Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 124 din data de 09.02.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, s-a luat act că, văzând art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), precum şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragr. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin încheierea de şedinţă din data de 01.02.2023, s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), formulată de reprezentantul Ministerului Public în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul A..
Văzând Decizia CCR nr. 358/26.05.2022, publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 67/25.10.2022, publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022, ambele în referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. privind "întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" s-a constatat că, la data de 22.07.2021, a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal conform art. 18 din C. proc. pen.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., cu aplicarea art. 153 - art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (în perioada 27.06.2013 - 23.07.2013).
S-a constatat că, în cauză, inculpatul a fost cercetat în stare de libertate şi că nu au fost luate măsuri asigurătorii.
S-a constatat că, în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Giurgiu, s-a dispus confiscarea specială a sumei de 50.000 euro de la inculpatul B. (primită de la martorul-denunţător C. - în speţă, cumpărător de influenţă), autorul infracţiunii de trafic de influenţă, astfel că nu se impune confiscarea acestei sume de bani şi de la inculpat.
Prin decizia penală nr. 1754/A din data de 02.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 124/09.02.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022.
Împotriva deciziei penale nr. 1754/A din data de 02.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs în casaţie la data de 08.12.2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen. la care face referire art. 440 din C. proc. pen., iar apoi admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 1754/A din data de 02.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022 şi rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti, ca urmare a greşitei încetări a procesului penal faţă de inculpatul A. apreciindu-se că soluţia de încetare a procesului penal sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., este nelegală, Curtea de Apel Bucureşti efectuând o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Parchetul a susţinut că în mod eronat, în urma evaluării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a Deciziei HP a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022 şi a constatării incidenţei lor în cauza pendinte, au fost avute în vedere doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, fără a se observa actele de procedură întrerupătoare de prescripţie, valabil efectuate în cauză.
Astfel, s-a arătat că data săvârşirii de inculpatul A. a infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă este 23 iulie 2013, data remiterii de către autorul infracţiunii de influenţă, C., a sumei de 50.000 euro, aspect reţinut cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare a autorului infracţiunii de trafic de influenţă, B., remitere la care inculpatul A. a ajutat.
În opinia parchetului, potrivit C. pen. din 1968, termenul general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1968 (pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă pedepsită potrivit art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani) în cauză s-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripţie) la data de 20.09.2021, iar termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune, de 12 ani conform art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1968, s-ar împlini la data de 20.09.2025.
S-a menţionat că potrivit noului C. pen., termenul general de prescripţie a răspunderii penale (pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă pedepsită potrivit art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu închisoarea de la 2 la 7 ani), de 8 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripţie) la data de 20.09.2021, iar termenul special de prescripţie a răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune, de 16 ani, prevăzut de art. 154 alin. (2) din C. pen., s-ar împlini la data de 20.09.2029.
Din acest punct de vedere, parchetul a concluzionat că, potrivit ambelor reglementări, pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, reţinută în sarcina inculpatului A., în calitate de complice, termenul general de prescripţie a răspunderii penale, în lipsa actelor întreruptive de prescripţie, s-ar fi împlinit, însă termenul special de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit în cauză, instanţele reţinând ca fiind mai favorabilă inculpatului reglementarea din noul C. pen., respectiv cea din perioada 25.06.2018-29.05.2022, fără a mai lua în considerare posibilele acte întreruptive de prescripţie.
Parchetul a arătat că, într-adevăr, prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestor prevederi are în vedere şi acte care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale, dispoziţie care a rămas în fondul activ al legislaţiei penale, într-o formă incompletă, iar practica judiciară s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce în continuare prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei au fost stabilite de practica judiciară şi nu de legiuitor, iar în considerente s-a arătat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/2022 a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
Parchetul a arătat că, prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - Marea Cameră, a declarat că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Parchetul a apreciat că aceste dispoziţii ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. Prin aceeaşi decizie s-a arătat şi că principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, ca această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.
Cu privire la această decizia a CJUE, parchetul a considerat că ea este obligatorie atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România, CJUE subliniind constant, în jurisprudenţa sa, faptul că deţine competenţa exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii şi că nicio altă instanţă naţională, inclusiv Curtea Constituţională a unui stat membru, nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziţii de drept al Uniunii, inclusiv a art. 267 TFUE, să statueze în mod valabil că CJUE ar fi pronunţat o hotărâre care ar depăşi sfera sa de competenţă şi să refuze să dea curs unei hotărâri pronunţate cu titlu preliminar de Curte.
