Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 258 din 08.03.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în raport de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare după 01.02.2014), cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Prin decizia penală nr. 1445/A din data de 13.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 258 din data de 08.03.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2018.
Împotriva deciziei penale nr. 1445/A din data de 13 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs în casaţie la data de 07.11.2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 1445/A din data de 132.10.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018 ca urmare a greşitei încetări a procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.
Parchetul a susţinut că în mod eronat, instanţa de apel a dat valoare juridică Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, fără a ţine seama de natura infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv o infracţiune de corupţie, ce intră sub incidenţa dreptului Uniunii, având în vedere elementele de interpretare furnizate de Curte în jurisprudenţa sa, în sensul că expresia "orice activitate ilegală" din cuprinsul articolului 325 alin. (1) TFUE nu poate fi interpretată restrictiv şi acoperă orice act de corupţie care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, indiferent dacă s-a şi produs o pierdere de resurse proprii Uniunii, dispoziţii care obligă statul să lupte împotriva corupţiei prin măsuri disuasive şi efective (Hotărârea Kolev), cât şi de gravitatea sporită a faptei, în sensul atingerii grave adusă puterii executive. S-a considerat de parchet că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a CCR este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile de corupţie şi spălarea banilor, ci a tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor imprescriptibile.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie parchetul a făcut trimitere la cele statuate deja de CJUE în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 si C-840/19), paragrafele 181 şi 189-194, menţionând că legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene reiese din faptul că obiectul prezentei cauze îl reprezintă judecarea unei infracţiuni care intră sub incidenţa art. 325 alin. (1) TFUE şi a Convenţiei PIF. S-a apreciat că există o vădită divergenţă între dreptul Uniunii Europene ce vizează protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene (inclusiv prin sancţionarea reală a faptelor de corupţie) - art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 din Convenţie elaborate în temeiul articolului K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF3), a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi a principiului supremaţiei/preeminenţei dreptului Uniunii şi legislaţia naţională în materie de prescripţie a răspunderii penale, astfel cum aceasta a fost amendată prin Deciziile CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi interpretată prin Decizia ICCJ nr. 67/2022, întrucât acestea din urma ar putea împiedica eficienţa luptei împotriva faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi împotriva corupţiei în general.
În opinia parchetului, aplicarea reglementărilor naţionale în materie de întrerupere a prescripţie, în forma conturată în urma Deciziilor CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei ICCJ nr. 67/2022, în cauzele privind judecarea infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, dar şi cele de corupţie, ar conduce la pronunţarea unor soluţii de încetare a procesului penal în foarte multe dintre aceste cauze, de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, contrar articolului 325 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală, cel ale dosarului de fond şi apel, parchetul a apreciat că termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru fapta dedusă judecaţii nu s-a împlinit, prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ; legalitatea soluţiei din data de 13.10.2023 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport de hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, prin urmare trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripţie, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018; or, fapta dedusă judecaţii s-a epuizat la data de 03.05.2012, însă ultimul act procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei a fost efectuat la data de 07.03.2018, prin emiterea rechizitoriului, anterior publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25.06.2018.
Astfel, s-a arătat că data săvârşirii de către inculpatul A. a infracţiunii de complicitate la dare de mită este data de 03.05.2012; în opinia parchetului, potrivit C. pen. din 1968, termenul general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1968 (pentru infracţiunea de complicitate la dare de mită pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani), în cauză s-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripţie) la data de 02.07.2020, iar termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune, de 16 ani conform art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1968, s-ar împlini la data de 02.07.2028, luând în calcul şi perioadele de suspendare aferente stării de urgenţă.
S-a menţionat că potrivit noului C. pen., termenul general de prescripţie a răspunderii penale (pentru infracţiunea de complicitate la dare de mită pedepsită potrivit art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu închisoarea de la 2 la 7 ani), de 8 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c), s)-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripţie) la data de 02.07.2020, iar termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune, de 16 ani, prevăzut de art. 154 alin. (2) din C. pen., s-ar împlini la data de 02.07.2028, luând în calcul şi perioadele de suspendare aferente stării de urgenţă.
