROL, iar la data de 06.12.2004, încă 37.600.000.000 ROL.
În cursul aceleiaşi zile (06.12.2004), S.C. F. a virat înapoi în contul S.C. D. S.A. sumele de 6.051.109.500 ROL, sub pretextul achiziţiei pachetului de 1.850 de acţiuni, precum şi suma de 25.000.000.000 ROL, cu titlu de primă de emisiune (parte din prima totală de 114.198.890.500 ROL).
S.C. D. S.A. a continuat să vireze bani în contul S.C. F., astfel: la 09.12.2004 suma de 20.000.000.000 ROL şi la 10.12.2004 suma de 10.000.000.000 ROL, ambele plăţi în baza aşa zisului contract de subînchiriere.
Din suma de 17.000.000.000 ROL încasată de la S.C. D. S.A., cu titlu de aport de capital, S.C. G. D.- G. S.A., din dispoziţia inculpatului A., a efectuat următoarele plăţi către S.C. F.: 5.000.000.000 ROL la 09.12.2004, 3.182.928.600 ROL la 10.12.2004, 5.581.732.000 ROL la 10.12.2004, 335.000.000 ROL la 10.12.2004, acestea însumând 14.099.660.600 ROL, cu titlu de contravaloare contract consultanţă şi penalităţi aferente.
SC G. D.- G. S.A., din dispoziţia inculpatului A., a efectuat ulterior următoarele plăţi reprezentând diferenţe de penalităţi din aşa zisul contract de consultanţă către S.C. F., aceste din urmă plăţi fiind făcute la datele de 25.02.2005 - 4.103.055.400 ROL, 24.03.2005 - 850.000.000 ROL, 25.03.2005 -700.000.000 ROL, 24.03.2005 - 1.770.000.000 ROL, acestea însumând 7.423.055.400 ROL, cu titlu de penalităţi aferente.
Prin Hotărârea AGA a S.C. D. S.A. nr. 7/27.06.2005, inculpaţii B., A. şi C. au decis majorarea capitalului social al societăţii cu suma de 18.650.146.500 ROL, prin creşterea valorii nominale a unei acţiuni de la 3.270.870 ROL la 4.700.000 ROL, numărul total al acţiunilor fiind de 13.050. Această majorare de capital s-a realizat, conform hotărârii AGA, prin încorporarea unei părţi din primele anterioare de emisiune, reflectate în contabilitatea societăţii în contul 104 - prime de capital.
Prin această majorare a capitalului social, cu păstrarea neschimbată a structurii acţionariatului şi a numărului de acţiuni deţinut de fiecare, cei trei inculpaţi au încorporat banii proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală în patrimoniul lor propriu, mărindu-şi aportul fiecăruia la capitalul social al S.C. D. S.A.
S-a creat o cale de a crea aparenţa de legalitate a provenienţei sumelor de bani returnate în conturile S.C. D. S.A. de către S.C. F. în procesul de spălare a banilor proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală, ca urmare a înregistrării în contabilitatea S.C. D. S.A. şi D.-G. S.A. a facturilor fictive emise de S.C. F. Practic, majorarea capitalului social a fost plătită de noul acţionar S.C. F. cu banii societăţii D. S.A. ce fuseseră transferaţi anterior la S.C. F. cu titlu de plată facturi aferente contractului de subînchiriere vagoane, respectiv cu banii societăţii D.-G. S.A. (obţinuţi de la D. S.A. prin majorarea capitalului) ce fuseseră transferaţi anterior la S.C. F. cu titlu de plată facturi aferente serviciului de consultanţă.
Sub aspectul laturii civile, în considerarea Deciziei Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că intimatei ANAF i se poate recunoaşte calitatea de parte civilă în cauză doar cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală deduse judecăţii, iar dreptul recunoscut acestei părţi civile în temeiul art. 21 alin. (1) din C. proc. pen. de a solicita introducerea în cauză a părţilor responsabile civilmente se poate întinde doar cu privire la aceste infracţiuni.
Ca atare, în privinţa infracţiunilor de evaziune fiscală deduse judecăţii, s-a reţinut că au calitate de părţi responsabile civilmente numai societăţile comerciale folosite în activitatea care face obiectul acuzaţiilor de evaziune fiscală astfel cum au fost deduse judecăţii şi descrise la momentul la care s-a făcut analiza laturii penale a cauzei respectiv: S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.R.L..
De asemenea, obligarea inculpaţilor şi a părţilor responsabile civilmente la plata unor despăgubiri nu poate fi antrenată decât în baza faptelor delictuale săvârşite şi în limitele acuzaţiilor formulate.
În cazul inculpaţilor A., în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. (acţionar majoritar al S.C. D. - G. la acel moment), şi C., în calitate de reprezentant al S.C. F., s-a stabilit existenţa unui comportament ilicit care a condus la diminuarea bazei impozabile şi deducere fără temei a TVA-ului, prejudiciul total cauzat fiind de 8.871.394,65 RON, format din:
- 627.842,9 RON urmare a diminuării bazei impozabile a S.C. D.-G., din care 508.143 RON (2.032.572*25%) impozit pe profit şi 119.700 RON TVA,
- 8.243.551,75 RON urmare a diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., din care 5.617.835,75 RON impozit pe profit şi 2.625.716 RON TVA.
În cazul inculpatului B., acesta a fost trimis în judecată doar pentru contribuţia avută în legătură cu contractul de subînchiriere vagoane. În consecinţă, contrar celor dispuse de instanţa de fond, acesta nu poate fi obligat la mai mult de 8.243.551,75 RON constând în prejudiciu cauzat urmare a diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., din care 5.617.835,75 RON impozit pe profit şi 2.625.716 RON TVA.
Raportat la acuzaţiile formulate în cauză, astfel cum au fost dovedite, în temeiul art. 19, art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rejudecând, Curtea de Apel Iaşi a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF împotriva inculpaţilor A., B. şi C. şi persoanelor responsabile civilmente S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.R.L., şi a obligat în solidar pe:
- inculpatul A., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., inculpatul B., în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., şi C., acesta în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., la plata sumei de 8.243.551,75 RON, prejudiciu produs urmare a diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., din care 5.617.835,75 RON impozit pe profit şi 2.625.716 RON TVA, la care se adaugă accesoriile prevăzute de normele de drept fiscal aplicabile;
- inculpatul A., acesta în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., şi inculpatul C., acesta în solidar cu persoana responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., la plata sumei de 627.842,9 RON prejudiciu produs urmare a diminuării bazei impozabile a S.C. D.-G., din care 508.143 RON (2.032.572*25%) impozit pe profit şi 119.700 RON TVA, la care se adaugă accesoriile prevăzute de normele de drept fiscal aplicabile.
Raportul de solidaritate existent între inculpaţii A., B. şi C. derivă din faptul că prejudiciul a fost cauzat de faptele delictuale ale fiecăruia dintre aceştia, ei contribuind la cauzarea prejudiciului produs părţii civile, fiecare în limitele anterior indicate.
Raportul de solidaritate dintre inculpaţii A. şi B. şi persoana responsabilă civilmente S.C. D. S.A., respectiv dintre inculpatul C. şi persoana responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L. este dat de săvârşirea faptelor în calitate de reprezentanţi ai acestor societăţi, în interesul cărora inculpaţii au acţionat.
Răspunderea celor anterior menţionaţi este antrenată în baza răspunderii civile delictuale, susţinerea apărării în sensul că doar contribuabilii care au beneficiat de avantajele fiscale ar trebui să fie obligaţi să achite prejudiciul fiind contrară naturii juridice a faptelor cauzatoare de prejudicii, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.
Cu privire la cheltuielile judiciare, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare efectuate pentru urmărirea şi judecarea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală cu privire la care s-a pronunţat soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul C., în lipsa unei cereri de continuare a procesului penal formulată în faţa Tribunalului Iaşi.
Cu toate acestea, în considerarea soluţiei de încetare a procesului penal, s-a apreciat că, în mod greşit a dispus Tribunalul Iaşi obligarea inculpatului C. în solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.R.L. la plata către stat a cheltuielilor judiciare efectuate pentru soluţionarea cauzei sub aspectul infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi spălare a banilor, infracţiuni cu privire la care nu există o latură civilă, astfel că nu există o solidaritate mai ales în condiţiile în care însăşi instanţa a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile efectuate pentru urmărirea şi judecarea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală cu privire la care s-a pronunţat soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul C., situaţia fiind similară şi în privinţa celorlalţi doi inculpaţi, care au fost obligaţi în solidar cu persoanele responsabile civilmente la plata tuturor cheltuielilor judiciare efectuate în cauză. Or, cheltuielile avansate de stat pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor de spălare a banilor şi constituire a unui grup infracţional organizat îşi au temeiul în răspunderea penală a inculpaţilor şi ele sunt datorate doar de către inculpaţi.
În cauză, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) din C. proc. pen., întrucât art. 274 din C. proc. pen. reglementează plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepse, după cum rezultă din nota marginală, soluţii ce nu au fost dispuse cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală.
În schimb, art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. prevede în mod expres că dacă inculpatul cere continuarea procesului penal şi se dispune încetarea procesului penal cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de către inculpat. Faţă de aceste dispoziţii exprese, în lipsa unei norme care să reglementeze în sens contrar în ipoteza dată, părţile responsabile civilmente nu puteau fi obligate la plata cheltuielilor judiciare efectuate în cauză.
În ceea ce priveşte cuantumul stabilit de instanţa de fond pentru activitatea de judecată, respectiv 25.000 RON cheltuieli de judecată pentru fiecare inculpat în parte, 8.333,33 RON suma aferentă fiecărei infracţiuni obiect al cercetărilor, acesta nu este unul disproporţionat şi se impune a fi avut în vedere în considerarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Cu privire la cheltuielile indicate în cuprinsul rechizitoriului ca fiind efectuate în cursul urmăririi penale, diminuate cu 3.000 RON de instanţa de fond (cuantumul cheltuielilor efectuate pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică), acestea sunt vădit disproporţionate şi nu pot fi puse în sarcina inculpaţilor în maniera dispusă de Tribunalul Iaşi. În acest sens, s-a apreciat că suma de 30.000 RON/inculpat reflectă cheltuielile ocazionate de urmărirea penală a fiecăruia dintre inculpaţi pentru faptele deduse judecăţii, impunându-se modificarea sentinţei penale apelate.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal, au formulat recurs în casaţie:
- la data de 27 octombrie 2023, inculpatul B., prin apărător ales, avocat X. (prin e-mail, dosar nr. x/2015 al Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori), cerere înregistrată pe rolul instanţei de apel la data de 30 octombrie 2023;
- la data de 30 octombrie 2023, inculpatul A., prin apărător ales, avocat Y. (prin poştă, dosar nr. x/2015 al Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori), cerere înregistrată pe rolul instanţei de apel la data de 01 noiembrie 2023;
- la data de 31 octombrie 2023, inculpatul C., prin apărător ales avocat Z. (prin e-mail, dosar nr. x/2015 al Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori) cerere înregistrată pe rolul instanţei de apel la data de 30 octombrie 2023;
- la data de 27 octombrie 2023, partea responsabilă civilmente D. S.A. prin apărător ales avocat X. (prin e-mail, dosar nr. x/2015 al Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori) cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 27 octombrie 2023;
- la data de 31 octombrie 2023, partea responsabilă civilmente F. S.R.L., prin apărător ales avocat AA. (prin e-mail, dosar nr. x/2015 al Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori) cerere înregistrată pe rolul instanţei de apel la data de 31 octombrie 2023, toti cei cinci recurenţi invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.