De asemenea, parchetul a susţinut aplicabilitatea dreptului Uniunii şi a hotărârii CJUE în prezenta cauză în raport de faptele imputate persoanei acuzate, A., respectiv săvârşirea unei infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă care, prin conţinutul concret al acesteia, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reprezintă o infracţiune de corupţie activă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. A considerat că dispoziţii din dreptul unional (Convenţia PIF şi protocoalele sale, în special art. 3 par. (1) şi (2) şi art. 5 par. (1) din Protocolul 1 la Convenţia PIF), fac aplicabilă Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023.
În speţă, ţinând cont de faptul că inculpatului A. i se impută tocmai faptul că a contribuit, în calitate de complice, la remiterea unei sume de 50.000 euro unui funcţionar public pentru ca acesta să intervină la persoane cu putere de decizie din cadrul A.N.A.F. - Direcţia Generală Mari Contribuabili, în scopul efectuării unui act contrar îndatoririlor de serviciu, respectiv al exonerării societăţii D. S.A. de plata obligaţiilor fixate în sarcina acesteia prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.06.2013 şi decizia de impunere nr. x/27.06.2013 (acte prin care s-au stabilit în sarcina contribuabilului obligaţii de plată constând în 74.525,273 RON TVA suplimentar, 13.204.270 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 11.178.791 RON penalităţi de întârziere), activitatea infracţională fiind comisă într-un mod care era susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, având în vedere că prin fapta de corupţie activă se urmărea sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale stabilite de organele competente, printre care şi o taxă pe valoarea adăugată (TVA), în cuantum de 74.525.273 RON, pe baza căreia este structurat bugetul Uniunii Europene şi de a cărei corectă şi completă colectare depinde integritatea acestui buget.
Parchetul a precizat că, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, aşa cum trebuia înţeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă/interpretativă, cu consecinţa că, în principal, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare, iar în cadrul recursului în casaţie trebuie să se aplice dreptul intern prevăzut de art. 155 alin. (1) din C. pen., prin raportare la prevederile unionale incidente, astfel cum ele trebuiau să fie interpretate şi aplicate de la data intrării lor în vigoare. Raportat tot la jurisprudenţa CJUE, s-a menţionat şi că, din perspectiva instanţei europene, nu are nicio relevanţă dacă prevederile de drept UE incidente, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţie, au fost sau nu invocate anterior în cauza principală.
A arătat parchetul că Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 se aplică tuturor cauzelor pendinte (în funcţie de obiectul acestora), având în vedere că nu se face vreo diferenţiere expresă în cuprinsul ei sub aspectul stadiului procesual al cauzei principale (nefiind aplicabilă doar cauzelor având ca obiect contestaţii în anulare, chiar dacă a fost pronunţată într-un astfel de litigiu principal, aflat în această cale de atac extraordinară), iar referirea la cauzele definitiv soluţionate se face doar cu titlu inclusiv, chiar practica judiciară recentă a Înaltei Curţi fiind în acelaşi sens, că se aplică cauzelor pendinte.
Cu privire la analizarea riscului sistemic de impunitate, parchetul a precizat că instanţele naţionale nu sunt ţinute să facă o verificare suplimentară a existenţei unui astfel de risc pentru a reţine aplicabilitatea în prezenta cauză a hotărârii preliminare menţionate, făcând trimitere la aprecierea generalizată a riscului sistemic de impunitate consacrat cu alte ocazii, prin Hotărârea Euro Box Promotion şi alţii (cauza C-357/19), considerat astfel prin hotărârea instanţei interne (Decizia nr. 41/2022 a Înaltei Curţi).
Prin aplicarea Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023, parchetul a apreciat că nu se încalcă dreptul fundamental al acuzatului sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile care ar prevedea un standard mai favorabil decât cel unional, chiar analiza CJUE, efectuată în cuprinsul considerentelor de la pct. 123-124, excluzând o atare încălcare a drepturilor fundamentale. De asemenea, a apreciat că nici caracterul de drept material al întreruperii prescripţiei răspunderii penale, stabilit prin Decizia nr. 67/2022, nu face inaplicabilă Hotărârea CJUE în discuţie, deoarece, pe de o parte, trimiterea preliminară a instanţei naţionale a privit ipoteza din perspectiva generalizată a practicii judiciare care lua în considerare, cu efect retroactiv, în baza principiului mitior lex, caracterul de drept material al dispoziţiei legale de întrerupere a prescripţiei, declarate ca fiind neconstituţionale pentru nerespectarea principiului legalităţii sub aspectul previzibilităţii normei de drept material, iar, pe de altă parte, hotărârea preliminară a instanţei europene a ales să separe principiul mitior lex de principiul legalităţii, înlăturând doar aplicarea retroactivă a normei în forma neprevizibilă, fără contestarea naturii juridice de drept material a prevederii legale privind întreruperea prescripţiei sau a fundamentului raţional privind imprevizibilitatea aceleiaşi norme legale privită sub aspectul principiului legalităţii pentru perioada dintre cele două decizii ale instanţei constituţionale.
