Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 231 din data de 15.11.2022, Tribunalul Giurgiu, secţia penală - Cauze generale, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplic. art. 5 din C. pen. rap. la art. 35 alin. (1) din C. pen. (12 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. B. SRL), ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (11) şi alin. (12) din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 16 lit. h) din C. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 rep., rap. la art. 35 alin. (1) din C. pen. (5 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. C. SRL).
În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 din C. proc. pen. raportat la art. 1349 - 1371 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă exercitată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 210.225 RON, reprezentând prejudiciul creat si neachitat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscala în legătură cu S.C. B. S.R.L., la care se vor adăuga sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 16 lit. h) din C. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. C. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 rep. rap. la art. 35 alin. (1) din C. pen. (5 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. C. SRL).
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 272 din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu în cauză au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpatul A. şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin decizia penală nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă ANAF împotriva sentinţei penale nr. 231 din data de 15.11.2022, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., dar şi a art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă principală de 4 ani şi 8 luni închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (5 acte materiale în perioada 01 martie 2014 - 19 septembrie 2016).
În baza art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.
În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. x, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., dar şi a art. 136 alin. (2) şi art. 137 alin. (2) şi (4) lit. d) din C. pen., a condamnat pe inculpata S.C. C. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar D., la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 48.000 RON constând în 240 de zile-amendă înmulţite cu suma corespunzătoare unei zile-amendă - de 200 RON (5 acte materiale în perioada 01 martie 2014 - 19 septembrie 2016).
În baza art. 138 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 136 alin. (3) lit. d) din C. pen., a aplicat inculpatei S.C. C. S.R.L. cu titlu de pedeapsă complementară interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de 2 ani, ce se execută în condiţiile art. 138 alin. (4) din C. pen.
În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 1349 - 1371 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă exercitată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 437.775,25 RON reprezentând prejudiciul creat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în legătură cu S.C. B. S.R.L., la care se vor adăuga sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate raportat la acest prejudiciu, în condiţiile Codului de procedură fiscală (conform Deciziei nr. 17/2015 a ÎCCJ -RIL).
În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen. şi art. 20 din C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă exercitată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat în solidar pe inculpaţii A. şi S.C. C. S.R.L. la plata obligaţiilor fiscale accesorii datorate prin raportare la prejudiciul de 588.773.4 RON, în condiţiile Codului de procedură fiscală (potrivit Decizia nr. 17/2015 a ÎCCJ - RIL) şi calculate până la deschiderea procedurii de insolvenţă conform art. 66 alin. (8) din Legea nr. 85/2014).
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 533/P/2013 din data de 11.04.2019 asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului A., până la concurenţa sumei de 437.775,25 RON, la care se vor adăuga sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate raportat la acest prejudiciu, în condiţiile Codului de procedură fiscală, dar şi suma constând în obligaţiile fiscale accesorii datorate prin raportare la prejudiciul de 588.773.4 RON, în condiţiile Codului de procedură fiscală, conform dispozitivului, precum şi poprirea cu privire la conturile bancare deţinute de inculpatul A., la unităţi bancare individualizate în cuprinsul ordonanţei nr. 533/P/2013 din data de 11.04.2019 a parchetului.
În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplic. art. 728 din C. proc. civ. şi cu ref. la disp. art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 533/P/2013 din data de 11.04.2019 asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatei S.C. C. S.R.L., până la concurenţa sumei constând în obligaţiile fiscale accesorii datorate prin raportare la prejudiciul de 588.773.4 RON, în condiţiile Codului de procedură fiscală (potrivit Decizia nr. 17/2015 a ÎCCJ -RIL) şi calculate până la deschiderea procedurii de insolvenţă conform art. 66 alin. (8) din Legea nr. 85/2014).
În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desfiinţarea facturilor fiscale, a bonurilor fiscale şi a contractelor ce atestă operaţiuni nereale derulate atât prin societatea B. S.R.L., cât şi prin societatea S.C. C. S.R.L., astfel cum acestea sunt detaliate în raportul de expertiză judiciară contabilă şi fiscală aflat în vol. 7 DUP.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contraveneau prezentei decizii.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A obligat pe inculpaţii A. şi S.C. C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.
Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată S.C. C. S.R.L., a rămas în sarcina statului.
Împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat, la data de 13 decembrie 2023, recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. (12 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai societăţii B. S.R.L.).
Astfel, parchetul a apreciat că, în mod eronat, în urma evaluării Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi în urma constatării incidenţei lor în cauza pendinte, cu ignorarea aplicabilităţii şi obligativităţii Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin"), a fost avut în vedere doar termenul general de prescripţie a răspunderii penale, determinat conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., şi calculat conform art. 186 din C. pen. coroborat cu art. 154 alin. (2) teza a II-a din C. pen., cu consecinţa constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru una dintre infracţiunile pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.
Parchetul a apreciat că, în cauză, analiza îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea incidenţei prescripţiei răspunderii penale se impunea a fi făcută inclusiv prin raportare la actele de procedură întrerupătoare de prescripţie, valabil efectuate în cauză, iar, într-o atare situaţie, se putea observa că nu sunt împlinite termenele, general şi special, de prescripţie a răspunderii penale.
S-a arătat că, în concret, în prezenta cauză, s-a dispus soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul A., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii continuate de evaziune fiscală - prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 alin. (1) din C. pen. (12 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai societăţii B. S.R.L.), constând, în esenţă, în aceea că, "în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, cu intenţie şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de facto al societăţii B. S.R.L., inculpatul A. a evidenţiat în documentele contabile ale societăţii şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 RON, aferente unor operaţiuni comerciale nereale, constând în achiziţii de bunuri şi/sau servicii de la societăţile comerciale E. S.R.L, F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J.., K. S.R.L., L. S.R.L., M.., N. S.R.L., O. S.R.L., P.., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 RON, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 RON şi impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 RON".
Data săvârşirii acestei infracţiuni de către inculpatul A. este data de 20.12.2012, stabilită conform art. 174 din C. pen., cu referire la art. 154 alin. (2) teza a II-a din C. pen. (data săvârşirii ultimei acţiuni, în cazul infracţiunii continuate).
Referitor la termenele de prescripţie a răspunderii penale incidente în cauză, parchetul a făcut următoarele precizări:
Conform reglementării anterioare datei de 01.02.2014
C. pen. anterior (Legea nr. 15/1968), ce a fost abrogat la data de 01.02.2014 (odată cu intrarea în vigoare a actualului C. pen. - Legea nr. 286/2009), prevedea, în art. 122 alin. (1) lit. b), un termen general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/205 (infracţiunea fiind pedepsită, în forma anterioară datei de 01.02.2014, cu închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi), astfel că acest termen general (în lipsa actelor întreruptive de prescripţie) s-ar fi împlinit la data de 17.02.2021, calculat ţinând seama de perioadele în care a operat suspendarea cursului prescripţiei, respectiv perioada de 60 de zile aferente stării de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 şi prelungită prin Decretul Preşedintelui României nr. 240/14.04.2020.