În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul B. a arătat, în esenţă, că faptele cu privire la care instanţa de apel a stabilit că există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite de inculpatul B., nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate, în ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, latura obiectivă- elementul material şi urmarea imediată, precum şi latura subiectivă- în ceea ce priveşte forma de vinovăţie şi mobilul urmărit.
Cu referire la fapta de constituire a unui grup infracţional, de care a fost găsit vinovat recurentul, a susţinut că, aceasta, în modalitatea în care este descrisă de instanţa de apel, nu este prevăzută de legea penală, descrierea neputând fi suprapusă peste elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 367 din C. pen.. Astfel, instanţa de apel a arătat că infracţiunea antemenţionată a fost descrisă de aceasta ca având drept conţinut:
a) pe de-o parte, faptele de spălare a banilor de care a fost găsit vinovat recurentul respectiv:
- a semnat alături de inculpaţii A. şi C., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorare a capitalului social al D..
b) pe de altă parte, "ansamblu de activităţi a tuturor inculpaţilor" (cele despre care instanţa de apel a reţinut că descriu infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare a banilor), a rolurilor (oficiale şi legale) pe care aceştia le aveau în cadrul societăţilor afiliate, în condiţiile în care deciziile nu ar fi putut fi luate independent şi fără ca vreunul dintre aceştia să nu aibă cunoştinţă şi să fie de acord, elemente ce denotă continuate şi implicare activă specifică unui membru al grupului, o împărţire a rolurilor şi stabilitate în relaţionarea membrilor.
Recurentul inculpat a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 367 din C. pen., infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat presupune o organizare specifică şi atribuirea/asumarea de roluri în vederea comiterii infracţiunilor ce intră în scopul grupului, elemente ce trebuie probate de acuzare şi reflectate de instanţa de judecată în descrierea faptei reţinute. În continuarea argumentării, inculpatul a arătat că în cauză infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat de săvârşirea căreia recurentul a fost găsit vinovat de către instanţa de apel descrisă ca având un conţinut identic cu faptele de spălare a banilor nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 367 din C. pen., participarea recurentului la constituirea grupului nu poate consta în semnarea hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005.
Totodată, nici conţinutul faptei de evaziune fiscale (semnarea contractului de închiriere, a AGA G. de majorare a capitalului social) de săvârşirea căreia a fost găsit vinovat recurentul nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 367 din C. pen., chiar şi atunci când această faptă nu poate intra în scopul grupului.
Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional de care a fost găsit vinovat recurentul şi pentru care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, a fost reţinută de instanţa de apel fără a se arăta care era structura ierarhică, care era rolul fiecărui membru în parte, nu se indică, în concret, în ce consta planul infracţional, modul coordonat de acţiune sau regulile stabilite, care este scopul comun al acestora. Tocmai aceste împrejurări care constituie elementele de diferenţă între pluralitatea ocazională şi cea constituită, lipsesc din descrierea faptei 13. În ceea ce priveşte, descrierea rolurilor pe care inculpaţii le-ar fi avut la nivelul grupului, ca fiind în fapt "rolurile (oficiale şi legale)" pe care inculpaţii le aveau în cadrul societăţilor afiliate pe care le controlau, unde era necesară colaborarea/coroborarea pentru a se lua o decizie, a solicitat să se constate că o astfel de descriere nu corespunde tipicităţii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat în condiţiile în care, însăşi instanţa de apel a reţinut, în cadrul situaţiei de fapt, că toate aceste pretinse elemente ale grupului infracţional organizat preexistau perioadei în care s-ar fi săvârşit fapta de constituire a grupului infracţional organizat, respectiv: societăţile comerciale implicate în tranzacţiile comerciale ce au fost vizate în cauză, respectiv D., E., G. şi F. preexistau şi derulau activitate legitimă, constituind un grup de societăţi; -"rolurile (oficiale şi legale)", respectiv calitatea de asociaţi/acţionari a inculpaţilor la nivelul acestor entităţi era anterioară; similar relaţiile de afiliere dintre societăţi, precum şi relaţiile de rudenie dintre inculpaţi preexistau.
În consecinţă, recurentul a apreciat că nu poate fi considerat ca descriind un grup infracţional organizat un grup de societăţi comerciale afiliate în principal în baza relaţiilor de rudenie dintre asociaţi/acţionari şi/sau administratori în condiţiile în care scopul constituirii societăţilor, respectiv al asumării calităţii de asociat/acţionar/adininistrator la nivelul acestora nu a fost acela al comiterii de infracţiuni; colaborarea la nivel societar şi semnarea actelor statutare, a hotărârilor AGA de la nivelul D., G. sau F. s-a făcut nu în baza unor roluri atribuite/asumate în vederea realizării infracţiunii scop, ci în exercitarea unei obligaţii/drept prevăzut de lege ce preexista tuturor acţiunilor prezentate/descrise în expunerea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel. Dincolo de relaţia de colaborare ca asociaţi/acţionari ai unor societăţi comerciale în exercitarea atribuţiilor/drepturilor prevăzute de aceste poziţii în legislaţia specifică, a apreciat că, nici actul de sesizare şi nici instanţa de apel în rejudecare nu au reţinut existenţa unei ierarhizări între inculpaţi, respectiv roluri specifice pentru fiecare dintre ei, regulile de lucru, planul de acţiune, asociaţi/acţionari ai unor societăţi comerciale în exercitarea atribuţiilor/drepturilor prevăzute de aceste poziţii în legislaţia specifică, nici actul de sesizare şi nici instanţa de apel în rejudecare nu a reţinut existenţa unei ierarhizări între inculpaţi, respectiv roluri specifice pentru fiecare dintre ei, regulile de lucru, planul de acţiune. asociaţi/acţionari ai unor societăţi comerciale în exercitarea atribuţiilor/drepturilor prevăzute de aceste poziţii în legislaţia specifică, nici actul de sesizare şi nici instanţa de apel în rejudecare nu a reţinut existenţa unei ierarhizări între inculpaţi, respectiv roluri specifice pentru fiecare dintre ei, regulile de lucru, planul de acţiune.
Cu referire la fapta de participaţie improprie la evaziune fiscală de care a fost găsit vinovat inculpatul, astfel cum este descrisă de instanţa de apel, a susţinut că nu este prevăzută de legea penală, elementele de conţinut constitutiv ale acesteia neavând corespondent în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
În acest sens a arătat că instanţa de apel a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală de care se face vinovat recurentul B. ar fi constat în interpunerea F. în operaţiunea de procurare de vagoane pentru D. de la E., prin semnarea contractului de închiriere vagoane de la E. la F., cu scopul de a asigura F. resursele necesare pentru a deveni acţionar la D., faptă ce a condus la prejudicierea bugetului de stat cu suma 8.243.551,75 RON, din care 5.617.835,75 RON sumă cu care D. şi-a diminuat impozitul pe profit şi 2.625.716 RON cu care s-a diminuat TVA de plată la bugetul de stat, prejudiciu despre care instanţa de apel a reţinut că s-a produs la data înregistrării documentelor chiar dacă "scopul principal nu a fost cel de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale". Din perspectiva elementelor constitutive, aşa cum rezultă din textul de incriminare forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta de evaziune fiscală este "intenţie calificată prin scop", acela de a se sustrage de la plata obligaţilor fiscale, context în care recurentul a învederat că instanţa de apel a reţinut că: (i) scopul încheierii, atât al contractului de consultanţă, cât şi al celui de subînchiriere era acela de a se crea premisele ca F. să devină acţionar la D. tocmai cu banii încasaţi în baza acestor contracte fictive, respectiv că (ii) scopul urmărit nu a fost sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, ci că acest efect a fost unul care s-a produs direct ca urmare a înregistrării facturilor în evidenţa fiscală.
Or, raportat la conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a cerut să se constate că scopul urmărit de autori prin comiterea faptei, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel nu se suprapune cu cel prevăzut de norma de incriminare, context în care a solicitat să se constate că fapta de evaziune fiscală de care a fost găsit vinovat recurentul B. nu este prevăzută de legea penală şi nu era prevăzută nici la data săvârşirii de legea penală şi că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
De asemenea, a mai arătat că, instanţa de apel a reţinut şi că interpunerea F. ar fi fost făcută cu scopul neachitării de către E. a unui impozit pe profit de 25%, şi achitarea de către F. a unui impozit pe veniturile microîntreprinderilor de 1,5%, cu urmarea imediată constând în diminuarea cu 5.617.835,75 RON a impozitului pe profit datorat de D. şi 2.625.716 RON a TVA de plată la bugetul de stat.
Astfel, în raport cu acest element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală reţinut de instanţa de apel a învederat următoarele: aşa cum a reţinut instanţa de apel E. era proprietarul vagoanelor, iar D. a folosit efectiv vagoanele; scopul urmărit diminuarea impozitului pe profit de plată la nivelul E., astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel, nu se putea realiza prin înregistrarea unor cheltuieli la nivelul D..
Nu în ultimul rând, având în vedere că instanţa de apel a reţinut că scopul urmărit prin acţiunile întreprinse a fost asigurarea pentru F. a resurselor necesare pentru a deveni acţionar la D., respectiv sustragerea E. de la plata impozitului pe profit, în raport, cu conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală TVA, a apreciat că nu poate constitui obiectul infracţiunii de evaziune fiscală.
Mai mult, având în vedere că F. a achitat la bugetul de stat TVA din facturile emise către G. şi D., aşa cum reţine în baza probatoriului administrat instanţa de apel, TVA nu poate constitui obiect al infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina recurentului B., scopul infracţiunii de evaziune fiscală fiind sustragerea de la plata la bugetul statului şi nu înregistrarea şi plata de o altă persoană, în speţă F., cu banii proveniţi de la D..
De asemenea, a arătat că instanţa de apel a reţinut că E. nu este parte în tranzacţiile imputate în cuprinsul acuzaţiei de evaziune fiscală, prejudiciul fiind creat prin înregistrarea de către D. şi G. de operaţiuni fictive desfăşurate în relaţia cu F. şi concomitent că contribuţia individuală a recurentului la fapta de participaţie improprie de evaziune fiscală ar fi constant în semnarea, în calitate de reprezentant al E., a contractului de închiriere dintre E. şi F., reţineri, în raport cu care rugăm Înalta Curte că fapta reţinută în sarcina recurentului B. nu intră în conţinutul infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală de care a fost găsit vinovat.
