Şedinţa publică din data de 02 aprilie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 145/CO- C. pen. din 15 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022.19, printre altele, în baza art. 205 C. proc. pen.. raportat la art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de către contestatorii inculpaţi A. şi B. împotriva încheierii din 04.03.2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2022.19.
Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorii inculpaţi A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
La termenul din 15 martie 2024, cu titlu preliminar, referitor la problematica duratei arestului preventiv, apărătorul ales al contestatorilor inculpaţi A. şi B., avocat C., a susţinut că inculpaţii au fost arestaţi în Belgia în baza unui mandat european de arestare emis în baza aceleiaşi încheieri în temeiul căreia a fost emis şi mandatul de arestare din România. Aceştia au stat arestaţi în Belgia 27 de zile, după care au fost puşi în libertate, iar când au revenit în România au fost confirmate mandatele de arestare preventivă începând cu data prezentării lor în faţa autorităţilor române.
Apărătorul ales al contestatorilor inculpaţi A. şi B. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României, apreciind că sunt o serie de prevederi neconstituţionale, cel puţin sub aspectul neclarităţii sau chiar a unei lacunare reglementări.
În primul rând, a făcut trimitere la art. 15 din Legea nr. 302/2004 care prevede că acele perioade (când inculpaţii au fost arestaţi în Belgia în baza unui mandat european de arestare) pot fi deduse doar din pedeapsa aplicată, iar pedeapsa este definită mai larg, în opinia sa trebuind să fie avute în vedere şi măsurile privative de libertate, iar în măsura în care textul legal este restrictiv, el contravine în mod evident dispoziţiilor constituţionale.
De asemenea, s-a făcut trimitere la art. 96 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, care prevede că autorităţile române trebuie să facă demersuri pentru identificarea perioadei în care persoana respectivă a fost sub imperiul mandatului european de arestare şi la art. 113, referitor la ce anume informaţii comunică statul român unui alt stat solicitant, arătându-se că se comunică inclusiv perioada în care persoana predată a fost sub imperiul arestului în baza mandatului european de arestare pentru ca acesta să fie scăzut din pedeapsă sau din măsurile privative de libertate.
S-a susţinut că există o discrepanţă între situaţia unui arestat în baza unui mandat european de arestare în România, care este trimis în statul solicitant, şi situaţia unui inculpat aflat în arest în baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile române, care ulterior este predat statului român, pentru că cele două texte de lege, aşa cum sunt formulate în prezent, creează o ambiguitate şi pare a fi o situaţie discriminatorie, întrucât acele durate ar trebui deduse din măsurile privative de libertate.
S-a susţinut că textele de lege a căror neconstituionalitate se invocă contravin prevederilor art. 1 alin. (3), alin. (5), art. 16, art. 21, art. 23 alin. (2) din Constituţia României, art. 14 C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. şi art. 50 C.E.D.O.
Apărarea a apreciat că textele de lege a căror neconstituionalitate se invocă sunt în strânsă legătură cu prezenta cauză, fiind îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale a României.
Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de contestatorii inculpaţi A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate pentru următoarele considerente:
Prezentul cadru procesual vizează contestaţii formulate împotriva unei încheieri prin care s-a dispus verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, or, toate chestiunile invocate de către apărător în ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale a României vizează instituţia deducerii din durata unei pedepse a duratei măsurii arestării preventive, chestiune care nu are legătură cu fondul problemei de drept care se analizează în prezentul cadru procesual.
Pentru aceste considerente, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale a României în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât excepţia invocată nu are legătură cu fondul cauzei.
Referitor la contestaţiile formulate de contestatorii inculpaţi A. şi B. împotriva încheierii din 04.03.2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022.19, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin încheierea contestată, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală din dosarul nr. x/2022.19, printre altele, în temeiul art. 348 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 207 alin. (7) C. proc. pen.., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpaţii A. şi B. .
În temeiul art. 207 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 207 alin. (4) C. proc. pen.., s-a menţinut măsura arestării preventive dispuse faţă de inculpaţii A., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. x/31.10.2022, emis de Tribunalul Bucureşti şi B., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. x emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală la 16.12.2022, până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 30 de zile.