Potrivit art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior, cursul termenului general de prescripţie a răspunderii penale putea fi întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
În cazul în care termenul general de prescripţie a răspunderii penale era întrerupt potrivit art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior (ulterior modificării aduse acestuia prin Legea nr. 63/2012), opera instituţia prescripţiei speciale, prevăzută de art. 124 din C. pen. anterior, care prevedea că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie este depăşit cu încă o dată, ajungându-se, în prezenta cauză, la un termen special de prescripţie a răspunderii penale de 16 de ani, calculat de la data comiterii infracţiunii (potrivit art. 122 alin. (2) din C. pen. anterior), care s-ar împlini la data de 17.02.2029.
Conform reglementării ulterioare datei de 01.02.2014
Noul C. pen. (Legea nr. 286/2009) a prevăzut, în art. 154 alin. (1) lit. c), un termen general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (infracţiunea fiind pedepsită, în forma ulterioară datei de 01.02.2014, cu închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda), astfel că acest termen general (în lipsa actelor întreruptive de prescripţie) s-ar fi împlinit în data de 17.02.2021.
Potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. actual, în forma aplicabilă până la data de 25.06.2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018), cursul termenului general de prescripţie a răspunderii penale putea fi întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
În cazul în care termenul general de prescripţie a răspunderii penale era întrerupt, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. actual, opera instituţia prescripţiei speciale, prevăzută de art. 155 alin. (4) din C. pen., care prevedea că termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, "dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni", ajungându-se, în prezenta cauză, la un termen special de prescripţie a răspunderii penale de 16 ani, calculat de la data comiterii infracţiunii (potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen. actual), care s-ar împlini la data de 17.02.2029.
Ulterior prezentării Deciziilor Curţii Constituţionale a României privind întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale nr. 297 din 26.04.2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind modul de aplicare în timp a normelor referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin"), cu privire la interpretarea şi modul de aplicare a dispozitivului hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, parchetul a apreciat că din punctul 1) primul paragraf al dispozitivului hotărârii, coroborat cu cele stabilite în considerentele de la pct. 113-117, se desprinde concluzia că dreptul Uniunii, incident în cauză, nu obligă instanţele să nu aplice Deciziile nr. 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, prin care au fost invalidate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. care reglementau cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, întrucât, în cuprinsul acestor decizii, s-a apreciat că încalcă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale.
Astfel, din analiza punctului 1) al doilea paragraf al dispozitivului hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, coroborat cu aspectele regăsite în considerentele de la pct. 119-124, rezultă, în opinia procurorului, că instanţele unui stat membru UE nu pot repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură anterioare publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (25 iunie 2018), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene exprimându-şi rezervele faţă de modalitatea de interpretare şi aplicare a legii penale mai favorabile de către instanţele române ca urmare a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretare de natură să agraveze un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă împotriva intereselor financiare ale UE.
Parchetul a mai arătat că punctul 2) din Hotărârea CJUE vizează modul de interpretare şi aplicare a principiului supremaţiei dreptului Uniunii, principiu care permite instanţelor naţionale de drept comun (cum este completul competent, potrivit legii, să judece prezentul recurs în casaţie), în ciuda oricăror reglementări sau practici naţionale si fără riscul angajării vreunei forme de răspundere disciplinară, să ignore/să nu aplice jurisprudenţa rezultată din deciziile Curţii Constituţionale şi din deciziile instanţei supreme din respectivul stat membru, atunci când în lumina unei hotărâri a CJUE, această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.
Aşadar, sub un prim aspect, s-a apreciat că se impune a fi precizat caracterul obligatoriu al hotărârilor preliminare pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, atât în privinţa dispozitivului, cât si a considerentelor, pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România în temeiul Tratatului de aderare şi a actului de aderare la Uniunea Europeană, având drept sancţiune, în caz de nerespectare, antrenarea mecanismelor europene pentru încălcarea dreptului unional, respectiv răspunderea statului membru pentru prejudiciile aduse prin nerespectarea dreptului Uniunii (principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea dreptului Uniunii Europene, a se vedea Cauza C-224/01, Kobler, Hotărârea din 30 septembrie 2003, pct. 33) şi exercitarea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor din dreptul Uniunii (procedura de infringement, prevăzută de art. 258 TFUE).
Parchetul a susţinut că, în opinia sa, considerentele pe baza cărora instanţa de apel a apreciat că nu este aplicabilă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 24 iulie 2023 sunt contrare aspectelor reţinute de Curtea de Justiţie în jurisprudenţa sa constantă, pe care, de altfel, a indicat-o în cuprinsul cererii de recurs în casaţie.
De asemenea, în dezacord cu cele învederate de instanţa de apel (conform cărora "pentru a se reţine că o măsură privind infracţiunile de evaziune fiscală împotriva intereselor financiare ale statului membru aduce totodată atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene se impune ca respectiva măsură să împiedice colectarea efectivă şi integrală a resurselor proprii", iar "prescripţia răspunderii penale nu împiedică statul român să recupereze prejudiciile cauzate bugetului general prin neplata frauduloasă a TVA", astfel că "împrejurarea că pentru infracţiunea de evaziune fiscală răspunderea penală s-a prescris nu împiedică instanţa penală să oblige inculpatul să plătească statului TVA datorat, iar ulterior organele fiscale au posibilitatea recuperării, prin orice mijloace, inclusiv executare silită, a sumelor de bani respective"), parchetul a apreciat că se impune a explica din nou faptul că dreptul european - astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - nu se limitează doar la a impune statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă şi integrală a resurselor proprii ale Uniunii reprezentate de veniturile provenite din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA- ului (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 182, precum şi jurisprudenţa citată), ci şi să sancţioneze penal aceste fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive (" /,,..."). Posibilitatea obligării inculpatului la acoperirea prejudiciului produs prin săvârşirea unei astfel de fraude, ca urmare a admiterii acţiunii civile exercitate în procesul penal, nu exonerează autorităţile judiciare ale statelor membre de obligaţia de a aplica sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive, tocmai pentru a descuraja, în modul cel mai ferm cu putinţă, repetarea unor astfel de comportamente infracţionale, cu atât mai mult cu cât articolul 325 alin. (1) TFUE acoperă nu numai fapte care cauzează efectiv o pierdere de resurse proprii, ci şi tentativa de comitere a unor asemenea fapte.