Din hotărârea CJUE (în special din pct. 91, 95,96, 99,109,129,137), ar rezulta, în opinia parchetului, că jurisprudenţa rezultată din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi se impune a fi respectat principiul supremaţiei dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat de CJUE în jurisprudenţa sa (şi în special prin hotărârea recent pronunţată) şi a se constata faptul că actele de procedură, efectuate conform legii în vigoare la data efectuării lor, anterior Deciziei nr. 297/2018, au fost, sunt şi rămân valabile din perspectiva întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa că în perioada 01.02.2014-24.06.2018, cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale s-a întrerupt în mod valabil prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. (astfel cum acesta era configurat până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României - Partea I - nr. 518 din 25 iunie 2018).
Astfel, parchetul a concluzionat că în prezenta cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel, toate actele de procedură efectuate de organele de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, în perioada 26.03.2014 (data începerii urmăririi penale in rem) - 25.06.2018 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) au întrerupt prescripţia răspunderii penale, menţionând următoarele acte: ordonanţa nr. 420/P/2014 din data de 26.03.2014 de începere a urmăririi penale cu privire la faptă, procesul-verbal nr. x/P/2014 din data de 16.06.2014 de consemnare a depunerii de martora E. a denunţului olograf în limba română împotriva inculpatului A., autentificat în Liban, precum şi a unei înregistrări audio-video a denunţului respectiv, ordonanţa nr. 420/P/2014 din data de 23.09.2014 de efectuare în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţii B. şi A., ordonanţa nr. 420/P/2014 din data de 10.10.2014 de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A..
În raport de acestea, parchetul a apreciat că ultimul act de procedură valabil întocmit în cauză anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, care a avut ca efect potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, a fost ordonanţa nr. 420/P/2014 din data de 10.10.2014 de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A., acest act fiind totodată şi unul dintre cele care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului/inculpatului, chiar dacă această ordonanţă nu a fost comunicată inculpatului, acesta sustrăgându-se de la urmărirea penala, fiind cercetat în lipsă.
Prin urmare, parchetul a arătat că de la această dată (10.10.2014) a început să curgă un nou termen de prescripţie de 8 ani, care s-ar împlini la data de 08.12.2022, însă, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a O.U.G. nr. 71/2022 (30.05.2022), dar anterior datei de 08.12.2022, au fost efectuate alte acte de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, făcând să înceapă să curgă, de fiecare dată un nou termen de prescripţie, dintre acestea menţionându-se încheierea de şedinţă din data de 14.06.2022 (definitivă prin necontestare) a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, prin care s-au respins cererile şi excepţiile formulate de inculpat. Suprapunând şi considerentele hotărârii CJUE peste aceste concluzii, parchetul a menţionat că ideea ce se desprinde este în sensul că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie efectuate anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25.06.2018, când se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
În cauza de faţă, parchetul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Înalta Curte reţine că situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. este că acesta în calitate de director financiar şi cenzor al S.C. D. S.A., societate administrată de către denunţătorul C., cu intenţie, în vara anului 2013, l-a ajutat pe C. să dea numitului B. suma de 50.000 euro, din suma totală pretinsă de 200.000 euro, în schimbul promisiunii făcute de B. (primar al comunei Izvoarele din judeţul Giurgiu) că va interveni la persoane cu putere de decizie din cadrul A.N.A.F. - Direcţia Generală Mari Contribuabili, în scopul exonerării S.C. D. S.A. de plata obligaţiilor fixate în sarcina acesteia prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.06.2013 şi Decizia de impunere nr. x/27.06.2013.
În ce priveşte cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
În concret, curtea de apel a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului este legea penală care nu mai conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, şi anume 26 iunie 2018, şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 2022, întrucât în acest interval de timp dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora şi a lipsei de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecinţa inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Astfel, s-a constatat că inculpatului îi este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termen stabilit când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.