În considerentele încheierii, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 29.12.2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, emis în dosarul nr. x/2022, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1)-(18)9 alin. (1) lit. a) cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi tulburarea ordinii şi liniştii public,e prev. de art. 371 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. şi B., sub aspectul săvârşirii complicităţii la tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1)-(18)9 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi tulburarea şi ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen.
Prin încheierea din 12.02.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022.16, a fost confirmată arestarea preventivă dispusă faţă de inculpatul A., prin încheierea din 31.10.2022 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin încheierea nr. 425/DL din 29.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea din 15.02.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022.17, a fost confirmată arestarea preventivă dispusă faţă de inculpatul B., prin încheierea nr. 440/DL din 16.12.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bucureşti.
Analizând legalitatea şi temeinicia măsurilor preventive, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a reţinut că temeiurile care au determinat luarea măsurilor preventive faţă de inculpaţii A. şi B. subzistă şi impun în continuare restrângerea drepturilor acestora, respectiv privarea lor de libertate.
Pentru a se dispune măsuri preventive, este necesar să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune. În analiza acestei cerinţe legale, judecătorul de cameră preliminară are în vedere interpretarea dată art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către Curtea de la Strasbourg, care a arătat că "existenţa unor motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală presupune fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracţiunea pentru care este arestată" (C.E.D.O., 30 august 1990, Fox, Campbell et Hartley, c. Regatului Unit). Probele în baza cărora poate fi dispusă arestarea preventivă nu trebuie să aibă forţa probelor care stau la baza unei soluţii de condamnare, ci acestea trebuie să furnizeze o serie de date, informaţii verosimile şi credibile care să susţină presupunerea rezonabilă conform căreia persoana faţă de care a fost declanşată urmărirea penală a săvârşit fapta/faptele de care este acuzată; exigenţa în analiza probelor sporeşte substanţial o dată cu necesitatea stabilirii vinovăţiei persoanei anchetate (C.E.D.O., Murray contra Regatului Unit, 28 octombrie 1994, Tallat Tepe contra Turciei, 21 noiembrie 2004, Calleja contra Maltei, 7 aprilie 2005).
Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a avut în vedere probele administrate în faza de urmărire penală, respectiv cele indicate de procuror în cuprinsul rechizitoriului, secţiunea a II-a.
Punând în balanţă, pe de-o parte, restrângerea libertăţii de mişcare a inculpaţilor şi celelalte interdicţii la care sunt supuşi în urma luării măsurii preventive, iar, pe de altă parte, necesitatea împiedicării acestora de a săvârşi alte fapte penale şi a asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a reţinut că este respectat criteriul proporţionalităţii între măsura preventivă dispusă şi scopul urmărit.
De asemenea, s-a constatat că nu există nicio cauză care să împiedice exercitarea acţiunii penale împotriva inculpaţilor.
În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi B., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a constatat că temeiurile avute în vedere cu ocazia soluţionării cererilor de confirmare a măsurii arestării preventive dispuse în lipsă subzistă, trecerea unei perioade de 2-3 săptămâni de la pronunţarea soluţiilor respective nediluând actualitatea acestora.
Împotriva încheierii din 04.03.2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022.19, în termen legal, au formulat contestaţii, printre alţii, inculpaţii A. şi B..
Prin motivele formulate, contestatorii inculpaţi A. şi B. au solicitat desfiinţarea încheierii atacate şi, în temeiul art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. să se constate încetată de drept măsura arestului preventiv în ceea ce îi priveşte, iar în subsidiar, în temeiul art. 205 alin. (10) C. proc. pen.., să se dispună înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu sau a controlului judiciar.
În privinţa solicitării de a se constata încetată de drept măsura arestului preventiv, contestatorii au arătat că durata arestării preventive a depăşit 30 de zile, fiind negată de instanţele de judecată posibilitatea deducerii perioadei executate sub imperiul mandatului european de arestare. Sub acest aspect, contestatorii au învederat că au fost arestaţi în Belgia de la 20.04.2023 până la 16.05.2023, ulterior fiind puşi în libertate, în baza aceluiaşi mandat european de arestare în temeiul căruia au fost reţinuţi si predaţi către autorităţile române. Astfel, în baza acestui mandat european de arestare preventivă, au fost privaţi de libertate pentru o perioadă de 27 de zile, pentru ca, ulterior, să se ajungă la situaţia confirmării aceluiaşi mandat de arestare ce a stat la baza emiterii mandatului european de arestare preventivă, pentru o perioadă de 30 zile, fără a fi luate în considerare cele 27 de zile în care au fost privaţi de liberate efectiv pe teritoriul Belgiei.