Parchetul a concluzionat că, potrivit ambelor reglementări, pentru infracţiunea de complicitate la dare de mită, reţinută în sarcina inculpatului A. termenul general de prescripţie a răspunderii penale, în lipsa actelor întreruptive de prescripţie, s-ar fi împlinit, însă termenul special de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit în cauză, instanţele reţinând ca fiind mai favorabilă inculpatului reglementarea din noul C. pen., respectiv cea din perioada 25.06.2018-29.05.2022, fără a mai lua în considerare posibilele acte întreruptive de prescripţie.
Parchetul a arătat că prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, dispoziţie care a rămas în fondul activ al legislaţiei penale, într-o formă incompletă, iar practica judiciară s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce în continuare prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, iar în considerente s-a arătat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Parchetul a arătat că Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, este aplicabilă în prezenta speţă, întrucât au fost efectuate acte de procedură atât înainte de invalidarea parţială a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Decizia CCR nr. 297/2018, ultimul act întreruptiv, anterior publicării acestei decizii, fiind emiterea rechizitoriului la data de 07.03.2018, cât şi înainte de invalidarea totală a art. 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia CCR nr. 358/2022, considerând că în cauză termenul general de prescripţie s-a întrerupt anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, astfel încât soluţia de încetare a procesului penal este neîntemeiată.
A susţinut parchetul că legătura din prezenta cauză cu dreptul Uniunii este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, Hotărârea din cauza C107/24.07.2023 a CJUE statuând că instanţele naţionale sunt obligate, în conformitate cu art. 325 alin. (1) din TFUE, să lase neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă şi de a crea un risc sistemic de impunitate.
De asemenea, a apreciat că instanţele naţionale sunt obligate să lase neaplicată şi Decizia nr. 67/2022, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripţiei răspunderii penale în temeiul deciziilor Curţii Constituţionale a României ca lege penală mai favorabilă, fapt ce ar rezulta din paragrafele 123-124 ale Hotărârii din cauza nr. C 107/24.07.2018.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
În cauza de faţă, parchetul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Înalta Curte reţine că situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. este că acesta în perioada 09.03.2012 - 03.05.2012, cu ştiinţă, a întreprins acte de complicitate materială (relativ la fapta de dare de mită a denunţătorului B., din data de 03.05.2012, corelativă infracţiunii de luare de mită, din aceeaşi dată, comisă de numitul C.), constând în intermedierea înţelegerii infracţionale dintre cei doi şi asigurarea transmiterii folosului necuvenit, respectiv a autoturismului marca x în valoare de 24.302,10 euro (112.473,39 RON) de la mituitor către mituit, pentru ca acesta din urmă, în calitate de comisar şef al Gărzii Financiare, secţia Judeţeană Dâmboviţa, să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, respectiv pentru a nu mai dispune efectuarea unor acţiuni de control la firmele denunţătorului B..
În ce priveşte cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
În concret, curtea de apel a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului este legea penală care nu mai conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, şi anume 26 iunie 2018, şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 2022, întrucât în acest interval de timp dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora şi a lipsei de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecinţa inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Astfel, s-a constatat că inculpatului îi este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termen stabilit când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.
Pentru a aprecia în acest sens, curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunii ce face obiectul judecăţii, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.
Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la data săvârşirii infracţiunilor, în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
În contextul celor arătate, Înalta Curte constată că termenul general de prescripţie a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data epuizării activităţii infracţionale, fapta fiind comisă în perioada 09.03.2012 - 03.05.2012 şi, pe cale de consecinţă, în privinţa infracţiunii de complicitate la dare de mită reţinută în sarcina inculpatului, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în data de 02.07.2020, fiind cuprinsă şi perioada de 2 luni de suspendare urmare a decretelor emise de Preşedintele României prin care a fost instituită stare de urgenţă.
Examinând criticile formulate în recurs în casaţie se constată că acestea au caracter nefondat. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani şi a început să curgă pentru infracţiunea de complicitate la dare de mită la data de 03.05.2012, adică data epuizării infracţiunii.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză la data de 02.07.2020. Aşadar, soluţia de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanţei supreme.