Parchetul a apreciat că se poate constata dincolo de orice dubiu, contrar aprecierii şi argumentelor instanţei de apel, faptul că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Camera) din 24 iulie 2023 este aplicabilă ratione materiae prezentei cauze şi a învederat că, doar cu titlu excepţional, Curtea de Justiţie poate limita efectele hotărârii preliminare, ţinând seama de consecinţele deosebite care ar implica aplicarea retroactivă a hotărârii (ex tunc), putând dispune ca ea să se aplice doar în anumite circumstanţe de timp, de exemplu, exclusiv pentru viitor (ex nunc).
Astfel, s-a arătat că Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 se aplică tuturor cauzelor pendinte (în funcţie de obiectul acestora) având în vedere că nu s-ar face vreo diferenţiere expresă în cuprinsul ei sub aspectul stadiului procesual al cauzei principale (nefiind aplicabilă doar cauzelor având ca obiect contestaţii în anulare, chiar dacă a fost pronunţată într-un astfel de litigiu principal, aflat în această cale de atac extraordinară), iar referirea la cauzele definitiv soluţionate se face doar cu titlu inclusiv; chiar practica judiciară recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în acelaşi sens, că se aplică cauzelor pendinte.
Cu privire la analizarea riscului sistemic de impunitate, parchetul a apreciat că se impune concluzia că în prezenta cauză impunitatea nu mai este un risc, ci o certitudine, având în vedere neaplicarea de către instanţa de apel a hotărârii CJUE şi dispunerea încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Riscul sistemic de impunitate este o realitate ce se poate constata dintr-o simplă privire asupra practicii judiciare apărute după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi, mai ales, după publicarea Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
De asemenea, riscul de impunitate a fost statuat expres în raţionamentul din hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar instanţele naţionale nu sunt ţinute să facă o verificare suplimentară a existenţei unui astfel de risc pentru a reţine aplicabilitatea în prezenta cauză a hotărârii preliminare menţionate.
Nu trebuie omisă şi aprecierea generalizată a riscului sistemic de impunitate consacrat cu alte ocazii, de exemplu prin Hotărârea Euro Box Promotion şi alţii (cauza C-357/19), considerat astfel prin hotărârea instanţei interne (Decizia nr. 41/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), în sensul că riscul nu se raportează exclusiv la situaţia concretă din cauză, însăşi conceptul de "risc" exprimând probabilitatea, iar nu certitudinea, neavând semnificaţia împlinirii iminente a termenului de prescripţie într-o cauză dată, semnificaţie care ar genera, prin ea însăşi, o practică judiciară neunitară, şi nici nu se rezumă în mod exclusiv la împlinirea termenului de prescripţie, ci se referă la orice altă împrejurare care ar avea aptitudinea de a produce acest rezultat.
Prin aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 nu se încalcă dreptul fundamental al acuzatului sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile care ar prevedea un standard mai favorabil decât cel unional, chiar analiza Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, efectuată în cuprinsul considerentelor de la pct. 123-124, excluzând o atare încălcare a drepturilor fundamentale.
Deopotrivă, caracterul de drept material al întreruperii prescripţiei răspunderii penale - stabilit prin Decizia nr. 67/2022 - nu face inaplicabilă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023, deoarece, pe de o parte, trimiterea preliminară a instanţei naţionale a privit ipoteza din perspectiva generalizată a practicii judiciare care lua în considerare, cu efect retroactiv, în baza principiului mitior lex, caracterul de drept material al dispoziţiei legale de întrerupere a prescripţiei, declarate ca fiind neconstituţionale pentru nerespectarea principiului legalităţii sub aspectul previzibilităţii normei de drept material, iar pe de altă parte, hotărârea preliminară a instanţei europene a ales să separe principiul mitior lex de principiul legalităţii, înlăturând doar aplicarea retroactivă a normei în forma neprevizibilă, fără contestarea naturii juridice de drept material a prevederii legale privind întreruperea prescripţiei sau a fundamentului raţional privind imprevizibilitatea aceleiaşi norme legale privită sub aspectul principiului legalităţii pentru perioada dintre cele două decizii ale instanţei constituţionale.
În fine, parchetul a apreciat că din hotărârea CJUE (în special din pct. 91, 95, 96, 99, 109, 129, 137) reiese extrem de clar faptul că jurisprudenţa rezultată din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF.
A solicitat să se constate că actele de procedură efectuate conform legii în vigoare la data efectuării lor, anterior deciziei nr. 297/2018, au fost, sunt şi rămân valabile din perspectiva întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, iar soluţia de încetare a procesului penal rămasă definitivă prin decizia penală recurată pentru împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale este greşită, nelegală, ca urmare a faptului că termenul general de prescripţie a răspunderii penale a fost valabil întrerupt, instanţele fiind obligate să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală- aceasta fiind contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii şi "de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii" (pct. 123 din hotărârea CJUE).
În concret, parchetul a arătat că, în perioada 01.02.2014-24.06.2018, cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale s-a întrerupt în mod valabil prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. (astfel cum acesta era configurat până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018).
În prezenta cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel (la pagina 19 din decizia penală atacată), toate actele de procedură efectuate de organele de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, în perioada 26.03.2014 (data începerii urmăririi penale in rem) - 25.06.2018 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) au întrerupt prescripţia răspunderii penale, din care parchetul a menţionat ordonanţa nr. 533/P/2013 din data de 05.02.2014 de începere a urmăririi penale cu privire la faptă (in rem) şi ordonanţa nr. 533/P/2013 din data de 13.06.2018 de extindere a urmăririi penale faţă de suspectul A. sub aspectul săvârşirii a 2 infracţiuni de evaziune fiscală.
Astfel, ultimul act de procedură valabil întocmit în cauză anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, care a avut ca efect, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen., întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost ordonanţa nr. 533/P/2013 din data de 13.06.2018 de extindere a urmăririi penale fată de suspectul A., acest act fiind totodată şi unul dintre cele care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului/inculpatului, chiar dacă această ordonanţă a fost comunicată suspectului după data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României. Potrivit reglementărilor legale - art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior - în reglementarea anterioară datei de 01.02.2014, apoi art. 155 alin. (1) din C. pen. - începând cu data de 30.05.2022, cursul termenului se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului/inculpatului, nu prin comunicarea propriu-zisă a respectivului act.
Prin urmare, în opinia parchetului, de la această dată (13.06.2018) a început să curgă un nou termen de prescripţie de 8 ani, care s-ar împlini la 11.08.2026. De asemenea, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a O.U.G. nr. 71/2022 (30.05.2022), respectiv în faza procesuală a judecăţii în fond şi ulterior în faza procesuală a apelului, inculpatul A. a primit acte de procedură, fiind citat în mod legal şi prezentându-se în faţa instanţei de fond prin apărător ales (la data de 23.06.2022 - dosar fond, la data de 15.09.2022 - dosar fond) şi apoi personal în faţa instanţei de apel la data de 30.05.2023, fiind astfel efectuate acte de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, făcând să înceapă să curgă, de fiecare dată, integral, un nou termen de prescripţie; dintre acestea s-a menţionat sentinţa penală nr. 231/2022 din 15.11.2022 a Tribunalului Giurgiu.