S-a arătat că, în cazul inculpatului A., s-a procedat la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse prin încheierea din 31.10.2022 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin încheierea nr. 425/DL din 29.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bucureşti, punându-se în executare mandatul european de arestare, începând cu 08.02.2024. Deci, măsura arestului preventiv a încetat de drept pe 11.02.2024 pentru inculpatul A.. În cazul inculpatului Muti llie B., s-a procedat la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse prin încheierea nr. 440/DL din 16.12.2022, punându-se în executare mandatul european de arestare, începând cu 13.02.2024. Deci, măsura arestului preventiv a încetat de drept pe 16.02.2024 pentru inculpatul B..
S-a susţinut că, prin ignorarea perioadei executate în străinătate s-a ajuns la situaţia în care deşi există o singură încheiere a unui judecător prin care s-a luat măsura arestării preventive, pentru o perioadă de 30 de zile, s-a ajuns efectiv la depăşirea acestei perioade.
De asemenea, criticile contestatorilor au vizat şi nemotivarea încheierii contestate şi egalitatea de tratament juridic prin raportare la situaţia juridică a altor inculpaţi care se află sub o măsură preventivă mai uşoară.
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii penale contestate, în temeiul art. 205 C. proc. pen.., atât prin prisma motivelor invocate de către contestatorii inculpaţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sunt nefondate contestaţiile, pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că inculpatul A. este cercetat sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor calificat şi infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, iar inculpatul B. este cercetat sub aspectul săvârşirii complicităţii la tentativă la infracţiunea de omor calificat şi a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice.
S-a constatat că în cauză subzistă, în continuare, suspiciunea rezonabilă în sensul că inculpaţii sunt prezumtivii autori ai infracţiunilor reţinute în sarcina lor. Astfel, mijloacele de probă administrate până în acest moment procesual nu au modificat în vreun fel presupunerea rezonabilă că inculpaţii ar fi comis faptele pentru care sunt cercetaţi, aşadar, nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii preventive. S-a reţinut că sunt relevante în acest sens, conform art. 97 C. proc. pen.., mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, respectiv cele indicate de către procuror în cuprinsul rechizitoriului (secţiunea a II-a a actului de sesizare a instanţei).
Evaluând ansamblul probatoriu anterior indicat, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că judecătorul din cadrul primei instanţe a reţinut în mod just situaţia de fapt care se circumscrie infracţiunilor pentru care inculpaţii sunt cercetaţi (cauza fiind acum în faza de cameră preliminară, nefiind, deci, administrate alte probe).
Totodată, s-a reţinut că sunt îndeplinite, în continuare, şi condiţiile prevăzute de art. 223 alin. (2) C. proc. pen.., având în vedere că, din ansamblul probatoriu administrat în cauză rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpaţii ar fi săvârşit infracţiunile imputate, iar privarea lor de libertate este necesară pentru înlăturarea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta în ipoteza punerii lor în libertate.
Din perspectiva circumstanţelor personale ale inculpaţilor, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că inculpatul B. nu este cunoscut cu antecedente penale, aspect căruia, cel puţin la acest moment procesual, nu îi pot fi acordate valenţe juridice deosebite care să poată conduce la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, întrucât nu poate prevala faţă de circumstanţele reale în care se pretinde a fi fost săvârşite faptele. Inculpatul A. este cunoscut cu antecedente penale, context în care Curtea de Apel Bucureşti a remarcat perseverenţa infracţională a acestuia şi din acest punct de vedere nefiind îndeplinite cerinţele legale în vederea dispunerii unei măsuri alternative detenţiei, fie arestul la domiciliu, fie controlul judiciar, întrucât, niciuna dintre aceste două măsuri nu este suficientă în vederea îndeplinirii scopului în vederea căruia au fost edictate de către legiuitor.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a mai constatat că în intervalul de timp de la luarea măsurii arestării preventive şi până în prezent - având în vedere că etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă nu a debutat încă - nu au intervenit elemente de noutate de natură a modifica temeiurile care au determinat luarea, prelungirea şi, ulterior, menţinerea măsuri preventive privative de libertate, ansamblul aspectelor invocate în apărare de inculpaţi fiind deja avute în vedere şi valorificate de judecătorii care au analizat legalitatea şi temeinicia luării, prelungirii şi menţinerii măsurii preventive.