Având în vedere statuările instanţei de contencios constituţional din considerentele Deciziei nr. 358/2022, precum şi natura juridică a normelor care privesc întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa principiului legii penale mai favorabile, se constată că nu poate fi recunoscut caracterul întreruptiv în favoarea actelor de procedură invocate de procuror în motivele de recurs în casaţie.
În motivele de recurs în casaţie parchetul a făcut referire la Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii şi la Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, susţinând că acestea şi-ar găsi aplicabilitate în speţă.
Înalta Curte reţine că interpretările date dreptului Uniunii de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele menţionate în motivele scrise de recurs în casaţie nu au incidenţă în speţa dedusă judecăţii, având în vedere că infracţiunea care face obiectul cauzei este o infracţiune de corupţie care nu este îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurentă se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE, art. 325 alin. (1) TFUE, art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23.
Curtea de la Luxemburg, în cuprinsul hotărârii din cauza C-107/23, furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).
De altfel, noţiunile de "corupţie activă" şi "corupţie pasivă" sunt definite de art. 2, 3 din Convenţia PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 şi sunt circumscrise acţiunilor funcţionarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptible să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.
Prin Directiva 1371 din 2017, transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse şi la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.
În ceea ce priveşte Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, din dispozitivul şi considerentele acesteia a rezultat în mod clar că a fost dată în interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, vizând cazuri de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale UE. În considerentele acestei hotărâri, CJUE a menţionat în mod expres (paragraf 65) că atâta vreme cât faptele din litigiul principal nu sunt fapte de corupţie, este evident că interpretarea Deciziei 2006/928 a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima şi la a doua întrebare preliminară. Ca urmare, hotărârea mai sus menţionată nu are aplicabilitate în cauza de faţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de corupţie ce face obiectul cauzei iese de sub incidenţa Hotărârii CJUE anterior menţionată, atât în baza interpretării acesteia, cât şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii de Justiţie.
Astfel, infracţiunea de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare după 01.02.2014) pentru care a fost trimis în judecată recurentul şi în raport de care s-a reţinut cauza de încetare a procesului penal nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
Schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunile de corupţie care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, aşa cum a solicitat recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.
În motivele scrise de recurs în casaţie Direcţia naţională Anticorupţie a făcut referire şi la Hotărârea Curţii din 21 decembrie 2021 (cauza S.C. Euro Box Promotion S.R.L. C 357/19). Înalta Curte reţine că această hotărâre este dată, pe de o parte, în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, în prezent abrogată, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, şi pe de altă parte, în interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
Cât priveşte Decizia 2006/928, interpretarea a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, a unei reglementări sau a unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunţate în primă instanţă de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA- ului în discuţie trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri pronunţate în apel şi rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel.
De asemenea, a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, pe de o parte cu articolul 2 şi cu articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi cu Decizia 2006/928 şi, pe de altă parte, cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii, a unei reglementări sau a unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale referitoare la admisibilitatea anumitor probe şi la legalitatea compunerii completurilor de judecată care se pronunţă în materie de corupţie, de fraudă în domeniul TVA-ului şi de răspundere disciplinară a magistraţilor şi, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din respectivele decizii, deşi consideră că această jurisprudenţă este contrară dispoziţiilor dreptului Uniunii.
Ca urmare, hotărârea menţionată nu are incidenţă în cauza de faţă, pentru că are în vedere alte situaţii, cu referire la compunerea completelor de judecată, precum şi alte decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României, decât cele incidente în prezenta cauză.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa subliniază că, cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
Deopotrivă, CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Prin urmare, şi din această perspectivă este nefondat recursul în casaţie formulat de parchet cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, apreciindu-se că, la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că, în speţă, în mod corect s-a eficienţă Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, precum şi Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi s-a constatat încetarea procesului penal în raport de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare după 01.02.2014), cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1445/A din data de 13 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1445/A din data de 13 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2024.