Pe cale de consecinţă, astfel cum în mod expres şi corect a reţinut şi instanţa de apel, în cauza de faţă, în perioada anterioară datei de 25.06.2018 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, iar până la data de 30.05.2022 termenul general de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit, respectiv ulterior datei de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, au fost comunicate inculpatului.
Astfel, din considerentele hotărârii CJUE se desprinde ideea că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie efectuate anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (se constată, în opinia parchetului, că instanţa europeană nu pune în discuţie, prin hotărârea din data de 24.07.2023, cele statuate de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, subliniind chiar că în ceea ce priveşte intervalul 25.06.2018 - 30.05.2022 instanţele naţionale nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale), astfel că, în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie anterior datei de 25.06.2018, se va calcula un nou termen de prescripţie de la data efectuării actului, cu luarea în considerare şi a termenului special de prescripţie a răspunderii penale.
Parchetul a apreciat că se impune admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti strict cu privire la infracţiunea pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În drept, procurorul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
În cauză, împotriva aceleiaşi decizii penale a formulat recurs în casaţie şi inculpatul A., prin apărător ales, care a fost însă respins, ca inadmisibil, prin încheierea nr. 187/RC din şedinţa din camera de consiliu din data de 21 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin încheierea nr. 187/RC din data de 21 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal" exclusiv în privinţa soluţiei de încetare a procesului penal dispusă cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 alin. (1) din C. pen., în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, în legătură cu activitatea derulată prin S.C. B. S.R.L.
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală în legătură cu activitatea derulată prin S.C. B. S.R.L de către inculpatul A. în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie2012, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Astfel, cu privire la acuzaţia constând în aceea că în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, inculpatul A., în calitate de administrator de facto al societăţii B. S.R.L., a evidenţiat în documentele contabile ale societăţii comerciale şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 RON, aferente unor operaţiuni comerciale nereale constând în achiziţii de bunuri şi/sau servicii de la societăţile comerciale E. S.R.L, F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 RON, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 RON şi impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 RON -instanţa de apel a constatat că soluţia de încetare a procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. f) din C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale dispusă de prima instanţă prin sentinţa apelată a fost corect pronunţată.
În concret, instanţa de apel a statuat că este corectă reţinerea incidenţei Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României prin raportare şi la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în condiţiile în care apelantul inculpat nu a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen.
În acest sens s-a reiterat faptul că la data de 9 iunie 2022 a fost publicată Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale (Monitorul Oficial nr. 565/2022).
În cuprinsul deciziei menţionate, la paragrafele 41, 55, 70-73 Curtea Constituţională a reţinut că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Curtea Constituţională a mai constatat că în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituţie, fiind obligat să intervină legislativ şi să stabilească clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. S-a mai menţionat că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare).
În consecinţă, instanţa de contencios constituţional a mai constatat că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (par. 73).
Prin urmare, faţă de menţiunile exprese de la paragraful 73 al Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial a Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018) şi data de 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/30.05.2022) fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în această situaţie fiind aplicabil exclusiv termenul general de prescripţie prevăzut de art. 154 C. pen.
Prin Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022) s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.. Ipoteza avută în vedere de instanţele de trimitere care au formulat sesizările cu privire la care s-a pronunţat instanţa supremă este existenţa în perioada anterioară datei de 25.06.2018, respectiv ulterioară datei de 30.05.2022, a existenţei unui act de procedură îndeplinit care să aibă efect întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză începerea urmăririi penale s-a dispus la data de 05.02.2014, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul A. cu privire la o altă infracţiune a avut loc la data de 12.04.2017, iar prin ordonanţa din 13.06.2018 s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplic. art. 5 C. pen. rap. la art. 35 alin. (1) C. pen. (12 acte materiale), pretins a fi fost comisă în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, după care prin ordonanţa din 10.04.2019 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplic. art. 5 C. pen. rap. la art. 35 alin. (1) C. pen. (12 acte materiale), iar la data de 12.04.2019 a fost audiat în calitate de inculpat. Ulterior datei de 30.05.2022, respectiv în faza procesuală a judecăţii în fond şi ulterior în faza procesuală a apelului, inculpatul a primit acte de procedură, fiind citat în mod legal şi prezentându-se în faţa instanţei de fond prin apărător ales (la data de 23.06.2022 - dosar fond, la data de 15.09.2022 - dosar fond) şi apoi personal în faţa instanţei de apel la data de 30.05.2023.
Pe cale de consecinţă, s-a statuat că în perioada anterioară datei de 25.06.2018, au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, iar până la data de 30.05.2022 termenul general de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit, respectiv ulterior datei de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, au fost comunicate inculpatului.
Pe de altă parte, având în vedere că în intervalul 25 iunie 2018 - 30.05.2022 fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, conform menţiunilor exprese ale deciziei Curţii Constituţionale, iar instanţa supremă a statuat în mod obligatoriu faptul că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen., instanţa de apel a constatat că în cauză trebuie făcută aplicarea art. 5 din C. pen., reţinând că îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat inculpatului anterior datei de 25.06.2018, respectiv ulterior datei de 30.05.2022 nu are efect întreruptiv, astfel încât a considerat aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, termen care s-a împlinit la data de 19.12.2022.
Instanţa de apel a considerat că solicitarea Ministerului Public de a aplica cu prioritate dreptul uniunii în sensul hotărârii pronunţate de Marea Cameră a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-107/23 PPU nu poate fi primită, arătând, în esenţă, că infracţiunea de evaziune fiscală ce face obiectul cauzei nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
***
Critica parchetului privind statuarea eronată asupra domeniului de aplicare a dreptului Uniunii cu consecinţa neaplicării Hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Marea Cameră a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23, este fondată.
În ce priveşte incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte notează că acuzaţia adusă inculpatului A. în raport de care s-a pronunţat soluţia de încetare a procesului penal ce face obiectul recursului în casaţie se circumscrie infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea alternativă a evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin diminuarea bazei de impozitare a TVA.
Asupra infracţiunilor de evaziune fiscală antamând TVA, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant că acestea intră sub incidenţa art. 325 alin. (1) TFUE care obligă statele membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective şi disuasive întrucât, resursele proprii ale Uniunii cuprind printre altele, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia 2007/436, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, existând o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (hotărârea Akerberg Fransson, C-617/10, hotărârea din 5.12.2017, MAS şi MB, C-42/17, hotărârea din 5.06.2018, Kolev şi alţii, C-612/15).