În consecinţă, faţă de cele de mai sus, a solicitat să se constate că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv (i) forma de vinovăţie reţinută de instanţa de apel, intenţia simplă, fiind diferită de cea reglementată de lege, anume intenţia calificată prin scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale; (ii) scopul urmărit prin întreprinderea acţiunilor incriminate reţinut de instanţa de apel nu corespunde cu cel prevăzut de norma de reglementare; (iii) obiectul infracţiunii, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel nu corespunde scopului urmărit aşa cum a fost reţinut de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte fapta de spălare a banilor de care a fost găsit vinovat, inculpatul B., a arătat că, astfel cum este descrisă de instanţa de apel, fapta nu este prevăzută de legea penală, elementele de conţinut constitutiv ale acesteia neavând corespondent în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002. În acest sens a învederat că instanţa de apel a descris infracţiunea de spălare a banilor ca, constând în aceea că "a semnat alături de inculpaţii A. şi C., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.., pentru a justifica încasarea de la S.C. F. a sumei de 120.250.000.000 ROL, disimulând, astfel provenienţa sumei, reprezentând prejudiciul total al evaziunii fiscale, prin crearea aparenţei că prezenţa acestei sume în contul S.C. D. S.A.. este justificată de o infuzie de capital a unei societăţi terţe (deşi parţial sursa era din evaziune), disimulând astfel provenienţa sumei de 8.871 -394,75 RON", deşi aceeaşi instanţă de apel a reţinut că: în baza AGA nr. 7/27.06.2005 capitalul social a fost majorat doar cu suma de 1.865.014,65 RON (18.656.146.500 ROL) şi că prin această acţiune "cei trei inculpaţi au încorporat banii proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală în patrimoniul lor propriu, mărindu-şi aportul la capitalul social al D."; suma de 120.250.000.000 ROL a fost încasată cu titlu de majorare de capital în baza hotărârii AGA D. nr. 14/18.10.2004 . Semnarea hotărârii AGA D. nr. 7/27.06.2005 prin care s-a aprobat majorarea capitalului social al D. prin încorporarea rezervelor nu realizează disimularea adevăratei naturi a provenienţei sumei de 8.871.394575 RON (ca modalitate alternativă a elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002). În hotărârea AGA D. nr. 7/27.06.2005 se menţionează în clar care este sursa majorării de capital, anume rezervele provenind de la o majorare de capital pe care însăşi instanţa de apel a calificat-o ca fiind o modalitate prin care s-a asigurat obţinerea obiectului infracţiunii de evaziune fiscală (majorare aprobată prin hotărârea AGA din 18.10.2004), acţiune despre care aceeaşi instanţă de apel a reţinut că nu poate intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii de spălare a banilor; cu atât mai mult cu cât sumele nu sunt încorporate în patrimoniul inculpaţilor, ci acestea rămân proprietatea D..
Mai mult, a susţinut că nu există nicio legătură cauzală între suma de 120.250.000.000 ROL încasată în baza hotărârii AGA nr. 14/18.10.2004 şi valoarea cu care a fost crescută scriptic valoarea capitalului social ca urmare a hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005, banii încasaţi în baza unei majorări de capital nu sunt reţinuţi într-un cont distinct, dimpotrivă aceştia intra în patrimoniul social şi sunt folosiţi ca orice altă resursă financiar a societăţii; majorarea cu sume din rezerve nu presupune nici măcar prezenţa sumelor respective în contul bancar.
Totodată, a arătat că nu se poate, în mod obiectiv, disimula provenienţa unei sume de 8.871.394,75 RON printr-o operaţiune scriptică de mutare dintr-un cont contabil, în alt cont contabil (de aceeaşi natură, anume cont de capital) a unei sume de 5 ori mai mică, valoarea rezervelor cu care a fost majorat capitalul social, aşa cum a fost ea reţinută de instanţa de apel fiind de doar 1.865.114 RON (18.650.146.500 ROL); nemaivorbind că o operaţiune de majorare a capitalului social nu are nici pe departe valenţele de discreţie pe care le presupune o operaţiune de disimulare, actele de majorare a capitalului fiind publice, inclusiv publicate integral în Monitorul Oficial.
Concluzionând, a solicitat să se dispună admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 872 din 29 septembrie 2023 şi achitarea recurentului în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., respectiv respingerea acţiunii civile formulată în cauză de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., acesta, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, a susţinut, în esenţă, cu referire la cazul prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. că a solicitat, atât în faţa Tribunalului Iaşi, cât şi în faţa Curţii de Apel Iaşi continuarea procesului penal, cerere al cărei scop a fost acela de a obţine o soluţie de achitare şi nu de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, astfel că, prin intermediul recursului în casaţie urmăreşte analizarea criticilor de nelegalitate a hotărârii penale atacate care conduc la reanalizarea condiţiilor de tipicitate a infracţiunilor şi pronunţarea unei soluţii de achitare, concurent ori concomitent celuilalt caz de recurs în casaţie, invocând în acest sens Deciziile nr. 699/2016 şi nr. 517/2017, ale Curţii Constituţionale în considerentele cărora se reţine că "inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în scopul obţinerii, unei soluţii de achitare".
În ce priveşte cel de-al doilea caz invocat, a arătat că acesta vizează lipsa elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală în modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, raţionamentul având ca premisă dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 care definesc conceptul juridic "operaţiune fictivă" precum şi considerentele Deciziilor nr. 673/2016 şi nr. 258/2016 ale Curţii Constituţionale, precum şi ale Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, concurent jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală care face trimitere la obiectul şi limitele judecăţii în procedura recursului în casaţie.
În continuare, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept incidente, pronunţând o soluţie de încetare a procesului penal, deşi, soluţia justificată juridic ar fi fost achitarea recurentului. Astfel, a arătat că, prin decizia atacată, raporturile comerciale care au fost analizate au fost generate de încheierea contractului de consultanţă nr. x/2004 între G. - D. S.A. şi F. S.R.L. şi a contractului de subînchiriere vagoane din 20.12.2003 între F. S.R.L. şi D. S.A., ambele instanţe concluzionând că cele două contracte au avut caracter fictiv, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 şi a considerentelor Deciziei nr. 673/2016 a Curţii Constituţionale care definesc conceptul de "operaţiune fictivă". Operaţiunile/tranzacţiile evidenţiate în contabilitatea societăţilor în executarea celor două contracte au fost verificate illo tempore de inspecţia fiscală din cadrul ANAF (dovadă stând multitudinea rapoartelor de inspecţie fiscală de la dosarul cauzei), fără a se constata neregularităţi în ce priveşte modul de stabilire a bazelor de impunere şi fără a se conota operaţiunile ca fiind lipsite de substanţă adică fictive de aşa manieră încât cheltuielile aferente să aibă caracter nedeductibil şi să nu se acorde drept de deducere pentru TVA aferent facturilor emise în executarea contractelor.
A mai arătat că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar, în detrimentul dispoziţiilor legale aplicabile, au conchis că nu se admite la deducere taxa pe valoarea adăugată menţionată în facturile emise în baza celor două contracte, iar valoarea facturilor (fără TVA) nu poate constitui cheltuială deductibilă fiscal, cotele aferente celor două tipuri de impozite fiind calificate drept prejudiciu adus bugetului statului, instanţele încălcând, astfel dispoziţiile art. 19 şi art. 137, art. 145 şi art. 148 din Codul fiscal aplicabil, precum şi principiul neutralităţii în materia TVA, excluzând din contextul cauzei considerentele imperative ale deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii cu referire la modul de calcul al prejudiciului rezumat din evidenţierea în registrele contabile a operaţiunilor incriminate, încălcând astfel dispoziţiile art. 474 alin. (4) din C. proc. pen.. Astfel, infracţiunea de evaziune fiscală a fost considerată emolumentul constituirii grupului infracţional organizat, fiind considerată infracţiunea scop a celei din urmă fapte penale. În egală măsură şi condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de spălare a banilor şi constituire a unui grup infracţional organizat au fost analizate şi examinate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează aceste infracţiuni.
De o manieră similară - încălcări ale imperativelor normative aplicabile specificului cauzei - s-a procedat şi în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile.
Cu referire expresă la infracţiunea de evaziune fiscală, inculpatul A. a arătat că, din perspectiva tipicităţii obiective a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 lipsesc: condiţia premisă - prejudiciul fiscal; caracterul fictiv al operaţiunilor incriminate şi urmarea imediată - prejudicierea bugetului statului; din perspectiva tipicităţii subiective lipseşte imperativul intenţiei directe calificată prin scop - sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, astfel că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, soluţia legală, ca urmare a înlăturării nelegalităţilor din decizia penală nr. 872/29.09.2023, fiind achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen.
Referitor la latura subiectivă proprie infracţiunii de evaziune fiscală, a arătat că aceasta îmbracă forma intenţiei directe calificate prin scop - evidenţierea unor operaţiuni fictive, împrejurare reţinută de instanţa de fond şi de cea de apel, în mod eronat şi cu încălcarea normelor imperative şi de strictă interpretare, deoarece, de esenţa infracţiunii de evaziune fiscală este existenţa unui prejudiciu ce trebuie determinat conform Codul fiscal şi de procedură fiscală.
O primă critică formulată de recurent în sensul celor antemenţionate are ca obiect lipsa cerinţelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, care a fost omisă de instanţele de fond şi apel, premisă deosebit de importantă silogismului judiciar al cauzei şi care este dată de conţinutul conceptului de "operaţiune fictivă", astfel cum acesta este definit de art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 şi de Curtea Constituţională. În acest sens, a arătat că, din simpla corelare a situaţiei de fapt cu cerinţele de tipicitate ale normei incriminatorii, reiese eroarea flagrantă a instanţelor în determinarea realizării conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 deoarece, operaţiunile de înregistrare a cheltuielilor cu consultanţa ori închirierea de vagoane nefiind unele de natură fictivă, nu pot conduce la sustragerea părţilor responsabile civilmente de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Existenţa şi derularea contractului de consultanţă din 10 februarie 2004 nu poate fi pusă sub semnul echivocului cât timp contractul a fost legal încheiat, necontestat de părţile semnatare şi nici de ANAF la momentele controalelor fiscale, în baza contractului s-au emis facturi care au fost înregistrate la părţile implicate în raporturile comerciale, s-au efectuat plăţi, a produs profit aferent căruia s-au achitat taxele şi impozitele legale - impozit pe profit şi TVA de ambele părţi contractante, aspecte confirmate de rapoartele de inspecţie fiscală întocmite de organele fiscale în perioada 2004-2005 şi de concluziile expertizei de specialitate administrate de instanţa de apel.
Totodată, a învederat că, din actele şi lucrările dosarului reiese că tranzacţiile au avut scop şi conţinut economic, au produs venituri impozabile, declarate conform legii, corespunzător cărora părţile implicate au achitat toate taxele şi impozitele prevăzute de legislaţia fiscală aplicabilă, fapt constatat inclusiv de partea civilă ANAF prin Rapoartele de inspecţie fiscală şi celelalte acte de control efectuate.
În acest sens a invocat jurisprudenţa curţilor de apel şi a instanţei supreme, dar şi literatura de specialitate, care subliniază importanţa principiului subsidiarităţii în analiza fictivităţii operaţiunilor cercetate.
În ceea ce priveşte contractele de cedare a folosinţei materialului rulant (vagoane) a arătat că actele şi lucrările dosarului probează existenţa unui număr mare de vagoane în patrimoniul E., ce în perioada de referinţă au fost valorificate pentru a produce venituri care să acopere costurile aferente, fiind lipsit de importanţă preţul închirierii vagoanelor, fiind de necontestat că operaţiunile au generat profit la toate societăţile implicate- contracte executate, s-au efectuat toate plăţile aferente facturilor emise de către părţile contractante, au fost înregistrate în evidenţele şi registrele contabile, au generat profit, toate taxele şi impozitele aferente executării lor fiind achitate către bugetul statului, ceea ce înlătură din discuţii caracterul fictiv ori nereal al celor două contracte, ori a cheltuielilor aferente producerii de venituri.
Cu referire la lipsa prejudiciului fiscal, a susţinut că instanţele au ignorat legislaţia şi concluziile expertizei fiscal contabile efectuate în cauză, stabilind un prejudiciu prin aplicarea unor cote procentuale doar asupra unui singur element al bazei de impunere, respectiv asupra veniturilor, eliminând cu încălcarea prevederilor legale, cheltuielile aferente obţinerii de venituri şi TVA achitat bugetului statului de către entităţile care au emis facturile incriminate.
A mai susţinut că, în mod similar s-a procedat şi cu modalitatea de calcul a părţii de prejudiciu, reprezentând TVA, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 137 alin. (3), art. 145, art. 148 alin. (1) şi alin. (8) din Codul fiscal aplicabil şi nesocotind principiul neutralităţii TVA, incluzând în cuantumul pretinsului prejudiciu inclusiv taxa pe valoarea adăugată achitată bugetului statului.