Prin urmare, luând în considerare ansamblul împrejurărilor cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat că pericolul concret pe care îl reprezintă inculpaţii pentru ordinea publică este plauzibil, iar măsura privării de libertate este adecvată (cauza Clooth c. Belgiei; Matznetter c. Austriei), aşa încât, pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, este necesară menţinerea acesteia.
În ceea ce priveşte caracterul rezonabil al perioadei de privare de libertate, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că temeiurile avute în vedere cu ocazia soluţionării cererii de confirmare a măsurii arestării preventive dispuse în lipsă subzistă, iar trecerea unei perioade de o lună nu este de natură a încălca termenul rezonabil al duratei măsurii preventive. În acest context, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, faţă de complexitatea cauzei şi durata măsurii arestării preventive dispuse până în prezent faţă de inculpaţi, sunt respectate exigenţele art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost statuate în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (reflectată în cauzele Van der Tang vs. Spania, 13.07.1995; Pantano vs. Italia, 06.11.2003). Relevantă din această perspectivă este împrejurarea potrivit căreia în cauză probatoriul care trebuie administrat este relativ complex, aspect deosebit de important cu precădere din punctul de vedere al faptului că, în faza de urmărire penală inculpaţii s-au sustras cercetărilor, astfel că nu au dat declaraţii.
Astfel, apreciind că o măsură procesuală preventivă, neprivativă sau restrictivă de libertate, nu ar fi de natură să răspundă scopului general al măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de art. 202 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză nu se impune, pentru inculpaţi, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură preventivă restrictivă de libertate constând în arestul la domiciliu sau controlul judiciar, măsuri prevăzute de art. 211-215 C. proc. pen.. sau art. 218-222 C. proc. pen.., nefiind, aşadar, îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute în art. 242 alin. (2) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în mod corect, a apreciat judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive faţă de contestatorii inculpaţi, fiind îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 223 alin. (2) C. proc. pen.., în sensul că din ansamblul probatoriu administrat în cauză rezultă suspiciunea rezonabilă că aceştia ar fi săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, iar privarea lor de libertate este necesară pentru înlăturarea pericolului concret pentru ordinea publică pe care aceştia l-ar prezenta în ipoteza punerii lor în libertate.
Aşadar, similar judecătorului din cadrul instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat incidenţa în cauză a condiţiilor cumulativ prevăzute de art. 223 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. proc. pen.
Cu privire la pretinsa nemotivare a încheierii contestate, contrar susţinerilor apărătorilor inculpaţilor contestatori, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că judecătorul din cadrul instanţei de fond a expus propria argumentaţie juridică, raportat, pe de o parte, la probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale din legislaţia naţională şi cea europeană.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că s-a realizat o analiză amplă atât a situaţiei de fapt, prin raportare la ansamblul probatoriu actual al cauzei, cât şi a situaţiei personale a inculpaţilor, în urma evaluării coroborate a aspectelor prezentate constatându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 208 alin. (4) C. proc. pen.. cu referire la art. 223 alin. (2) C. proc. pen.. şi art. 202 C. proc. pen.., concluzionându-se, în mod fundamentat, în sensul necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, contrar susţinerilor apărării, că prin încheierea contestată s-a examinat efectiv necesitatea şi proporţionalitatea măsurii arestării preventive, motivarea fiind adaptată particularităţilor cauzei. Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în cauză, nu sunt aplicabile concluziile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată la 17.09.2020 în cauza Mirgadirov vs. Azerbaijan şi Turcia în interpretarea şi aplicarea art. 5 paragraful 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragrafele 99-100 ale hotărârii, publicată pe site-ul www.x.coe.int), deoarece motivarea încheierii contestate în prezenta cauză nu este vagă şi stereotipă, ci efectivă, corespunzătoare cerinţelor specifice prevăzute în ansamblul dispoziţiilor din C. proc. pen. relative la necesitatea întrunirii condiţiilor privind menţinerea măsurii arestării preventive.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este neîntemeiat acest motiv de contestaţie.