Astfel, înţelesul noţiunii de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost examinat atât în contextul prevederilor Convenţiei elaborate în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (Convenţia PIF), cât şi al dispoziţiilor Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.
S-a reţinut că noţiunea de fraudă "este definită la art. 1 din Convenţia PIF ca fiind orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la (...) folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Uniunii sau ale bugetelor gestionate de Uniune sau în numele acesteia" (Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 8 septembrie 2015, Ivo Taricco s.a, C-105/14, pct. 41).
În sensul articolului 1 alin. (1) lit. b) din Convenţia PIF, "frauda" în materie de venituri ale Uniunii implică "necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice" sau "folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete" (Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, pct. 39).
Noţiunea de fraudă înglobează, în consecinţă, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, concluzie ce nu poate fi repusă în discuţie de faptul că TVA-ul nu ar fi perceput în mod direct în numele Uniunii, întrucât articolul (1) din Convenţia PIF nu prevede o astfel de condiţie, care ar fi contrară obiectivului convenţiei respective privind combaterea, cu cea mai mare fermitate, a fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea Taricco, pct. 41).
În ceea ce priveşte înţelesul şi sfera de aplicare a articolului 325 alin. (1) TFUE, Curtea de Justiţie a statuat că această dispoziţie impune statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective şi disuasive (Hotărârea Lin, pct. 83); noţiunea de "interese financiare" ale Uniunii cuprinde nu numai veniturile puse la dispoziţia bugetului Uniunii, ci şi cheltuielile acoperite din bugetul menţionat.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte expresia "orice activitate ilegală" care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, termenii "activitate ilegală" desemnează în mod obişnuit comportamente contrare legii, în timp ce determinantul "orice" indică faptul că este vizat, fără distincţie, ansamblul acestor comportamente, noţiunea respectivă, de "activitate ilegală", neputând fi interpretată în mod restrictiv (Hotărârea Scialdone, pct. 45, Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, pct. 191).
Din perspectiva articolului 325 alin. (1) TFUE, jurisprudenţa Curţii de Justiţie este, de asemenea, constantă în a statua că interesele financiare ale Uniunii cuprind, printre altele, veniturile provenite din TVA (Hotărârea Scialdone, pct. 27).
Ca atare, soluţia de încetare a procesului penal ce face obiectul criticii prezentului recurs în casaţie vizează o infracţiune de evaziune fiscală ce intră sub incidenţa dreptului Uniunii, frauda în domeniul TVA-ului constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa anterioară şi reiterate în hotărârea C-107/23 PPU (paragrafele 79-85).
În raport de jurisprudenţa constantă şi consistentă a Curţii de Justiţie în materie, argumentul privind lipsa de precizie a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi pretinsa extindere "la infracţiunile de evaziune fiscală care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii", precum şi că "în cauzele având ca obiect comiterea unor infracţiuni de evaziune fiscală cu caracter exclusiv intern, ce vizează doar bugetul statului membru, inclusiv sub forma neplăţii TVA datorate, nu există o legătură suficient de clară cu dreptul Uniunii Europene" este nefondat.
Argumentele instanţei de apel constituie în concret o interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE şi a articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, contrară interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea C-107/23 PPU, deşi acestei instanţe îi revine competenţa exclusivă de interpretare a dreptului Uniunii şi statuării asupra întinderii aplicării principiului supremaţiei, fără ca, acestei interpretări obligatorii potrivit art. 267 din TFUE, să îi poată fi opusă interpretarea unor norme de drept naţional, fie ea şi de rang constituţional şi nici interpretarea dispoziţiilor de drept unional realizată de o instanţă naţională.
În acest sens, Curtea a reiterat recent în jurisprudenţa sa, în urma sesizării de către o instanţă română, statuând explicit şi categoric prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la data de 22 februarie 2022 că "Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii."
Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, iar în cadrul acestei competenţe îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziţii de drept naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului Uniunii reţinută de o instanţă naţională care nu corespunde interpretării Curţii (paragraf 52 din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21).
Competenţa exclusivă include şi interpretarea articolului 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura abilitată să verifice dacă o obligaţie de drept a Uniunii încalcă identitatea naţională a unui stat membru (paragraf 68 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 şi jurisprudenţa anterioară citată).
Ca atare, sunt nefondate statuările instanţei de apel prin care a fost înlăturată obligativitatea interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea C-107/23 PPU dispoziţiilor de drept al Uniunii relevante în cauză.
În ipoteza în care instanţa de apel a identificat anumite particularităţi ale cauzei în raport cu care jurisprudenţa consacrată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu oferă elemente de interpretare sau se constituie în dubii privind maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie, era obligată să recurgă la mecanismul instituit de art. 267 TFUE.
În ceea ce priveşte efectele concrete ale dreptului Uniunii în cauza de faţă, în special din perspectiva incidenţei prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A., odată stabilit că fapta în raport cu care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, intrând, prin urmare, în domeniul de aplicare al acestui drept, Înalta Curte constată deplina aplicabilitate a celor statuate de Curtea de Justiţie prin Hotărârea din data de 24 iulie 2023.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, subliniem că, pronunţându-se asupra înţelesului dispoziţiilor pertinente din Convenţia PIF şi TFUE în procedurile jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, Curtea de Justiţie nu a distins după cum este vorba de proceduri în curs ori de căi extraordinare de atac (Hotărârea Lin, pct. 101, 123).
Dispozitivul hotărârii preliminare - în prima parte a răspunsului la întrebarea întâi - circumstanţiază explicit reperele de interpretare furnizate de Curte unui număr considerabil "de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", adverbul "inclusiv" fiind utilizat, cu sensul său obişnuit, de alăturare a unui element (căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive) la seria respectivelor procese penale, şi în a doua parte a răspunsului la aceeaşi întrebare.
Din această perspectivă, împrejurarea că Hotărârea Lin a fost pronunţată în urma cererii adresate de o instanţă naţională învestită într-o cale extraordinară de atac este irelevantă asupra obligativităţii interpretării date dreptului Uniunii în orice alt proces penal în care se ridică aceeaşi problemă de drept.
În al doilea rând, constată că, în temeiul dreptului Uniunii şi în reperele de interpretare furnizate prin hotărârea sus-menţionată, Înalta Curte nu este obligată să lase neaplicată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia prescripţiei, deoarece această jurisprudenţă consacră un standard naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale care nu este de natură să compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie.