Cu referire la scopul urmărit, a arătat că elementul material al laturii obiective aferent infracţiunii de participaţie impropie la evaziune fiscală în formă continuată, referitoare la contractul de închiriere şi cel de subînchiriere vagoane, "a constat în transferul bazei impozabile de la societăţile pe acţiuni la F. SRL", ceea ce au avut în vedere inculpaţii prin încheierea celor două contracte fiind obţinerea unui regim fiscal mai favorabil.
Or, acţiunea de transfer a bazei impozabile de la un contribuabil la altul, în condiţiile în care s-au evidenţiat în registrele contabile toate operaţiunile şi s-au achitat obligaţiile fiscale permise şi prevăzute de legislaţia fiscală, nu întruneşte condiţiile de tipicitate, nici obiectivă, nici subiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală.
În ceea ce priveşte infracţiunile de constituire a unui grup infacţional organizat şi spălarea banilor, a arătat că instanţa de apel a adaptat nereal acuzaţia, modificând limitele judecăţii cu care a fost învestită prin actul de acuzare, afirmând că, în realitate, scopul constituirii grupului infracţional organizat a fost spălarea banilor, însă, în considerentele deciziei penale nr. 872/2003, Curtea de Apel Iaşi a plasat în dreptul lui A. un singur act material al infracţiunii de spălare a banilor, ca infracţiune scop a grupului infracţional organizat, respectiv semnarea Hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005 a D. S.A. prin care s-a majorat capitalul social al societăţii prin încorporarea primelor de emisiune, fără a avea nicio legătură cu sumele de bani pretins a fi provenite din evaziune fiscală, pentru că majorarea de capital cu încorporarea primelor de emisiune constituie o operaţiune eminamente contabilă care a presupus, în cauza de faţă, majorarea valorii acţiunii de la valoarea nominală la valoarea stabilită de acţionari, prin încorporarea sumelor înregistrate în timp în contul contabil 104. În plus, pentru a contura tipicitatea obiectivă a infracţiunilor, hotărârile penale atacate au omis să primească apărările subiecţilor procesuali care au relevat faptul că la epoca majorării capitalului social - 27.06.2005 - D. S.A. deţinea în conturile bancare sume mult mai mari de bani comparativ cu cea pretins a proveni din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În acelaşi timp, recurentul a amintit că majorarea de capital social hotărâtă la data de 27.06.2003, nu a fost făcută prin cooptarea unor noi asociaţi (F. SRL), cu aporturi în numerar, ci prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, cotele de participare şi structura acţionariatului fiind aceeaşi, procedeu legal care exclude ab instant ilicitul penal.
Cum este exclus ca sumele de bani aferente majorării capitalului social să fie ascunse ori disimulate, cât timp suma în cauză era înregistrată în contabilitatea D. S.A. anterior operaţiunii de majorare de capital şi încasării oricăror sume de bani de la întreprinderile implicate în pretinsul fenomen infracţional, recurentul a apreciat că nu se poate reţine tipicitatea obiectivă a infracţiunii de spălare de bani în modalitatea normativă prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.
În continuare, a arătat că în acelaşi sens - lipsa tipicitaţii obiective a infracţiunii de spălare de bani şi implicit a constituirii grupului infracţional organizat - este şi unicul act material comun celor două infracţiuni, respectiv semnarea Hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005 a D. S.A. de către A., întrucât manifestarea de voinţă în cadrul AGA prin vot este un drept al acţionarilor/asociaţilor unei societăţi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, or exercitarea unui drept cu respectarea legii nu poate intra în sfera ilicitului penal cât timp cadrează prevederilor legale care reglementează operaţiunea mai cu seamă că, Hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 a trecut filtrul de legalitate al unei instanţe de judecată.
Prin urmare, votul exprimat la adoptarea Hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005 a D. S.A. prin care s-a majorat capitalul social al societăţii cu prime de emisiune nu poate constitui act material al vreunei infracţiuni, cu atât mai puţin a infracţiunii de spălare de bani în oricare dintre modalităţile normative incriminate de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.
În continuarea argumentării a arătat că pentru a coexista cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de constituire de grup infracţional organizat, trebuie identificat, ataşat scopului grupului, momentul constituirii acestuia, or prin decizia pronunţată în apel se admite că infracţiunea de constituire a grupului infracţional organizat s-a consumat dar nu se ştie când, ci doar se identifică unicul act material al infracţiunii de spălare a banilor, la data de 27.06.2005, ceea ce este un nonsens juridic şi în acelaşi timp o contradicţie inserată nelegal în considerentele deciziei criticate, în raport, cu conţinutul acuzaţiilor.
Prin urmare, recurentul a arătat că, în situaţia în care evaziunea fiscală nu poate fi reţinută în sarcina recurentului A., lipseşte infracţiunea de spălare a banilor de cerinţele de tipicitate, circumstanţe juridice care lipsesc infracţiunea de grup infracţional organizat de una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv condiţia tipicităţii, elemente care conduc la achitarea acestuia şi pentru această infracţiune, astfel că se impune achitarea pentru iniţierea/constituirea de grup infracţional organizat pentru că lipseşte infracţiunea scop în deplin acord cu cele reţinute în Decizia nr. 10/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cauză punându-se problema existenţei elementelor constitutive/de tipicitate a infracţiunii scop, în lipsa cărora, infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 367 alin. (1) din C. pen. nu poate subzista.
Cu referire la acţiunea civilă, în esenţă, a arătat că ANAF nu poate exercita acţiunea civilă de vreme ce, urmare a mai multor controale fiscale a constatat că niciuna dintre întreprinderile condamnate la plata prejudiciului fiscal nu aveau obligaţii bugetare de plată, context în care a exercitat acţiunea civilă cu încălcarea principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, instanţa de apel stabilind cu încălcarea legii existenţa şi cuantumul prejudiciului fiscal, în detrimentul rezultatelor controalelor fiscale ale ANAF, a concluziilor expertizei specialitatea contabilitate-fiscalitate şi a documentelor justificative şi evidenţelor financiar contabile ale părţilor implicate. A mai arătat că, semnificativ stabilirii existenţei şi cuantumului prejudiciului material fiscal, este că rapoartele de inspecţie fiscală, fiind acte administrative fiscale care nu au fost desfiinţate contencios, au intrat în circuitul juridic şi produc consecinţe identice celor unor acte autentice, similare unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce înseamnă că urmând şi principiul unicităţii controlului fiscal, contravin exigenţelor prescrise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu contra României.
A mai susţinut că acţiunea civilă a fost exercitată cu încălcarea cerinţelor care trebuiau cumulativ îndeplinite, astfel cum impune art. 20 alin. (2) din C. proc. pen., ceea ce o conotează cu sancţiunea inadmisibilităţii, fiind exercitată cu depăşirea termenului special de prescripţie impus, atât de legislaţia civilă, cât şi de legislaţia fiscală. Totodată, a susţinut că a fost ataşată unei acţiuni penale pentru care procurorul pierduse exerciţiul la momentul sesizării instanţei - 26 noiembrie 2015 - fiind intervenită prescripţia răspunderii penale, astfel că, în mod greşit s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar cu părţile responsabile civilmente, la plata părţii de prejudiciu, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu nesocotirea principiului neutralităţii taxei.
De asemenea, în mod greşit s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar cu părţile responsabile civilmente, la plata părţii de prejudiciu, reprezentând impozit pe profit/venit care a fost stabilit cu încălcarea prevederilor art. 19 din Codul fiscal aplicabil.
Totodată, cu referire la taxa pe valoare adăugată a arătat că nu poate constitui prejudiciu, în condiţiile în care părţile raportului fiscal au declarat şi achitat TVA. Astfel, a învederat că instanţa de apel a stabilit şi calculat, conform unor criterii care contravin legislaţiei aplicabile, contravaloarea TVA pretins a fi datorată de întreprinderile implicate în cauză, contextul factual al cauzei, definitiv stabilit în hotărârile penale atacate, constatând că TVA dedus de D.-G. S.A. în baza facturilor emise de către F., aferente contractului de consultanţă din februarie 2004 a fost colectată de către emitentul facturilor şi plătită către bugetul de stat. Astfel, partea de prejudiciu fiscal, reprezentând TVA a fost nelegal reţinută cât timp bugetul statului nu a fost afectat negativ.
Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a calculat eronat impozitul pretins a fi datorat, cu încălcarea art. 19 din Codul fiscal în vigoare la momentul efectuării operaţiunilor, însă impozitele, taxele sau contribuţiile se calculează asupra bazei de impozitare, reprezentată de profitul realizat în perioada de raportare care este anul fiscal ca diferenţă între venituri şi cheltuieli şi nu o operaţiune/factură sau mai multe.
Recurentul inculpat C. şi-a fundamentat demersul judiciar pe cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., învederând că recursul în casaţie este îndreptat şi împotriva hotărârii primei instanţe şi vizează ambele laturi ale cauzei- latura penală şi latura civilă.
Sub aspectul laturii penale a cauzei a învederat că cererea vizează infracţiunea de evaziune fiscală, deoarece consideră că, deşi nu a cerut continuarea procesului penal, se impunea totuşi achitarea, în ceea ce priveşte această infracţiune. Ca atare, a făcut trimitere la argumentele exprimate în cadrul următorului caz de casare (prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen.), în ceea ce priveşte celelalte două infracţiuni - grupul infracţional organizat şi spălarea banilor - deoarece soluţia corectă ar fi fost, susţine recurentul, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.-fapta nu este prevăzută de legea penală, deoarece fapta descrisă de către instanţa de apel nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că ambele contracte - atât contractul de consultanţă, cât şi cel de subînchiriere - nu pot fi considerate operaţiuni fictive, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile.
Astfel, a arătat că, potrivit deciziei atacate:
"Acuzaţia adusă inculpaţilor vizează caracterul fictiv al raporturilor desfăşurate în baza contractelor de consultanţă şi subînchiriere amintite, respectiv lipsa unei corespondenţe între realitatea faptică şi cea scriptică. De cealaltă parte, apărarea (prin care trebuie să se înţeleagă, atât inculpaţii, cât şi persoanele responsabile civilmente din cauză) a susţinut că operaţiunile au avut scop economic, au fost reale şi au produs beneficii societăţilor implicate, scopul nu a fost cel al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale". Or, potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 "Constituie infracţiuni evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive."
Referitor la conţinutul sintagmei de operaţiune fictivă, inculpatul a arătat că, prin Decizia nr. 673/2016 Curtea Constituţională a reţinut: "în ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile criticate nu definesc într-un mod clar sintagma "operaţiuni fictive", constată că, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În cazul infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material al acesteia constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În acest context, Curtea apreciază că sintagma "care nu au la bază operaţiuni reale" se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar "operaţiunile fictive" se referă la "acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există".
În acest sens a mai arătat că, atunci când este analizat eventualul caracter fictiv al unei operaţiuni economice, trebuie să se plece de la preemţiunea economicului asupra juridicului, ceea ce înseamnă că, dacă operaţiunile în discuţie - în speţă contractul de consultanţă şi cel de subînchiriere - au un corespondent real, problema nu se tranşează pe terenul dreptului penal, ci pe cel al dreptului fiscal.
Or, în speţă, aşa cum reiese din situaţia de fapt luată în considerare de instanţele inferioare, D. S.A. a utilizat vagoanele închiriate de la F. în contractele de transport încheiate cu clienţii, obţinând venituri impozabile considerabile şi a achitat obligaţiile fiscale prevăzute de lege.
