Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 54/F din data de 07 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 119 din 29.06.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală pronunţată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, formulată de revizuentul A..
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 119/29.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2019 s-a luat act că prin încheierea din 02.06.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală s-a dispus în baza art. 386 C. proc. pen. şi art. 5 noul C. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată şi fals intelectual în formă continuată.
În temeiul art. 5 noul C. pen. s-a stabilit legea penală mai favorabilă inculpaţilor A. şi B.. pen. din 1968.
II. 1. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. (3 acte materiale) şi art. 5 noul C. pen.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) vechiul C. pen. cu excepţia dreptului de a participa la alegerile legislative, lit. b) vechiul C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
2. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. (3 acte materiale), art. 5 C. pen.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) vechiul C. pen. cu excepţia dreptului de a participa la alegerile legislative, lit. b) vechiul C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) vechiul C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) vechiul C. pen. cu excepţia dreptului de a participa la alegerile legislative, lit. b) vechiul C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conf. art. 862 C. pen.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
-să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;
-să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;
-să comunice şi sa justifice schimbarea locului de munca;
-să comunice informaţii de natura a putea fi controlate mijloacele de existenţă.
S-a făcut aplicaţia dispoz. art. 359 C. proc. pen. şi art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
III. În temeiul art. 19 raportat la art. 397 al 1 C. proc. pen. coroborat cu art. 1346 C. civ. au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile civile formulate de părţile civile S.C. C. S.R.L. şi D..
În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen. au fost desfiinţate înscrisurile falsificate: Decizia Asociatului Unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1/24.01.2013 prin care s-a dispus majorarea capitalului social al acestei societăţi şi cooptarea în calitate de asociat a inculpatului B.; Actul Constitutiv al societăţii S.C. C. S.R.L. actualizat la data de 24.01.2013, atestat sub nr. x/24.01.2013 de avocat A.; Hotărârea Adunării generale a Asociaţilor societăţii C. S.R.L. din data de 01.02.2013, prin care inculpatul B. a devenit asociat unic; Contractul de cesiune părţi sociale din data de 01.02.2013 atestat sub nr. x/01.02.2013 de avocat A.; Actul Constitutiv al societăţii C. S.R.L. actualizat la data de 01.02.2013, atestat sub nr. x/01.02.2013 de avocat A. (. . . . . . . . . .).
Prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă D. şi de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 119 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.
În drept, potrivit art. 453 lit. a) C. proc. pen.., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Totodată, cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) al art. 453 poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, respectiv cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
De asemenea, cazul reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. vizează hotărârile prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în sensul că instanţa s-a pronunţat asupra vinovăţiei acuzatului, în condiţiile în care ulterior rămânerii definitive a sentinţei se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; faptele şi împrejurările invocate trebuie să aibă caracter de noutate şi să nu fi fost cunoscute de către instanţele ce au judecat fondul.
Conform art. 459 alin. (3) C. proc. pen.., atunci când analizează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanţa examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
A constatat că din analiza prevederilor care reglementează calea extraordinară a revizuirii rezultă că finalitatea acestei căi de atac constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.
Fiind o cale extraordinară de atac revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate potrivit art. 452 C. proc. pen.. şi numai pentru cazurile prevăzute de art. 453 C. proc. pen.., singurele apte a determina o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Curtea a constatat, aşadar, că revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, prin care instanţa ce a judecat fondul unei cauze penale poate desfiinţa, în anumite situaţii prevăzute de lege, hotărârea penală definitivă.
Împrejurările de fapt invocate de către revizuent în prezenta cauză vizează greşita condamnare, întrucât - potrivit susţinerilor acestuia - ar fi fost împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, raportându-se la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/26.05.2022.
În acest context, a reţinut că prin Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de E. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj, secţia penală, de F. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu, secţia penală, de G. în Dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Craiova, secţia penală, de H. în Dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Olt, secţia penală, de I. în Dosarul nr. x/2018/a4 al Judecătoriei Braşov, secţia penală, de G. în Dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, de J. în Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de K. în Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, de L. în Dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi de M. în Dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor.
Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează «soluţia legislativă» pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci " (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".
În consecinţă, Curtea Constituţională a stabilit în cuprinsul considerentelor că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 are natura juridică a deciziei simple/extreme. A precizat că în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Prin Decizia nr. 67/25.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis, printre altele, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.