În schimb, în exercitarea prerogativelor sale de instanţă a Uniunii, complementare prerogativelor consacrate de dreptul naţional, instanţa naţională are obligaţia să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, în cazul faptelor de evaziune fiscală incriminate de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Aceasta deoarece, în reperele de interpretare furnizate de Curtea de Justiţie, aplicarea acestui standard naţional, astfel cum rezultă din Decizia nr. 67/2022 a instanţei supreme, ar permite repunerea în discuţie a întreruperii termenelor de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite, în speţă, chiar anterior datei de 25 iunie 2018 şi, conducând la incidenţa prescripţiei răspunderii penale, ar fi de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii în domeniul combaterii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Astfel cum rezultă din considerentele Hotărârii Lin (pct. 83-85), edictarea unor sancţiuni penale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii, în special a perceperii corecte a veniturilor, ţine de o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, în sensul articolului (4) alin. (2) TFUE (în acelaşi sens, Hotărârea M.A.S şi M.B., pct. 43).
Rezultă, pe cale de consecinţă, că, în privinţa fraudelor în materie de TVA săvârşite anterior datei de 6 iulie 2019, deşi adoptarea unor norme care guvernează prescripţia răspunderii penale pentru astfel de infracţiuni intră în competenţa statelor membre, totuşi, în exercitarea acestei competenţe, statele respective sunt ţinute să respecte obligaţiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii (Hotărârea Lin, pct. 80-82).
Aceste obligaţii constau, în esenţă, în: a) combaterea fraudei şi a oricăror activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene prin măsuri efective şi disuasive, b) aplicarea unor sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, care includ, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, pedepse privative de libertate, c) aplicarea standardelor naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, inclusiv a celor referitoare la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, numai cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, şi nici supremaţia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii.
În ceea ce priveşte cea dintâi obligaţie, de combatere a fraudei, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie s-a statuat în mod repetat că, în temeiul articolului 325 alin. (1) TFUE, statelor membre le revine obligaţia de rezultat de a combate frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective. Deşi ele dispun de libertatea de alegere a sancţiunilor aplicabile, care pot lua forma unor sancţiuni administrative, a unor sancţiuni penale sau a unei combinaţii a celor două, statele membre sunt totuşi obligate, în conformitate cu articolul 325 alin. (1) TFUE, să se asigure că situaţiile de fraudă gravă sau de altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt pasibile de sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv (Hotărârea Lin, pct. 83-84, Hotărârea Euro Box Promotion şi alţii, pct. 191).
În plus, normele naţionale privind prescripţia trebuie să permită o represiune efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude (Hotărârea M.A.S şi M.B., pct. 34 -36).
Aceste obligaţii ce decurg din articolul 325 alin. (1), (2) TFUE sunt "obligaţii de rezultat precise în sarcina statelor membre, care nu sunt supuse niciunei condiţii cu privire la aplicarea normelor prevăzute de aceste dispoziţii" (Hotărârea M.A.S şi M.B., pct. 38, Hotărârea Taricco, pct. 51).
Obligaţia secundă, de aplicare a unor sancţiuni penale efective şi disuasive, decurge nu doar din articolul 325 alin. (1) TFUE, ci şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF. În aplicarea acestei norme de drept comunitar şi în acord cu argumentele de interpretare oferite de Curtea de Justiţie, statele membre sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a se asigura că fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv fraudele în domeniul TVA-ului, se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, care includ, cel puţin în cazurile de fraudă gravă - şi anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50.000 de euro - pedepse privative de libertate (Hotărârea Lin, pct. 85, Hotărârea Scialdone pct. 36).
Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct. Aceasta înseamnă că, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar şi în exercitarea prerogativelor lor de instanţe ale Uniunii, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din aceste două articole şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cazul unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive (Hotărârea Lin, pct. 96-97).
Având în vedere jurisprudenţa anterioară în materie reamintită în Hotărârea Euro Box Promotion şi alţii, pct. 187, potrivit căreia "..Curtea a statuat deja că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C-465/10, EU:C:2011:867, punctul 47 şi jurisprudenţa citată). În consecinţă, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 103 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 şi C-547/19, articolul 325 alin. (1) TFUE poate acoperi nu numai fapte care cauzează efectiv o pierdere de resurse proprii, ci şi tentativa de comitere a unor asemenea fapte.", este lipsit de relevanţă, din perspectiva domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, faptul că prescripţia răspunderii penale nu împiedică statul român să recupereze prejudiciile cauzate bugetului general prin neplata frauduloasă a TVA.
Atât timp cât, în Hotărârea Lin -pct. 94, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra existenţei unui risc de impunitate arătând "Or, o situaţie juridică în care legislaţia unui stat membru care reglementează întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost invalidată şi, prin urmare, lipsită de efect de către curtea constituţională a acestui stat membru, fără ca legiuitorul naţional să fi remediat această situaţie timp de aproape patru ani, este incompatibilă cu obligaţia, amintită la punctele 83-86 din prezenta hotărâre, de a se asigura că cazurile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii săvârşite pe teritoriul naţional se pedepsesc cu sancţiuni penale care au un caracter efectiv, proporţionat şi disuasiv. Astfel, o atare situaţie, care afectează o dispoziţie cu aplicabilitate generală care era aplicabilă oricărei proceduri penale şi a cărei neînlocuire ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale nu era previzibilă nici pentru autorităţile însărcinate cu urmărirea penală, nici pentru instanţele penale, implică riscul intrinsec ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu poată fi sancţionate din cauza împlinirii acestui termen, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unei cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale.", argumentul instanţei de apel în sensul că un termen general de prescripţie de 8 ani, cum este cazul în prezenta speţă (în raport de maximul special prevăzut de textele de incriminare), nu ar putea antrena un risc sistemic de impunitate care să justifice înlăturarea legislaţiei naţionale, este lipsit de pertinenţă.
În ceea ce priveşte standardele naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale şi măsura în care, potrivit aprecierii Curţii de Justiţie, aplicarea acestora se conformează condiţiei de a nu compromite supremaţia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii, Înalta Curte constată că, în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, legislaţia şi jurisprudenţa naţională se întemeiază pe două principii distincte, respectiv, pe de o parte, în ceea ce priveşte Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
Deşi aceste două principii sunt consacrate şi în ordinea juridică a Uniunii, reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă (Hotărârea Lin, pct. 108, Hotărârea Taricco, pct. 54-57) şi, din această perspectivă, obligaţia instanţelor române de a lăsa neaplicate cele două decizii ale Curţii Constituţionale ori hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi în materia prescripţiei nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, şi nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, astfel cum sunt garantate de cartă (Hotărârea Lin, pct. 110-112).