Aşadar, cât timp veniturile din utilizarea vagoanelor au fost apreciate ca legale, atunci cheltuielile ocazionate de obţinerea acestora în niciun caz nu sunt fictive. Concluzia instanţei de apel, conform căreia contractul de subînchiriere vagoane este fictiv, este eronată, întrucât se bazează pe un concept - operaţiune fictivă - interpretat contra legem. Operaţiunea privind subînchirierea vagoanelor a fost cât se poate de reală, iar nu imaginară sau fără corespondent în realitate, câtă vreme s-a plătit un preţ, de către un agent economic, pentru anumite bunuri (vagoane), care au fost folosite de un al agent economic. Pe cale de consecinţă, în opinia recurentului, instanţa de apel confundă chestiunea "Activităţii" cu aceea a "conţinutului economic" al unei tranzacţii punând nejustificat egalitatea semantică între acestea două.
În acest context a arătat că, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal (în vigoare începând cu anul 2003):
"(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei. (2) În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei".
De asemenea, la fel ca actul de subînchiriere, şi contractul de consultanţă a existat, a fost recunoscut de ANAF la momentele controalelor fiscale, s-au emis facturi, s-au efectuat plăţi, a produs profit şi a generat obligaţii fiscale (impozit pe profit şi TVA) în sarcina părţilor.
A arătat că, în speţă, este vorba despre decizii economice, care pot fi cenzurate de organele competente doar în mod excepţional şi numai în ceea ce priveşte încadrarea fiscală (art. 11 din Codul fiscal din 2003), situaţie în care se pot ajusta sumele tranzacţiilor, dar nu pot fi puse în discuţie deciziile manageriale ca atare. Cum în această materie funcţionează principiul, conform căruia, contribuabilul nu este obligat să plătească maximum de impozite, deoarece are dreptul să-şi optimizeze obligaţiile fiscale, optimizarea fiscală nu este evaziune fiscală şi nu poate fi identificată cu operaţiunile fictive. Mai mult, a învederat că în cauză este vorba de operaţiuni efectuate în interiorul unui grup economic, operaţiuni ce sunt recunoscute din punct de vedere legal, scopul unui atare grup fiind acela de a optimiza activitatea economică şi de a aduce rezilienţă membrilor acestuia, iar controalele efectuate de ANAF, atât anterior, cât şi ulterior demarării prezentei cauze confirmă inexistenţa activităţii celor două contracte şi recunosc existenţa şi valabilitatea grupului economic, astfel că inculpatul C. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., a învederat că motivele vizează infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat şi de spălare a banilor. A apreciat că, în cauză, lipsesc două dintre condiţiile normei de incriminare: structura ierarhică şi scopul infracţional. Structura ierarhică înseamnă existenţa unor roluri pe verticală, ceea ce înseamnă altceva decât aşa-zisa structură orizontală (roluri pe orizontală), care poate realiza conţinutul unei pluralităţi ocazionale, dar în niciun caz al unui grup infracţional organizat.
De asemenea, cerinţa privind scopul infracţional lipseşte, având în vedere că, la data comiterii faptelor, evaziunea fiscală nu putea forma obiectiv (scop) al infracţiunii de grup de constituire a unui grup infracţional organizat. Infracţiunea de spălare a banilor, fiind în relaţie de subsecvenţă faţă de evaziunea fiscală, nici ea nu putea intra în scopul grupului infracţional organizat despre care discutăm în speţă.
Referitor la greşita reţinere a infracţiunii de spălare a banilor, a arătat că nu sunt realizate elementele constitutive ale acesteia, deoarece, dacă lipseşte infracţiunea predicat, nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unor bunuri care să provină din săvârşirea unei infracţiuni, iar operaţiunile considerate că au realizat elementul material al infracţiunii de spălare a banilor au avut justificare economică (recunoscută de instanţe) şi nu poate fi vorba despre ascunderea sau disimularea originii infracţionale cât timp operaţiunile s-au derulat la vedere.
A mai arătat că, în pofida faptului că instanţa de apel a realizat o amplă descriere a caracterului autonom al infracţiunii de spălare a banilor, aceasta nu putea fi analizată fără a se stabili, în prealabil existenţa infracţiunii de evaziune fiscală ca infracţiune predicat, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 23/19.09.2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi:"Existenţa unui bun care să provină din săvârşirea unei infracţiuni predicat este o condiţie sine qua non pentru infracţiunea de spălare de bani întrucât, în ipoteza neîndeplinirii acestei condiţii, infracţiunea de spălare de bani nu ar avea obiect material."
Dintr-o altă perspectivă, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, singura acţiune cu relevanţă juridică dintre cele menţionate mai sus, despre care se susţine că ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, este cea dintâi sub aspect temporal, respectiv semnarea contractului de închiriere nr. x/19.12.2003.
Câtă vreme pretinsele fapte de spălare a banilor constând în semnarea contractului de închiriere nr. x/19.12.2003 şi a contractului de subînchiriere nr. x/20.12.203, nu pot fi anterioare infracţiunii de evaziune fiscală - infracţiunea premisă (31.03.2004-31.12.2004, potrivit rechizitoriului), nu poate fi pusă în discuţie existenţa infracţiunii de spălare a banilor. Semnarea hotărârii AGA nr. 7/27.06.2005 nu realizează vreuna dintre modalităţile descrise de norma de incriminare, întrucât prin aceasta s-a aprobat majorarea capitalului social al S.C. D. S.A. cu suma de 18.650.146.500 ROL prin includerea în capitalul social a sumelor din conturile de rezerve ale S.C. D. S.A., acţiune ce nu reprezintă un schimb sau un transfer în sensul art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (sumele de bani rămânând în acelaşi patrimoniu) şi nici nu constituie o ascundere sau o disimulare în sensul art. 23 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ (această operaţiune fiind supusă formalităţilor de publicitate, inter alia, prin înregistrarea la Registrul Comerţului). De asemenea, semnarea OP-urilor pentru virarea sumei totale de 120.250.000.000 RON din conturile S.C. F. în conturile S.C. D. S.A. cu titlul de majorare capital social şi prime de emisiune nu reprezintă altceva decât o etapă în succesiunea normală a unor operaţiuni fireşti în viaţa primei societăţi. Aşadar, nu sunt realizate elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece:
- Dacă lipseşte infracţiunea predicat (principală, premisă) nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unor bunuri care să provină din săvârşirea unei infracţiuni;
- Operaţiunile considerate că au realizat elementul material al infracţiunii de spălare a banilor au avut justificare economică (recunoscută de instanţe) şi nu poate fi vorba despre ascunderea sau disimularea originii infracţionale cât timp operaţiunile s-au derulat la vedere.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, a arătat că recursul în casaţie se referă la încălcarea dispoziţiilor legii extrapenale (în principal fiscale), în cauză, nefiind întrunite cerinţele privind constituirea ca parte civilă, întrucât cererea de constituire a fost formulată de ANAF în februarie 2015 cu nesocotirea art. 83 din Codul de procedură fiscală (devenit ulterior 91) - conform căruia termenul este de 10 ani. În acest context a precizat că ultimul act material ce formează obiect al acuzaţiei datează din 2004, ceea ce înseamnă că cel mai târziu la 1 ianuarie 2005, termenul de prescripţie a început să curgă şi s-a împlinit cel mai târziu la 1 ianuarie 2015, anterior depunerii cererii de constituire de parte civilă, iar conform art. 83 alin. (4) din Codul de procedură fiscală "Termenul ... curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă".Ca atare, a susţinut că instanţa de apel nu a făcut un examen de regularitate al constituirii de parte civilă, pe care, dacă l-ar fi efectuat (faptele pretins infracţionale au fost comise în anii 2003-2004), ar fi constatat că la momentul constituirii (anul 2015), atât termenul general de 5 ani, cât şi cel special de 10 ani fuseseră împlinite.
Mai mult, deşi nu are relevanţă acest aspect (întrucât termenele de prescripţie pentru cele două tipuri de răspundere - fiscală şi penală - curg independent), la data constituirii de parte civilă (februarie 2015), termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de evaziune fiscală era şi el deja împlinit.
În cererea de recurs în casaţie formulată, partea responsabilă civilmente D. S.A. a arătat că, faptele (împrejurările faptice), stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, şi pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, nu întrunesc toate elementele de conţinut constitutiv prevăzute de norma de incriminare a infracţiunii de evaziune fiscală de săvârşirea cărora instanţa de apel a stabilit că se fac vinovaţi inculpaţii B. şi A. şi pentru care a fost atrasă răspunderea civilă a recurentei.
A mai învederat că, răspunderea civilă a fost atrasă de instanţa de apel ca urmare a soluţiei dispuse pe latura penală cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A. (în legătură cu contractul de consultanţă dintre G. şi F. şi contractul de subînchiriere vagoane dintre F. şi D.) şi în sarcina inculpatului B. (în legătură cu contractul de subînchiriere vagoane dintre F. şi D.).
În ceea ce priveşte fapta de evaziune fiscală reţinută de instanţa de apel în sarcina inculpatului A., ca prepus al D. (acţionar al G.) în legătură cu încheierea şi derularea contractului de consultanţă dintre G. şi F., instanţa de apel a reţinut că suntem în prezenţa unor cheltuieli fictive înregistrate de G., întrucât nu există o corespondenţă deplină între descrierea serviciilor din contract şi serviciile/activităţile executate de către prepuşii F. şi inculpatul C..
Or, ceea ce descrie instanţa de apel drept activităţi fictive ar putea fi cel mult o chestiune de natură civilă ce ţine de ne/executarea conformă a contractului, în condiţiile în care instanţa de apel reţine existenţa unor activităţi/operaţiuni reale derulate de F. prin prepuşii săi, inculpatul C. şi martorul W. referitoare sau în legătură cu G. în executarea contractului de consultanţă, activităţi/acţiuni despre care reţine că nu se suprapun integral peste ceea ce descrie contractul de consultanţă drept obiect al contractului.
În consecinţă, a apreciat că fapta reţinută nu întruneşte condiţiile de tipicitate sub aspectul laturii obiective, câtă vreme cheltuielile sunt asociate unor operaţiuni reale, chiar dacă acestea nu se suprapun întrutotul peste descrierea serviciilor din textul contractului ce a stat la baza prestării acestora.
De asemenea, a susţinut că fapta nu întruneşte elementele constitutive, nici sub aspectul scopului urmărit prin săvârşirea infracţiunii, evaziunea fiscală fiind, conform normei de incriminare, o faptă ce se săvârşeşte cu intenţie calificată prin scop, acela al sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, iar instanţa de apel a reţinut că scopul faptei a fost acela de a asigura F. resursele necesare pentru a deveni acţionar la D..
În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală de care se fac vinovaţi inculpaţii B. şi A. ce ar fi constat în interpunerea F. în operaţiunea de procurare de vagoane pentru D. de la E., cu scopul de a asigura F. resursele necesare pentru a deveni acţionar la D., faptă ce a condus prejudicierea bugetului de stat cu suma 8.243.551,75 RON, din care 5.617.835,75 RON, sumă cu care D. şi-a diminuat impozitul pe profit şi 2.625.716 RON, cu care s-a diminuat TVA de plată la bugetul de stat, prejudiciu despre care instanţa de apel a reţinut că s-a produs la data înregistrării documentelor chiar dacă "scopul principal nu a fost cel de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale" a solicitat să constate că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, aşa cum rezultă acestea din norma de incriminare.