În raport de aceste aspect, Curtea a observat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 459 alin. (3) lit. a) şi b) C. proc. pen.., în prezenta cauză cererea fiind făcută în scris şi cu indicarea motivelor invocate.
Totodată, faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care să fi fost judecată definitiv, aşa încât este respectată şi cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen.
Având în vedere, însă, motivele invocate de revizuent în cererea sa, respectiv intervenirea la data de 02.02.2018 a prescripţiei răspunderii penale în lumina deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, Curtea a constatat că acestea nu se încadrează în cazul de revizuire invocat pentru a putea constata admisibilitatea în principiu a cererii.
A reţinut că persoana condamnată invocă, în fapt, o eroare de judecată a instanţei în stabilirea legii penale mai favorabile, ce nu poate fi îndreptată pe calea unei revizuiri întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Astfel, în actualul C. proc. pen. legiuitorul a optat pentru impunerea unei singure căi de atac ordinare, apelul, şi a trei căi de atac extraordinare pentru îndreptarea hotărârilor definitive: revizuirea (pentru modificarea situaţiei de fapt avute iniţial în vedere de instanţele de judecată), contestaţia în anulare (pentru înlăturarea unor erori de procedură) şi recursul în casaţie (pentru înlăturarea erorilor de drept substanţial şi a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţă), după cum rezultă din analiza motivelor prevăzute pentru acestea. În mod corespunzător, legiuitorul a acordat competenţa de soluţionare a căilor de atac extraordinare fie aceleiaşi instanţe (în cazul revizuirii şi contestaţiei în anulare), fie unei instanţe superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, singura în măsură să constate erori de judecată (în cazul recursului în casaţie).
Sistemul a avut în vedere respectarea principiului autorităţii de lucru judecat şi al securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, acesta impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi discutată decât pentru faptei noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente.
Astfel conceput, sistemul este compatibil cu dispoziţiile art. 6, art. 4 paragraf 2 Protocol 7 al CEDO. În jurisprudenţa sa dezvoltată cu privire la aplicarea acestor articole, Curtea EDO a stabilit că "...unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu mai poată fi pusă în discuţie. Securitatea juridică implică principiul res iudicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti, iar o derogare de la acest principiu poate fi justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe excepţionale. Acest principiu presupune ca nicio parte să nu poată solicita modificarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu dacă sistemele judiciare naţionale ar permite ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite justiţiabililor fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta art. 6 ca reglementând exclusiv accesul la instanţă şi desfăşurarea procedurilor ar putea conduce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept (Hornsby c. Greciei).
Puterea de revizuire a instanţelor ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, asigurându-se într-o cât mai mare măsură un just echilibru între interesele relevante. Revizuirea (adică o cale extraordinară de atac) nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (Mitrea c. României, Urbanovici c. României, Giuran c. României, Ryabykh c. Rusiei, Pravednaya c. Rusiei, Nikitin c. Rusiei). Curtea a subliniat că "statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele" (Roşca c. Moldovei, Gjonbocari ş.a. c. Albaniei, Driza c. Albaniei).
Prin urmare, o hotărâre definitivă, prezumată legală şi temeinică, poate fi desfiinţată doar în situaţii excepţionale pentru motive neavute în vedere de instanţele de judecată în procedura anterioară, motive ce derivă din modificarea situaţiei de fapt, erori de procedură sau de judecată, o soluţie contrară ducând la încălcarea securităţii raporturilor juridice, principiu obligatoriu pentru menţinerea încrederii cetăţenilor în activitatea instanţelor de judecată şi a prestigiului unor autorităţi independente şi supuse numai legii, caracteristice unei adevărate puteri în stat.
Totodată, reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să asigure un just echilibru între principiul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive (care impune ca erorile să poată fi înlăturate prin intermediul căilor extraordinare de atac) şi principiul securităţii raporturilor juridice (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanţele de judecată).
În acest context, Curtea a apreciat că prezenta revizuire este fundamentată pur formal pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., atât timp cât revizuentul nu invocă în mod real o împrejurare de fapt nouă, ci invocă, de fapt, o eroare de judecată a instanţei de apel în stabilirea legii penale mai favorabile.