Având în vedere, pe de o parte, că cerinţele de previzibilitate, precizie şi neretroactivitate a legii penale constituie o expresie specifică a securităţii juridice, element esenţial al statului de drept, şi, pe de altă parte, importanţa protecţiei împotriva arbitrariului în materie penală, Curtea de Justiţie a admis că un standard naţional de protecţie care urmăreşte să consacre respectivele cerinţe, inclusiv în domeniul prescripţiei, se poate opune obligaţiei care revine instanţelor naţionale în temeiul articolului 325 alin. (1) şi (2) TFUE, de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale care reglementează prescripţia, şi aceasta chiar atunci când aplicarea respectivelor dispoziţii naţionale este de natură să împiedice aplicarea unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărâre Lin, pct. 115-116).
Prin urmare, în măsura în care se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor de previzibilitate şi precizie a legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie, astfel cum este protejat de dreptul naţional, Curtea de Justiţie a concluzionat că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudenţa naţională supusă analizei, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea Lin, pct. 118).
În schimb, aplicarea standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, astfel cum rezultă din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie, trebuie diferenţiată de cea a standardului naţional de protecţie examinat în Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S şi M.B., referitor la previzibilitatea legii penale (Hotărârea Lin, pct. 120).
În acest sens, Curtea de Justiţie a efectuat o distincţie clară între standardul naţional menit să protejeze previzibilitatea legii penale, astfel cum a fost configurat în Hotărârea MAS şi MB şi în Hotărârea Lin (şi care, în cazul speţei, se limitează la neutralizarea efectului întreruptiv de prescripţie al actelor efectuate în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), pe de o parte, şi standardul naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii mai favorabile (care ar permite neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018), pe de altă parte.
Numai în raport cu acest ultim standard naţional de protecţie, ţinând seama de necesara sa punere în balanţă cu dispoziţiile articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (2) din Convenţia PIF, aplicarea de către o instanţă naţională a respectivului standard naţional, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii (pct. 123).
În consecinţă, rezultă că, în exercitarea competenţei sale exclusive de interpretare a dreptului Uniunii, Curtea de Justiţie a constatat incompatibilitatea dintre cerinţele ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de o parte, şi standardul naţional al principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, pe de altă parte, numai sub aspectul particular al neutralizării, în virtutea acestui ultim standard naţional, a efectelor întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018, în cauze penale având ca obiect fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Ca atare, dând efect direct dispoziţiilor de drept al Uniunii, în interpretarea dată acestora de Curtea de Justiţie, Marea Cameră, prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, instanţa de apel trebuia să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, astfel cum rezultă din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că, în litigiul de faţă, ce constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, valorificarea acestui standard pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 ar fi de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta de evaziune fiscală incriminată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 fiind supusă nu doar exigenţelor dreptului naţional, ci şi efectului direct al normelor de drept al Uniunii, considerentele expuse referitoare la efectele intervenirii Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, îşi păstrează, în principiu, valabilitatea, sub rezerva de interpretare desprinsă, însă, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
În concret, aceasta înseamnă, pe de o parte, că, în temeiul jurisprudenţei naţionale în materie de prescripţie anterior evocată, în intervalul de timp cuprins între data de 25.06.2018 şi data de 30.05.2022, ansamblul normativ în vigoare nu a prevăzut vreun caz de întrerupere a prescripţiei, cu consecinţa curgerii doar a termenelor generale de prescripţie.
Prin urmare, în aplicarea standardelor naţionale referitoare la previzibilitatea legii şi aplicarea globală a legii penale mai favorabile, astfel cum decurg din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi, rezultă că inclusiv pentru fapta de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 trebuie considerat că legislaţia naţională nu a prevăzut cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei, cu efectul curgerii numai a termenelor generale de prescripţie.
În aplicarea directă a dispoziţiilor de drept al Uniunii, astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiţie, Marea Cameră, prin Hotărârea Lin, se impune a se considera însă, pe de altă parte, că în cazul particular al acestei categorii de fapte, efectele constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale nu pot viza actele de procedură efectuate anterior datei publicării respectivei decizii şi, implicit, nici consecinţele lor întreruptive de prescripţie.
Prin urmare, termenele generale de prescripţie se calculează, în acest caz particular, în conformitate cu cerinţele ce decurg din coroborarea prevederilor art. 154 alin. (2) şi art. 155 alin. (2) şi (4) din C. pen., respectiv, de la data săvârşirii faptei, urmând a se verifica, suplimentar, dacă premergător datei de 25 iunie 2018, a intervenit un act întreruptiv de prescripţie şi dacă, la data respectivului act întreruptiv, termenele generale de prescripţie se împliniseră. În nicio situaţie nu se vor putea depăşi, însă, nici durata termenului general de prescripţie (calculat, mai întâi, de la data comiterii faptei şi, ulterior, de la data ultimul act întreruptiv anterior datei de 25 iunie 2018), nici termenele de prescripţie specială a răspunderii penale, calculate de la data comiterii faptei.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că data săvârşirii faptei de evaziune fiscală ce face obiectul recursului în casaţie este echivalentă datei epuizării activităţii infracţionale stabilită de instanţa de apel, respectiv 20 decembrie 2012.
În tot intervalul de timp cuprins între această dată şi până la pronunţarea prezentei decizii, limitele de pedeapsă pentru forma simplă a infracţiunii de evaziune fiscală au rămas neschimbate, situându-se între minimul special de 2 ani închisoare şi maximul special de 8 ani închisoare, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., termenul general de prescripţie este de 8 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în absenţa unui act întreruptiv de prescripţie, acest termen general s-ar fi putut împlini anterior deciziei recurate, însă, după cum rezultă din actele dosarului, în speţă s-au efectuat, anterior datei de 25 iunie 2018, acte de procedură repetate, cu efect întreruptiv de prescripţie, ultimul act de această natură fiind ordonanţa de extindere a urmăririi penale dată în dosarul x/2013 la 13 iunie 2018.
Pe cale de consecinţă, rezultă că, în speţă, în raport cu data ultimului act de procedură efectuat anterior datei de 25 iunie 2018, termenul general de prescripţie de 8 ani, se va împlini, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., abia la data de 12 iunie 2026, fără a lua în considerare şi eventuale cauze de suspendare.
În fine, în condiţiile în care, potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen., termenul de prescripţie specială este de 16 ani şi curge de la data săvârşirii faptei, rezultă că acest termen se va împlini abia la data de 19 decembrie 2028.
***
Cu privire la apărările formulate de intimatul inculpat A. privind prevalenţa standardului naţional de protecţie, Înalta Curte constată prioritar că argumentele se fundamentează pe premisa eronată că standardul convenţional garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar fi superior standardului oferit de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23.
Reţinem că potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă."
Ca atare, interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) consacrate la articolul 49 alin. (1) din cartă -paragrafele 103-109 din hotărâre-, nu doar că este obligatorie pentru instanţa naţională atunci când statuează în domeniul dreptului Uniunii în considerarea art. 267 TFUE, ci a fost rezultatul luării în considerare a standardului convenţional prevăzut de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost consacrat de instanţa de contencios european pentru drepturile omului în jurisprudenţa sa, obligatoriu în raport de norma citată, critica adusă contestând în concret aceste asumpţii şi, ca atare, nu poate fi primită.