Din perspectiva elementelor constitutive, a arătat că, aşa cum rezultă din textul de incriminare forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta de evaziune fiscală este "intenţie calificată prin scop", acela de a se sustrage de la plata obligaţilor fiscale, context în care a învederat că instanţa de apel a reţinut că: (i) scopul încheierii, atât al contractului de consultanţă, cât şi al celui de subînchiriere era acela de a crea premisele ca F. să devină acţionar la D. tocmai cu banii încasaţi în baza acestor contracte fictive, respectiv că (ii) scopul urmărit nu a fost sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, ci că acest efect a fost unul care s-a produs direct a urmare a înregistrării facturilor în evidenţa fiscală. Or, raportat la conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, a solicitat Înaltei Curţi să constate că scopul urmărit de autori prin comiterea faptei reţinut de curtea de apel nu se suprapune cu cel prevăzut de norma de incriminare, context în care au cerut să se constatate că faptele de evaziune fiscală de care au fost găsiţi vinovaţi inculpaţii B. şi A. nu sunt prevăzute de legea penală şi, în consecinţă, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal şi atragerea răspunderii civile a subscrisei.
De asemenea, a arătat că instanţa de apel a reţinut şi că interpunerea F. ar fi fost făcută cu scopul neachitării de către E. a unui impozit pe profit de 25%, şi achitarea de către F. a unui impozit pe veniturile microîntreprinderilor de 1,5%, cu urmarea imediată constând în diminuarea cu 5.617.835,75 RON a impozitului pe profit datorat de D. şi 2.625.716 RON a TVA de plată la bugetul de stat.
Or, instanţa de apel a reţinut că scopul urmărit prin acţiunile întreprinse a fost asigurarea pentru F. a resurselor necesare pentru a deveni acţionar la D., respectiv sustragerea E. de la plata impozitului pe profit, în raport, cu conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală TVA nu poate constitui obiectul infracţiunii de evaziune fiscală.
Mai mult, având în vedere că F. a achitat la bugetul de stat TVA din facturile emise către G. şi D., aşa cum reţine în baza probatoriului administrat instanţa de apel, TVA nu poate constitui obiect al infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina recurentului B., scopul infracţiunii de evaziune fiscală fiind sustragerea de la plata la bugetul statului şi nu înregistrarea şi plata de o altă persoană, în speţă F., cu banii proveniţi de la D.. Totodată, a învederat că instanţa de apel a reţinut că E. nu este parte în tranzacţiile imputate în cuprinsul acuzaţiei de evaziune fiscală prejudiciul fiind creat prin înregistrarea de către D. şi G. de operaţiuni fictive desfăşurate în relaţia cu F. şi concomitent, că contribuţia individuală a recurentului la fapta de participaţie improprie de evaziune fiscală, ar fi constat în semnarea, în calitate de reprezentant al E., a contractului de închiriere dintre E. şi F., reţineri, în raport cu care a apreciat că fapta reţinută în sarcina recurentului B. nu intră în conţinutul infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală de care a fost găsit vinovat.
Concluzionând, faţă de cele de mai sus a solicitat să se constate că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv (i) forma de vinovăţie reţinută de instanţa de apel, respectiv intenţia simplă fiind diferită de cea reglementată de lege, anume intenţie calificată prin scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale; (ii) scopul urmărit prin întreprinderea acţiunilor incriminate reţinut de instanţa de apel nu corespunde cu cel prevăzut de norma de reglementare; (iii) obiectul infracţiunii, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel nu corespunde scopului urmărit, aşa cum a fost reţinut de instanţa de apel, infracţiune de săvârşirea căreia s-a stabilit că se fac vinovaţi inculpaţii B. şi A. şi pentru care a fost atrasă răspunderea civilă a recurentei D..
În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulat de partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., cu referire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., aceasta a susţinut că încadrarea juridică a faptelor din prezenta cauză (pentru care s-a încetat procesul), în tipicitatea infracţiunilor de grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălarea banilor este eronată, rezultatul fiind acela al reţinerii unor fapte care nu sunt prevăzute de legea penală (indiferent la ce dispoziţii normative succedate de-a lungul timpului, ne-am raporta) şi care au condus instanţa de apel la pronunţarea unei soluţii de admitere a acţiunii civile (grefată de acţiunea penală - faţă de care s-a încetat procesul).
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii persoanei juridice ca parte responsabilă civilmente, a arătat că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 86 din C. proc. pen. însă, în decizia recurată nu se face o analiză efectivă a tuturor condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru a putea fi angajată acestă răspundere, instanţa rezumându-se la a explica calitatea de părţi responsabile civilmente prin prisma săvârşirii faptelor în calitate de reprezentanţi ai acestor societăţi, în interesul cărora inculpaţii au acţionat.
În ceea ce priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, a susţinut că, în ceea ce priveşte aspectul dacă la momentul săvârşirii presupuselor fapte, infracţiunea de spălare a banilor era sau nu incriminată (raportat la legislaţia aplicabilă în acel moment), există o contradicţie, în sensul că, deşi se statuează inexistenţa infracţiunii (de constituire a unui grup infracţional) în raport, cu infracţiunea de evaziune fiscală, totuşi se reţine faţă de infracţiunea de spălare a banilor. Or, a considerat că, dat fiind raportul dintre infracţiunea de evaziune (infracţiune predicat) şi cea de spălare a banilor, nu poate fi reţinută fapta de constituire a unui grup infracţional, iar faţă de împrejurarea că spălarea banilor nu este prevăzută de legea penală, lipseşte scopul pretinsului grup infracţional.
Mai mult, a arătat că, deşi instanţa de apel constată că actele circumscrise faptei de grup infracţional "par a fi izolate" (spălarea de bani), cu toate acestea, în mod nelegal, le-a dat însemnătate penală, reţinând că, deşi izolate, trebuie apreciate în context (fără a preciza despre ce context este vorbă). Or, colaborarea ocazională între inculpaţi în activitatea de administrare a societăţilor (F.. D.. G.). s-a făcut în exercitarea unor obligaţii prevăzut de lege şi nu în baza unor aşa -zise roluri atribuite în vederea realizării infracţiunilor scop ale grupului infracţional.
Aşadar, a apreciat că tipicitatea infracţiunii de grup infracţional presupune acţiuni organizate, repetitivitate, iar gruparea trebuie să fie una structurată, simpla legătură de rudenie neputând atrage această concluzie; nu există grup organizat fără să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, precum şi scopul săvârşirii de infracţiuni -ceea ce nu transpare în speţă, raportat la situaţia de fapt reţinută chiar de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală - infracţiune care a servit drept argument pentru obligarea inculpaţilor şi persoanelor responsabile civilmente pe latură civilă, a considerat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că organele judiciare nu sunt ţinute de concluziile organelor fiscale de control care nu au constatat nereguli cu privire la operaţiunile supuse controlului/obiect al dosarului, în condiţiile în care, în niciunul dintre procesele-verbale de control nu există situaţii în care tranzacţiile să fi fost reconsiderate de către autorităţile fiscale pentru a se stabili diferenţe de impozit pe profit sau TVA suplimentar.
A mai arătat că, prin decizia recurată s-a stabilit prejudiciul produs prin săvârşirea pretinselor fapte, obligând din punct de vedere civil pe recurenta F. S.R.L. la suportarea în solidar cu ceilalţi participanţi (inculpaţi, părţi responsabile civilmente), a pretinsei pagube cauzate bugetului de stat. Prin urmare, a opinat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.
În ceea ce priveşte închirierea/subînchirierea vagoanelor şi interpunerea F. a considerat că nu poate fi încadrată în sfera penală, atât timp cât vagoanele au existat, iar relaţia comercială a fost una reală (F. şi-a îndeplinit obligaţiile fiscale). Pe de altă parte, chiar instanţa a reţinut că scopul urmărit a fost asigurarea pentru F. a resurselor necesare pentru a deveni acţionar la D., ceea ce nu poate constitui obiect al infracţiunii de evaziune fiscală.
Mai mult, cu privire la acuzaţia că F. a fost utilizată în aceste tranzacţii (interpusă) pe motiv că avea un regim fiscal favorabil, a considerat greşită această interpretare juridică, întrucât ANAF putea recalifica aceste tranzacţii, fiind singura abilitată să facă acest lucru. Or, în urma multiplelor controalelor tematice şi de fond (la solicitarea DIICOT) nu a constatat fapte de natură penală sau de recalificare a unor tranzacţii, iar raportul de constatare tehnico-ştiinţific (utilizat ca temei de decizia recurată) a fost făcut pe baza unor documente incomplete, fără ca subscrisa recurentă sau inculpaţii să fi fost informaţi cu privire la acest demers, singurii care ar fi putut face o evaluare corectă fiind inspectorii ANAF şi experţii care au efectuat expertiza din apel (specialişti care au avut la dispoziţie toate documentele firmelor şi plăţile făcute către buget).
În ceea ce priveşte latura civilă, a susţinut că instanţa de apel, făcând o greşită aplicare a legislaţiei penale şi fiscale a reţinut existenţa unui prejudiciu, deoarece relaţiile comerciale au fost reale, probate cu facturi ce atestă proprietatea vagoanelor, plata acestora, documente de reparaţie.
Cu privire la serviciile de consultanţă prestate către G., recurenta a precizat faptul că s-au pus la dispoziţie rapoartele de activitate care cuprind informaţii detaliate despre competitorii G. din ţările limitrofe - Republica Moldova, Ucraina şi Ungaria, competitori care prestează servicii similare de transbordare pe frontieră. De asemenea, au fost puse la dispoziţie tipurile de soluţii tehnice utilizate de concurenţă, ce tarife practică aceştia şi care sunt clienţii concurenţilor şi modalităţile de a atrage clienţii competitorilor către G., dovezi clare care demonstrează realitatea, necesitatea şi utilitatea acestor servicii, însă decizia rccurată în mod greşit le dă o interpretare juridică contrară, reţinând săvârşirea faptelor de evaziune fiscală.
De asemenea, a învederat că, aplicând greşit legislaţia în materie, instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică solicitărilor privind prescripţia laturii civile.
Cu privire la legalitatea cererii de constituire de parte civilă, a arătat că, în cauză nu au fost identificate titluri de creanţă (decizii de impunere) prin care organele de inspecţie fiscală, în urma unui raport de inspecţie fiscală să poată individualiza creanţele fiscale cu care ANAF s-a constituit parte civilă, aceasta fiind datoare a se constitui ca parte civilă numai după ce a parcurs etapele descrise de procedură fiscală pentru a individualiza o creanţă fiscală, creanţă care să fie calificată în sensul naturii şi întinderii pretenţilor părţii civile, cu argumentul că determinarea creanţei fiscale se face în urma procedurii specifice de inspecţie fiscală.
Or, ANAF nu a putut justifica prejudiciul cu care s-a constituit parte civilă, neexistând titluri de creanţă pentru suma solicitată, deşi recurenta a solicitat lămuriri cu privire la modul în care s-a stabilit prejudiciul, astfel că, a solicitat să se constate că se impune respingerea acţiunii civile îndreptate împotriva acesteia.
În privinţa infracţiunii de spălare a banilor, a susţinut că nu sunt realizate elementele constitutive ale acesteia deoarece, (i) dacă lipseşte infracţiunea predicat (principală, premisă) nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unor bunuri care sa provină din săvârşirea unei infracţiuni: (ii) operaţiunile considerate că au realizat elementul material al infracţiunii de spălare a banilor au avut justificare economică şi nu poate fi vorba despre ascunderea sau disimularea originii infracţionale a bunurilor şi nici despre urmărirea unui atare scop.
Totodată, a apreciat că se impunea achitarea şi în ceea ce priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală în vigoare la data presupusei săvârşiri a faptei (anul 2003), dar şi ca o consecinţă a achitării pentru primele două fapte (evaziune şi spălarea banilor).
Raportat la motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., a considerat incident în cauză acest motiv de recurs, având în vedere că instanţa de apel a dispus în mod greşit soluţia încetării procesului penal ca urmare a prescripţiei, când în realitate în cauză se impunea achitarea, faptele nefiind prevăzute de legea penală.