Astfel, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire cu privire la sentinţa penală nr. 119/29.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care acesta a fost condamnat şi i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare a cărei executare a fost suspendat5ă sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani, invocând - în esenţă - că se împlinise termenul de prescripţie în cazul faptelor pentru care a fost condamnat şi făcând referire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., respectiv cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Curtea a observat că revizuirea este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, ce permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în soluţionarea cauzelor penale.
Ţinând seama că vizează hotărâri penale definitive, ce au autoritate de lucru judecat, prin intermediul acestei căi de atac nu se poate obţine o rejudecare a cauzei ce ar consta într-o reapreciere a mijloacelor de probă şi o reanalizare a împrejurărilor cunoscute de instanţele ce au dispus condamnare; mai mult, pe calea revizuirii nu se poate obţine o prelungire a probaţiunii asupra aceloraşi împrejurări de fapt pe care instanţele de condamnare le-au avut deja în vedere.
În cauza de faţă, a apreciat Curtea că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire formulate de condamnatul A., întrucât nu a învederat nicio singură împrejurare pe care instanţele ce au dispus condamnarea sa definitivă să nu o fi cunoscut, împrejurare ce ar dovedi nevinovăţia acesteia.
Revizuentul se limitează să invoce împrejurarea că ar fi intervenit prescripţia faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa, aspect ce nu poate constitui o cauză de revizuire a unei hotărâri penale definitive, după cum rezultă cu certitudine din textele de lege de mai sus, cu atât mai mult cu cât eventuala constatare a împlinirii termenului de prescripţie nu are ca efect pronunţarea unei hotărâri opuse celei a cărei revizuire se solicită (în cazul de faţă, ar urma ca solicitarea de revizuire să vizeze achitarea condamnatului), ci dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal. Împrejurarea invocată de condamnat ar putea constitui cel mult un caz de contestaţie în anulare, reglementat de dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., însă apărătorul ales al revizuentului a precizat neechivoc că solicită revizuirea hotărârii definitive de condamnare.
Curtea a amintit că în considerentele Deciziei nr. 43/2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 646/14.07.2023) s-a reţinut că valorificarea prevederilor art. 5 din C. pen. - chiar şi atunci când legea penală dobândeşte caracter mai favorabil ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluţionate anterior actului de jurisdicţie constituţională, cu singura excepţie a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepţie. Natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 şi efectele produse din perspectiva art. 5 din C. pen. în privinţa aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei au fost tranşate de instanţa de contencios constituţional, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluţionare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impun interpretarea şi aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripţiei.
De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).
S-a mai reţinut că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanţa de contencios constituţional a reamintit "caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, paragraful 28). În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]" (paragraful 52).
De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (...), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (...) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (...); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive".
Totodată, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47). Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48 şi 53).
Prin urmare, raportat la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sunt neechivoce limitele în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând norme de drept penal substanţial. Numai în ipotezele în care neconstituţionalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din C. pen.) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din C. pen.) deciziile de neconstituţionalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate şi numai pe calea prevăzută de art. 595 din C. proc. pen., în toate celelalte situaţii unicul remediu procesual fiind acela al revizuirii, însă în limitele trasate prin Decizia nr. 126/2016.
Ca atare, aplicarea retroactivă, pe calea revizuirii - în alte limite decât cele impuse de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de prevederile exprese ale art. 4 şi art. 6 din C. pen. şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Aşa cum a reţinut şi instanţa supremă în considerentele Deciziei nr. 43/2023, nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudenţial care să legitimeze limitarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituţională neluând în calcul, nici măcar tangenţial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022.
În concluzie, în condiţiile în care a intrat în autoritatea de lucru judecat evaluarea instanţei penale cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile şi, implicit, calculul termenelor de prescripţie, aceste aspecte nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac, excedând competenţei instanţei care este învestită cu o revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. Analiza raţionamentului judiciar făcut de instanţă cu privire la cauza de încetare a procesului penal presupune o reevaluare şi un nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma revizuirea într-un apel deghizat.