Reţinem aşadar că, potrivit interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în concordanţă cu înţelesul şi întinderea drepturilor garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, articolul 49 alin. (1) ultima teză din cartă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) impune ca, în cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, să se aplice aceasta din urmă. Aplicarea acestui principiu implică o succesiune de legi în timp vizând modificări în calificarea faptelor susceptibile să constituie infracţiuni sau în ce priveşte pedeapsa care trebuie aplicată, normele care reglementează prescripţia în materie penală neintrând, aşadar, în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă.
Ca atare, obligaţia de a lăsa neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă şi, implicit, de art. 7 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în timp ce aplicarea standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, este de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii -paragrafele 103-109 şi 123 din hotărârea din cauza C-107/23 PPU.
Astfel, "instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior)...,pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale" -paragraf 124 din aceeaşi hotărâre.
Cât priveşte standardul convenţional, situaţia din prezenta cauză este similară celei avute în vedere de Curtea de Justiţie pentru Drepturile Omului în cauza Cristian Borcea împotriva României -cererea nr. x/14, prin care capătul de cerere privind invocarea încălcării art. 7 din CEDO pe considerentul că reclamantul nu ar fi beneficiat de o legislaţie clară şi previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile, a fost considerat ca vădit nefondat.
În considerentele expuse, Curtea a subliniat că "Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil."-paragraf 58, teza finală-, şi a reamintit că "regulile cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenţie nu se aplică decât dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora" -paragraf 60.
În ce priveşte lipsa de accesibilitate şi de previzibilitate a legii penale mai favorabile, invocată de reclamat pe fondul divergenţelor de interpretare a art. 5 din C. pen. şi a adoptării succesive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională a unor decizii obligatorii pentru instanţele naţionale, sunt relevante considerentele prezentate în paragrafele 64-65:
"În ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţie, "întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată". Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 149, şi Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează, şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei".
65. Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă. Curtea reaminteşte că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat putea angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanşa acţiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripţie. Aceste fapte constituiau infracţiuni în momentul în care au fost săvârşite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârşirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârşirii infracţiunii (Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 150)."
În ceea ce priveşte modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripţia, Curtea a admis că "atingerea unui consens jurisprudenţial este un proces care poate dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [mutatis mutandis, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]."
În realitate, ceea ce susţine intimatul inculpat în apărare este superioritatea standardului naţional de protecţie stabilit prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală -potrivit căruia normele în materie de prescripţie sunt legi penale supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, inclusiv a interdicţiei de a aplica lex tertia decurgând din interpretarea dată de instanţa supremă-, şi prioritatea acestuia în considerarea art. 20 din Constituţie. Or, în speţă, nu este vorba exclusiv de interpretarea şi aplicarea unei norme naţionale, ci şi de interpretarea şi aplicarea unei norme de drept al Uniunii, în considerarea competenţei partajate între statele membre şi Uniunea Europeană în materia fraudelor care aduc atingere intereselor financiare ale acesteia din urmă.
În ce priveşte conţinutul principiului supremaţiei dreptului comunitar, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa constantă că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, existând altfel riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie. Curtea a considerat astfel că, deşi a fost încheiat sub forma unui acord internaţional, Tratatul CEE constituie carta constituţională a unei comunităţi de drept, iar caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremaţia acesteia în raport cu dreptul statelor membre şi efectul direct al unei întregi serii de dispoziţii aplicabile statelor membre şi resortisanţilor lor. În acest sens există o jurisprudenţă constantă şi bogată a Curţii, anterioară aderării României la Uniunea Europeană, relevante fiind hotărârile pronunţate în cauzele nr. 26/62 -van Gend &Loos din data de 5 februarie 1963, nr. 6/64 -Costa din data de 15 iulie 1964, nr. 106/77 -Simmenthal din data de 9 martie 1978, nr. 11/70 -Internationale Handelgesellschaft din data de 17 decembrie 1970, al cărei caracter obligatoriu pentru toate instituţiile statelor membre, inclusiv instanţele naţionale, a fost cunoscut, acceptat şi asumat de statul român.
Curtea a adăugat că, întrucât articolul 4 alin. (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia. În acest context, Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.
Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. Instanţele naţionale sunt ţinute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, par. 245-252).
Reiterăm faptul că în jurisprudenţa sa recentă, în urma sesizării de către o altă instanţă română, Curtea a statuat explicit şi categoric prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la data de 22 februarie 2022 că "Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii."
Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, iar în cadrul acestei competenţe în revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziţii de drept naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului Uniunii reţinută de o instanţă naţională care nu corespunde interpretării Curţii (paragraf 52 din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21).
Competenţa exclusivă include şi interpretarea articolului 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura abilitată să verifice dacă o obligaţie de drept a Uniunii încalcă identitatea naţională a unui stat membru (paragraf 68 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 şi jurisprudenţa anterioară citată).
Cât priveşte pretinsul "dublu standard de protecţie", prin care se invocă în concret discriminarea, Înalta Curte arată că tratamentul juridic diferenţiat este justificat de un criteriu obiectiv -aplicabilitatea dreptului Uniunii în cauzele penale având ca obiect infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.
În fine, relativ la susţinerea intimatului inculpat în sensul că instanţa de recurs în casaţie nu este abilitată a reevalua legea penală mai favorabilă aplicabilă, statuarea asupra acesteia fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel, Înalta Curte arată că analiza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. în ipoteza în care soluţia de încetare este rezultatul constatării intervenirii prescripţiei este cantonată în mod necesar asupra curgerii termenului de prescripţie. Or, această analiză a presupus în cauza de faţă statuarea asupra efectului întreruptiv al actelor de procedură urmare a înlăturării standardului naţional de protecţie stabilit prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca efect al aplicării Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene -Marea Cameră în cauza C-107/23 din data de 24.07.2023, iar nu reevaluarea legii penale mai favorabile.
Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, în consecinţă, ca casa, în parte, decizia penală recurată exclusiv cu privire la inculpatul A. şi numai sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 alin. (1) din C. pen., în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, în legătură cu activitatea derulată prin S.C. B. S.R.L.
Va trimite cauza spre rejudecare în apel la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, în limitele precizate.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează, în parte, decizia penală recurată exclusiv cu privire la inculpatul A. şi numai sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 alin. (1) din C. pen., în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, în legătură cu activitatea derulată prin S.C. B. S.R.L.
Trimite cauza spre rejudecare în apel la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, în limitele precizate.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina sa.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., în cuantum de 680 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2024.