Pentru a aprecia în acest sens, Curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunii ce face obiectul judecăţii, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.
Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la data săvârşirii infracţiunilor, în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
În contextul celor arătate, Înalta Curte constată că termenul general de prescripţie a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data epuizării activităţii infracţionale, fapta fiind comisă în perioada 27.06.2013 - 23.07.2013 şi, pe cale de consecinţă, în privinţa infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă reţinută în sarcina inculpatului, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în data de 22.07.2021.
Examinând criticile formulate în recurs în casaţie se constată că acestea au caracter nefondat. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani şi a început să curgă pentru infracţiunea de complicitate la cumpărare de influenţă la data de 23.07.2013, adică data epuizării infracţiunii.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză la data de 22.07.2021. Aşadar, soluţia de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanţei supreme.
Având în vedere statuările instanţei de contencios constituţional în considerentele Deciziei nr. 358/2022, precum şi natura juridică a normelor care privesc întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi incidenţa principiului legii penale mai favorabile, se constată că nu poate fi recunoscut caracterul întreruptiv în favoarea actelor de procedură invocate de procuror în motivele de recurs în casaţie.
În motivele de recurs în casaţie parchetul a făcut referire la Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii şi la Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, susţinând că acestea şi-ar găsi aplicabilitate în speţă.
Înalta Curte reţine că interpretările date dreptului Uniunii de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele menţionate în motivele scrise de recurs în casaţie nu au incidenţă în speţa dedusă judecăţii, având în vedere că infracţiunea care face obiectul cauzei este o infracţiune de corupţie care nu este îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurentă se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE, art. 325 alin. (1) TFUE, art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23.
Curtea de la Luxemburg, în cuprinsul hotărârii din cauza C-107/23, furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).
În ceea ce priveşte Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, din dispozitivul şi considerentele acesteia a rezultat în mod clar că a fost dată în interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, vizând cazuri de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale UE. În considerentele acestei hotărâri, CJUE a menţionat în mod expres (paragraf 65) că atâta vreme cât faptele din litigiul principal nu sunt fapte de corupţie, este evident că interpretarea Deciziei 2006/928 a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima şi la a doua întrebare preliminară. Ca urmare, hotărârea mai sus menţionată nu are aplicabilitate în cauza de faţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de corupţie ce face obiectul cauzei iese de sub incidenţa Hotărârii CJUE anterior menţionată, atât în baza interpretării acesteia, cât şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii de Justiţie.
Astfel, infracţiunea de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru care a fost trimis în judecată recurentul şi în raport de care s-a reţinut cauza de încetare a procesului penal nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
Schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunile de corupţie care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, aşa cum a solicitat recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.
În motivele scrise de recurs în casaţie Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut referire şi la Hotărârea Curţii din 21 decembrie 2021 (cauza S.C. Euro Box Promotion S.R.L. C 357/19). Înalta Curte reţine că această hotărâre este dată, pe de o parte, în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, în prezent abrogată, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, şi pe de altă parte, în interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
Cât priveşte Decizia 2006/928, interpretarea a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, a unei reglementări sau a unei practici naţionale potrivit căreia sunt lovite de nulitate absolută hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunţate în primă instanţă de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA- ului în discuţie trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri pronunţate în apel şi rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel.
De asemenea, a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, pe de o parte cu articolul 2 şi cu articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi cu Decizia 2006/928 şi, pe de altă parte cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii, a unei reglementări sau a unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale referitoare la admisibilitatea anumitor probe şi la legalitatea compunerii completurilor de judecată care se pronunţă în materie de corupţie, de fraudă în domeniul TVA-ului şi de răspundere disciplinară a magistraţilor şi, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din respectivele decizii, deşi consideră că această jurisprudenţă este contrară dispoziţiilor dreptului Uniunii. Ca urmare, hotărârea menţionată nu are incidenţă în cauza de faţă, fiind avute în vedere alte situaţii, cu referire la compunerea completelor de judecată, precum şi alte decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României decât cele incidente în prezenta cauză.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa subliniază că, cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
Deopotrivă, CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Prin urmare, şi din această perspectivă este nefondat recursul în casaţie formulat de parchet cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, apreciindu-se că, la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că, în speţă, în mod corect s-a eficienţă Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, precum şi Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi s-a constatat încetarea procesului penal în raport de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1754/A din data de 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1754/A din data de 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2024.