Astfel, chiar dacă în cauză faptele sunt prescrise, raportat la datele săvârşirii acestora şi având în vedere şi incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi, totuşi faţă de aspectul că faptele din prezenta cauză nu sunt prevăzute de legea penală, a apreciat că se impune a se acorda prioritate acestei cauze de împiedicare a acţiunii penale şi nu prescripţiei.
Cererile de recurs în casaţie au fost comunicate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi şi părţilor, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.
La data de 17 noiembrie 2023 partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a depus concluzii scrise, solicitând respingerea cererilor de recurs în casaţie.
În esenţă, partea civilă a susţinut că, prin cererile formulate recurenţii nu invocă, în realitate, nelegalitatea deciziei, ci reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpaţilor din dosarul penal nr. x/2015, precum şi părţilor responsabile civilmente, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Cu privire la invocarea de către recurenţi a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., partea civilă a precizat faptul ca Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358 din 26 mai 2022, privind întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale, reafirmă importanţa şi efectele constatării unor elemente de neconstituţionalitate ale legilor în vigoare. În continuare, s-a arătat că, în cauză s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale astfel încât, prin prisma tuturor elementelor aflate la dosarul cauzei, unica soluţie posibilă era doar încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor, rămânând convingerea asupra faptului că inculpaţii au săvârşit infracţiunile şi din această perspectivă, acordarea despăgubirilor cuvenite persoanei vătămate în urma săvârşirii infracţiunilor pe calea acţiunii civile exercitate în cadrul unic al procesului penal era o obligaţie a instanţei judecătoreşti să hotărască în mod echitabil, atât cu privire la temeinicia acuzaţiilor penale, cât şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
Pe cale de consecinţă, partea civilă a solicitat să se constate faptul că motivele invocate nu sunt temeinice, aspectele prezentate fiind expuse şi în faţa instanţei de fond, precum şi în faţa Curţii de Apel Iaşi, fiind analizate de instanţe.
Constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. şi de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A. sunt introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., parţial, prin încheierea din data de 11 ianuarie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., le-a admis în principiu.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a reţinut că doar analiza aspectelor antamate de recurenţi sub aspectul neîntrunirii conţinutului constitutiv al infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost condamnaţi, din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între faptele săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurenţilor inculpaţi nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de normele de incriminare, se circumscriu în mod formal cazului de casare invocat, care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei, în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară) şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".
Implicit, şi criticile vizând latura civilă formulate de inculpaţi şi de părţile responsabile civilmente, cu referire la obligarea recurenţilor la plata de despăgubiri civile, deoarece aceasta a fost dispusă urmare a soluţiei date pe latura penală, infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a reţinut că se circumscrie acestui caz de casare critica soluţiei de încetare a procesului penal formulată de recurenţi.
Încheierea de admitere în principiu a tranşat motivele referitoare la lipsa elementului subiectiv al infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 5 Noul C. pen., evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, temeinicia situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel şi, implicit, modul de apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, reţinându-se că nu sunt aspecte vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, în sensul că acestea nu pot fi valorificate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, necircumscriindu-se cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi nici vreunui alt caz de recurs în casaţie.
La termenul acordat în dezbaterea recursului în casaţie, 22 februarie 2024, Înalta Curte a luat concluziile apărătorilor aleşi ai recurenţilor inculpaţi şi recurentelor părţi responsabile civilmente, precum şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.
Analizând cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. şi de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A. împotriva deciziei penale nr. 872 din data de 29 septembrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi/sau procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
În cauza de faţă, recurenţii inculpaţii A., B. şi C. şi de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A. au invocat incidenţa cazurilor de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 şi 7 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, constituire a unui grup infracţional organizat şi spălare a banilor, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, constituire a unui grup infracţional organizat şi spălarea banilor, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, întrucât faptele reţinute în sarcina lor nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor antemenţionate.
Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că acesta priveşte exclusiv situaţiile în care, în raport, cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.
Pentru a se constata incidenţa acestui motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.
Deşi prin intermediul recursului în casaţie declarat pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. se poate tinde, în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, atât la pronunţarea unei soluţii de condamnare sau renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât şi la pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului (când este exercitat de acesta), aşa cum s-a arătat anterior, acesta poate fi promovat doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, respectiv doar în acele situaţii în care dispoziţiile legale ce reglementează o cauză de încetare a procesului penal au fost reţinute de către instanţele de fond şi apel, cu toate că nu erau aplicabile.
Pentru a se constata incidenţa acestui caz de recurs în casaţie, existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.
Astfel, de pildă, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având însă în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.
În jurisprudenţa instanţei supreme, s-a apreciat că se circumscrie acestui caz de recurs în casaţie critica soluţiei de încetare a procesului penal întemeiată greşit pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale atunci când aceasta a fost pronunţată fără a se ţine seama de cererea inculpatului de continuare a procesului penal formulată în temeiul art. 18 din C. proc. pen. (deciziile nr. 262/RC din 17 octombrie 2014, nr. 234/RC din 26 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) ori când au fost aplicate dispoziţiile art. 153 - art. 156 din C. pen., fără, însă, să fi fost incidente (deciziile nr. 251/RC din 20 iunie 2019, nr. 174/RC din 15 mai 2019, nr. 286/RC din 22 septembrie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Or, în speţă, nu se regăseşte niciuna dintre aceste situaţii, instanţa de apel aplicând corect normele ce reglementează prescripţia răspunderii penale drept cauză de încetare a procesului penal.
În acest sens, din actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin decizia penală nr. 872 din data de 29 septembrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) din noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi aplicarea art. 5 din noul C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 5 Noul C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (cu înlăturarea lit. a) a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul aceloraşi dispoziţii legale s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) din noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (cu înlăturarea lit. a) a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002), cu aplicarea art. 38 din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 38 din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie (în varianta complicităţii) la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 52 alin. (3) din noul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.
În cuprinsul acestei hotărâri, instanţa de apel, după o amplă evaluare a probatoriului administrat în cauză, a reţinut că, fapta inculpatului B. constând în aceea că, în cursul anului 2003, împreună cu inculpaţii A. şi C., a stabilit şi pus în aplicare un plan de acţiune elaborat pe termen lung, în scopul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală, prin utilizarea mai multor societăţi comerciale controlate de cei trei inculpaţi, grup ce a acţionat în perioada 2003- 2005, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei)
Fapta inculpatului A., constând în aceea că în cursul anului 2003, împreună cu inculpaţii B. şi C., a stabilit şi pus în aplicare un plan de acţiune elaborat pe termen lung, în scopul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală, prin utilizarea mai multor societăţi comerciale controlate de cei trei inculpaţi, grup ce a acţionat în perioada 2003-2005, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei)
Fapta inculpatului C. constând în aceea că în cursul anului 2003, împreună cu inculpaţii A. şi B., a stabilit şi pus în aplicare un plan de acţiune elaborat pe termen lung, în scopul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor proveniţi din infracţiunea de evaziune fiscală, prin utilizarea mai multor societăţi comerciale controlate de cei trei inculpaţi, grup ce a acţionat în perioada 2003-2005, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei).
Din situaţia de fapt reţinută în cauză rezultă că inculpaţii au constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de infracţiuni şi au continuat în baza aceleiaşi rezoluţii să pună în aplicare planul stabilit, să acţioneze şi să îndeplinească actele expuse la situaţia de fapt în vederea realizării scopului asocierii. Ca atare, activitatea infracţională s-a prelungit, în mod natural, dincolo de momentul consumării, a dobândit forma infracţională a faptei continue, care s- a epuizat în anul 2005- 27.06.2005 când şi-au obţinut beneficiul material/financiar (data semnării hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorare a capitalului social al S.C. D. S.A., acţiune care a făcut posibilă încasarea de la S.C. F. a sumei de 120.250.000.000 ROL, disimulând astfel provenienţa sumei de 8.871.394,9 RON (prejudiciul total al evaziunii fiscale), prin crearea aparenţei că prezenţa acestei sume în contul S.C. D. S.A. este justificată de o infuzie de capital a unei societăţi terţe).
Totodată, fapta inculpatului A. constând în aceea că:
- a semnat 26 ordine de plată în perioada 04.06.2004- 28.04.2005 pentru achitarea de către S.C. D. S.A. a sumei de 167.600.000.000 ROL facturate fictiv de către S.C. F. în baza contractului de subînchiriere, transferând astfel banii proveniţi din evaziune fiscală, în cuantum de 8.243.552 RON, în conturile acestei din urmă societăţi;
- a semnat alături de inculpaţii B. şi C., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A., pentru a justifica încasarea de la S.C. F. a sumei de 120.250.000.000 ROL, disimulând astfel provenienţa sumei de 8.871.394,9 RON (prejudiciul total al evaziunii fiscale), prin crearea aparenţei că prezenţa acestei sume în contul S.C. D. S.A. este justificată de o infuzie de capital a unei societăţi terţe;
- a semnat alături de inculpatul B., hotărârea AGA nr. 19/26.11.2004 de majorarea capitalului social al S.C. D.-G., pentru a justifica obţinerea de către această societate a sumei de 22.000.000.000 ROL de la S.C. D. S.A., în scopul achitării facturilor fictive emise de S.C. F. şi a semnat cele două ordine de plată la datele de 07.12.2004 (17.000.000.000 ROL) şi 24.02.2005 (5.000.000.000 ROL), aferente aportului de capital efectuat de S.C. D. S.A. pentru majorarea capitalului social al S.C. D.-G., refolosind, astfel o parte din banii proveniţi din evaziune fiscală aferentă contractului de subînchiriere;
- în perioada 19.12.2004 - 25.03.2005, a dispus efectuarea de către S.C. D.-G. a 8 plăţi aferente facturilor fictive emise de S.C. F. în baza contractului de consultanţă, transferând, astfel banii proveniţi din evaziune fiscală în conturile acestei din urmă societăţi,
Toate aceste acţiuni având ca scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor (respectiv evaziunea fiscală), transferul acestor bani succesiv prin conturile societăţilor implicate, până la întoarcerea lor în conturile S.C. D. S.A., cât şi sustragerea membrilor grupului infracţional organizat de la urmărirea penală, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), suma spălată fiind în cuantum de 8.871.394,9 RON.
Fapta inculpatului B. constând în aceea că:
- a semnat la data de 19.12.2003 în calitate de reprezentant al S.C. E., contractul de închiriere vagoane către S.C. F., în scopul de a crea aparenţa de legalitate a contractului subsecvent, de subînchiriere vagoane către S.C. D. S.A., ajutând, astfel la disimularea originii ilicite a sumelor de bani transferate din contul S.C. D. S.A. în contul S.C. F. (inclusiv suma de 8.243.552 RON provenită din evaziune fiscală aferentă contractului de subînchiriere);
- a semnat alături de inculpaţii A. şi C., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A., pentru a justifica încasarea de la S.C. F. a sumei de 120.250.000.000 ROL, disimulând, astfel provenienţa sumei de 8.871.394,9 RON (prejudiciul total al evaziunii fiscale), prin crearea aparenţei că prezenţa acestei sume în contul S.C. D. S.A. este justificată de o infuzie de capital a unei societăţi terţe;
- a semnat alături de inculpatul A., hotărârea AGA nr. 19/26.11.2004 de majorarea capitalului social al S.C. D.-G., pentru a justifica obţinerea de către această societate a sumei de 22.000.000.000 ROL de la S.C. D. S.A., în scopul achitării facturilor fictive emise de S.C. F., refolosind, astfel o parte din banii proveniţi din evaziune fiscală aferentă contractului de subînchiriere.