Mai mult, Curtea a constatat, însă, că în cauza de faţă revizuentului A. i-au fost aplicate prin sentinţa de condamnare prevederile C. pen. din 1968. Prin urmare, dincolo de faptul că a fost invocat în mod formal cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., chiar dacă s-ar admite - doar ca ipoteză pur teoretică - că s-ar putea efectua o analiză a art. 5 C. pen. în modalitatea invocată de către revizuent, în situaţia particulară a revizuentului nu sunt aplicabile art. 155 alin. (1) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, nici deciziile nr. 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale care vizează dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., întrucât acesta a fost condamnat în temeiul C. pen. din 1968, apreciat ca lege penală mai favorabilă în cazul inculpatului A. (prin sentinţa penală nr. 119/29.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală). Astfel, aplicarea la acest moment a art. 155 alin. (1) C. pen. ar conduce la crearea/aplicarea unei lex tertia, iar operaţiunea de identificare a legii penale mai favorabile nu poate fi făcută decât în cursul procesului în care se verifică temeinicia acuzaţiei în materie penală şi nu printr-o cale extraordinară de atac.
În concluzie, având în vedere că împrejurarea invocată de revizuent, respectiv intervenirea la data de 02.02.2018 a prescripţiei răspunderii penale în lumina deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., Curtea a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru a putea constata admisibilitatea în principiu a cererii.
Curtea a amintit că procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.
Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Potrivit dispoziţiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual-penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Aşadar, revizuentul A. a promovat o cale de atac inadmisibilă, întrucât inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală ar constitui o încălcare a principiului legalităţii, ceea ce nu este admisibil în ordinea de drept.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, revizuentul A. a formulat apel.
În esenţă, a solicitat admiterea apelului formulat, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea sentinţei penale nr. 119/29.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2019, a cărei anulare se cere şi, în baza art. 461 C. proc. pen., rejudecarea cauzei după desfiinţare şi încetarea procesului penal în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României.
Examinând apelul formulat de revizuentul condamnat A., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării apelului formulat de revizuentul condamnat A., Înalta Curte va nota limitele şi specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 452-459 C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în acest sens fiind şi Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunţată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esenţă cazurile de revizuire din legea veche.
În acest context, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că revizuentul A. a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. a) din C. proc. pen., apreciind că în raport de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, precum şi de prevederile art. 154 lit. d) C. pen., se impunea pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (3 acte materiale) şi fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (3 acte materiale).
Motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei "fapte sau împrejurări", Înalta Curte reţine că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii şi anume, orice situaţie sau stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii.
Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I C. proc. pen. (interpretat în raport de Decizia nr. 2/2017 a Curţii Constituţionale) consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut de alin. (1) lit. a) al aceluiaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe temeiul faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de pronunţare (fie de achitare, fie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânarea a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal). Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să ducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.
Raportând aceste aspecte de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către revizuent, respectiv intervenirea la data de 02.02.2018 a prescripţiei răspunderii penale în lumina deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 nu se circumscriu noţiunii de "fapte sau împrejurări noi" în accepţiunea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în realitate revizuentul invocând o eroare de judecată a instanţei de apel în stabilirea legii penale mai favorabile.
Deopotrivă, reţine Înalta Curte că aplicarea retroactivă, pe calea revizuirii a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, se poate realiza în temeiul cazului prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., atunci când "hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate", condiţii ce nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.
Or, a proceda la valorificarea dispoziţiilor constatate neconstituţionale într-o cauză definitiv judecată ar echivala cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de prevederile exprese ale art. 4 şi art. 6 din C. pen. şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Mai mult, reţine Înalta Curte că revizuentului A. i-au fost aplicate prin sentinţa de condamnare prevederile C. pen. anterior, astfel că şi în situaţia în care, teoretic, ar putea fi analizată incidenţa dispoziţiilor art. 5 C. pen., acestuia nu i-ar fi aplicabile prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, nici Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale care vizează dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen.. Faţă de împrejurarea că revizuentul a fost condamnat în temeiul C. pen. anterior, apreciat ca lege penală mai favorabilă în cazul inculpatului A. (prin sentinţa penală nr. 119/29.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 306/A/22.10.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), analiza şi aplicarea în această etapă procesuală a art. 155 alin. (1) C. pen. ar conduce la crearea/aplicarea unei lex tertia, iar operaţiunea de identificare a legii penale mai favorabile nu poate fi făcută decât în cursul procesului în care se verifică temeinicia acuzaţiei în materie penală şi nu printr-o cale extraordinară de atac.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 54/F din data de 07 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2024.
Va obliga apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 54/F din data de 07 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2024.
Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2024.