Toate aceste acţiuni având ca scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor (respectiv evaziunea fiscală), transferul acestor bani succesiv prin conturile societăţilor implicate, până la întoarcerea lor în conturile S.C. D. S.A., cât şi sustragerea membrilor grupului infracţional organizat de la urmărirea penală, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), suma spălată fiind în cuantum de 8.871.394,9 RON.
Fapta inculpatului C. constând în aceea că:
- a semnat la data de 19.12.2003 în calitate de reprezentant al S.C. F., contractul de închiriere vagoane de la S.C. E., în scopul de a crea aparenţa de legalitate a contractului subsecvent, de subînchiriere vagoane către S.C. D. S.A., ajutând astfel la disimularea originii ilicite a sumelor de bani transferate din contul S.C. D. S.A. în contul S.C. F. (inclusiv sumele provenite din evaziune fiscală);
- a semnat la data de 20.12.2003 în calitate de reprezentant al S.C. F., contractul de subînchiriere vagoane către S.C. D. S.A., în scopul de a disimula originea ilicită a sumelor de bani transferate din contul S.C. D. S.A. în contul S.C. F. (inclusiv sumele provenite din evaziune fiscală);
- a semnat alături de inculpaţii B. şi A., hotărârea AGA nr. 7/27.06.2005 de majorarea capitalului social al S.C. D. S.A., pentru a justifica încasarea de la S.C. F. a sumei de 120.250.000.000 ROL, disimulând, astfel provenienţa sumei de 8.871.394,9 RON (prejudiciul total al evaziunii fiscale), prin crearea aparenţei că prezenţa acestei sume în contul S.C. D. S.A. este justificată de o infuzie de capital a unei societăţi terţe;
- a semnat ordinele de plată pentru virarea sumei totale de 120.250.000.000 ROL în conturile S.C. F. în conturile S.C. D. S.A., cu titlul de majorare capital social şi prime de emisiune, transferând, astfel înapoi în conturile acestei din urmă societăţi şi suma de 8.871.394,9 RON despre care ştia că provine din evaziune fiscală urmare a diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A. şi a S.C. D.-G.
Toate aceste acţiuni având ca scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor (respectiv evaziunea fiscală), transferul acestor bani succesiv prin conturile societăţilor implicate, până la întoarcerea lor în conturile S.C. D. S.A., cât şi sustragerea membrilor grupului infracţional organizat de la urmărirea penală, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare de la data săvârşirii faptei), suma spălată fiind în cuantum de 8.871.394,9 RON.
De asemenea, s-a apreciat că fapta inculpatului B. constând în aceea că, în luna decembrie 2003, împreună cu inculpatul A., în calitate de factori de decizie în cadrul S.C. D. S.A., a determinat cu intenţie pe suspectul T., să semneze, în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A., contractul de subînchiriere vagoane de la S.C. F., pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 16 facturi emise S.C. F. în perioada 31.03.2004 - 31.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 8.243.552 RON, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (16 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Faptele inculpatului A., constând în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale:
- în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. - acţionarul majoritar al S.C. D.-G., în cursul lunii februarie 2004, a determinat cu intenţie pe numiţii T. şi H. să încheie un contract fictiv de consultanţă cu S.C. F., pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 5 facturi emise de S.C. F. în perioada 29.03.2004-09.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D.-G., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 627.842,9 RON, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (5 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
- împreună cu inculpatul B., în calitate de factori de decizie în cadrul S.C. D. S.A., în luna decembrie 2003, a determinat cu intenţie pe numitul T., să semneze, în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A., contractul de subînchiriere vagoane de la S.C. F., pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 16 facturi emise S.C. F. în perioada 31.03.2004 - 31.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 8.243.552 RON, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (16 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Având în vedere faptul că toate acţiunile inculpatului A. au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, precum şi faptul că subiectul pasiv al infracţiunii de evaziune fiscală a fost acelaşi - respectiv statul român - încadrarea juridică a faptelor inculpatului A. este cea de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (21 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., cu un prejudiciu total de 8.871.394,9 RON.
Faptele inculpatului C., constând în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale:
- în calitate de unic asociat şi administrator al S.C. F., a semnat un contract de consultanţă fictiv cu S.C. D.-G. în cursul lunii februarie 2004 la data de 20.12.2003 şi a dispus apoi emiterea a 5 facturi fictive şi remiterea acestora către angajaţii S.C. D.-G., ajutându-i, astfel pe numiţii T. şi H. să încheie un contract fictiv de consultanţă cu S.C. F. şi apoi pe angajaţii responsabili cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în actele contabile cele 5 facturi emise de S.C. F. în perioada 29.03.2004-09.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D.-G., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 627.842,9 RON, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (5 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
- în calitate de unic asociat şi administrator al S.C. F., a semnat un contract de subînchiriere vagoane fictiv cu S.C. D. S.A. la data de 20.12.2003 şi a dispus apoi emiterea a 16 facturi fictive şi remiterea acestora către angajaţii S.C. D. S.A., ajutându-l, astfel pe numitul T., să semneze, în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A., contractul de subînchiriere vagoane de la S.C. F., pentru ca ulterior persoanele responsabile cu întocmirea evidenţelor contabile să evidenţieze în acte cele 16 facturi emise S.C. F. în perioada 31.03.2004 - 31.12.2004, reprezentând cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. D. S.A., fapte ce au produs un prejudiciu total în cuantum de 8.243.552 RON, fără ca aceste persoane să cunoască fictivitatea operaţiunilor, constituie participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (16 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Având în vedere faptul că toate acţiunile inculpatului C. au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, precum şi faptul că subiectul pasiv al infracţiunii de evaziune fiscală a fost acelaşi - respectiv statul român - încadrarea juridică a faptelor inculpatului A. s-a reţinut a fi cea de participaţie improprie la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (21 acte materiale), prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 modificată (lege mai favorabilă) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., cu un prejudiciu total de 8.871.394,9 RON.
Pe cale de consecinţă, constatând că faptele săvârşite întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de textele incriminatorii, însă, în privinţa inculpaţilor A., B. şi C., în raport cu Deciziile nr. 358 din 9 iunie 2022 şi nr. 297 din 26 aprilie 2018 ale Curţii Constituţionale coroborat cu dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., a intervenit prescripţia răspunderii penale, Curtea de Apel Iaşi a dispus încetarea procesului penal faţă de cei trei inculpaţi.
Totodată, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor mai sus amintite, având în vedere că, raportat la perioada infracţională reţinută (perioada 2003-2005) şi la pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunile imputate, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale (de 10 ani) s-a împlinit, aşadar anterior pronunţării deciziei atacate în cauză.
De altfel, în cauză, criticile apărării privind soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpaţii A., B. şi C. nu se fundamentează pe faptul reţinerii eronate a impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care poate face obiectul evaluării instanţei prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
În realitate, criticând legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal, apărarea a invocat exclusiv incidenţa impedimentului prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., cu referire la infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, care poate fi valorificat numai prin prisma cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., deopotrivă invocat în cauză, dar care este incident numai în cazul unei soluţii definitive de condamnare, premisă neîndeplinită în speţă.
Ca atare, criticile recurenţilor A., B. şi C. şi implicit ale părţilor responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A. nu se circumscriu niciunui caz de casare, ci combină cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal- cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. -inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, şi care nu poate fi invocat decât în ipoteza în care pentru infracţiunea respectivă s-a dispus condamnarea. Or, analizarea tipicităţii faptei în lipsa unei soluţii de condamnare ar echivala cu recunoaşterea pe cale jurisprudenţială a unui caz de casare neprevăzut de lege, ceea ce contravine nu doar caracterului limitativ al obiectului judecăţii în recurs în casaţie, cazurile de casare fiind de strictă interpretare şi aplicare, ci ar constitui şi o încălcare a principiului legalităţii procesului penal, principiu de rang constituţional potrivit căruia exercitarea căilor de atac nu poate fi făcută decât în condiţiile legii.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. nu permit aplicarea principiului ubi eadem ratio, ibi eadem solutio/idem jus esse debet şi "combinarea" cazurilor de recurs în casaţie invocate în maniera pretinsă de recurenţii inculpaţi. În caz contrar, ar însemna că, sub pretextul reevaluării corectitudinii soluţiei de încetare a procesului penal, instanţa de recurs în casaţie ar trebui să rejudece, de fapt, cauza exclusiv sub aspectul fondului acuzaţiilor (respectiv, al caracterului lor penal), ceea ce contravine naturii juridice a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.
Cu referire la criticile vizând latura subiectivă, precum şi latura civilă a cauzei, invocate ca şi motive de recurs în casaţie, Înalta Curte, aşa cum a reţinut şi în cadrul încheierii de admitere în principiu din data de 11 ianuarie 2024, reiterează că aspectele de tipicitate subiectivă ale infracţiunii nu pot fi examinate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., ce are în vedere doar ipoteza neprevederii faptei în legea penală, respectiv neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii.
Prin urmare, raportat la situaţia factuală reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reevaluată prin intermediul recursului în casaţie, pentru argumentele mai sus prezentate, Înalta Curte constată că acţiunile pentru care s-a dispus soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, astfel cum a fost expus în hotărârea atacată, întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor A., B. şi C., criticile formulate sub acest aspect de către recurenţi în calea extraordinară de atac nefiind fondate.
În ceea ce priveşte criticile fizând latura civilă a cauzei, formulate de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A., acestea au invocat incidenţa cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., în cuprinsul cererilor, arătând că răspunderea civilă a celor două societăţi a fost atrasă de instanţa de apel, ca urmare a soluţiei dispuse pe latura penală cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A. (în legătură cu contractul de consultanţă dintre G. şi F. şi contractul de subînchiriere vagoane dintre F. şi D.) şi în sarcina inculpatului B. (în legătură cu contractul de subînchiriere vagoane dintre F. şi D.).
Totodată, s-a susţinut că cererea de constituire de parte civilă ar fi trebuit respinsă, ca prescrisă, trecând mai mult de 10 ani de la momentul comiterii faptelor. De asemenea, a fost criticată şi legaliatea cererii de constituire civilă, deoarece, în opinia recurenţilor, nu au fost identificate titluri de creanţă prin care organele de inspecţie fiscală, în urma unui raport de inspecţie fiscală să poată individualiza creanţele fiscale cu care ANAF s-a constituit parte civilă, prejudiciul reprezentat de TVA fiind inexistent.
Înalta Curte apreciază că împrejurările invocate sunt apărări de fond, referitoare la momentul şi modalitatea de constituire de parte civilă a ANAF, ce nu se circumscriu cazurilor de recurs în casaţie invocate.
Deopotrivă, Înalta Curte consideră că acestea ar putea fi examinate strict ca o consecinţă a unei eventuale modificări a laturii penale a cauzei, în baza cazului de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Or, în cauză, faţă de cele prezentate anterior, neoperând modificări sub aspectul laturii penale, nu intervine nici analiza solicitărilor celor doi recurenţi pe latură civilă.
Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.
Ca urmare, constatând că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii de către instanţa de apel din perspectiva cazurilor de casare invocate, soluţia de încetare a procesului penal fiind legală în condiţiile în care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în raport cu baza factuală şi încadrarea juridică a faptelor stabilite cu caracter definitiv, instanţa de apel dând curs cererii inculpaţilor de continuare a procesului penal, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. şi de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A. împotriva deciziei penale nr. 872 din data de 29 septembrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. şi de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.A. împotriva deciziei penale nr. 872 din data de 29 septembrie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenţii inculpaţi A., C. şi B. şi recurentele părţi responsabile civilmente S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.R.L. la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2024.