Referitor la analizarea situaţiei juridice a inculpaţilor, prin raportare la situaţia juridică a altor inculpaţi care s-ar afla în arest la domiciliu/control judiciar (egalitatea de tratament juridic), contrar susţinerilor contestatorilor, relativ la egalitatea de tratament juridic, Curtea de Apel Bucureşti a evidenţiat că, fiind personală, răspunderea penală determină concluzia imposibilităţii analizării situaţiei juridice a unui inculpat prin raportare la situaţia juridică a altui inculpat, din moment ce, aşa cum s-a evidenţiat anterior, atât complexul faptic, cât şi circumstanţele personale ale inculpaţilor sunt specifice fiecăruia dintre ei, fiind diferite de alte celorlalţi inculpaţi, astfel că impun, şi din punctul de vedere al aplicării măsurilor preventive, un tratament juridic diferenţiat.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat şi acest motiv de contestaţie ca fiind neîntemeiat.
În acest context, s-a apreciat că în mod just a motivat judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond, pe de o parte, necesitatea şi proporţionalitatea măsurii arestării preventive a inculpaţilor în raport de natura şi gravitatea acuzaţiei în materie penală adusă acestora, iar, pe de altă parte, că durata măsurii arestării preventive nu a depăşit un termen rezonabil.
În acelaşi timp, nici Curtea de Apel Bucureşti nu a constatat existenţa vreunui motiv de fapt ori de drept care să poată conduce la schimbarea şi, cu atât mai puţin, la încetarea temeiurilor care au determinat luarea, prelungirea şi ulterior menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
Pentru toate aceste motive de fapt şi temeiuri de drept, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat încheierea contestată ca fiind legală şi temeinică, argumentarea expusă de judecătorul din cadrul primei instanţe în considerentele încheierii corespunzând întocmai atât probatoriului administrat în cauză până la acest moment procesual, cât şi dispoziţiilor legale incidente în materie.
Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul încheierii nr. 145/CO- C. pen. din 15 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţate în dosarul nr. x/2022.19, au formulat recurs inculpaţii A. şi B..
Prin motivele de recurs, în esenţă, recurenţii A. şi B. au susţinut că, la data formulării cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale, erau întrunite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi sesizarea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."
Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia a fost invocată de recurenţii inculpaţi A. şi B., într-o cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (dosarul nr. x/2022.19), are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 15, art. 96 alin. (4) şi art. 113 din Legea nr. 302/2004, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepţia are ca obiect contestaţiile formulate de contestatorii inculpaţi A. şi B. împotriva încheierii din 04.03.2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2022.19, prin care, printre altele, în temeiul art. 348 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 207 alin. (7) C. proc. pen.., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpaţii A. şi B., iar în temeiul art. 207 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 207 alin. (4) C. proc. pen.., s-a menţinut măsura arestării preventive dispuse faţă de inculpaţii A., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. x/31.10.2022, emis de Tribunalul Bucureşti şi B., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. x emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală la 16.12.2022, până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 30 de zile.
În susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenţii A. şi B. au arătat că invocă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15, art. 96 alin. (4) şi art. 113 din Legea nr. 302/2004, care contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3), alin. (5), art. 16, art. 21, art. 23 alin. (2) din Constituţia României
În primul rând, s-a arătat că art. 15 din Legea nr. 302/2004 prevede că durata măsurilor privative de libertate (când inculpaţii au fost arestaţi în Belgia în baza unui mandat european de arestare) poate fi dedusă doar din pedeapsa aplicată, însă pedeapsa ar trebui definită mai larg, în opinia lor trebuind să fie avute în vedere şi măsurile privative de libertate, iar în măsura în care textul legal este restrictiv, el contravine în mod evident dispoziţiilor constituţionale.
De asemenea, s-a arătat că art. 96 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 prevede că autorităţile române trebuie să facă demersuri pentru identificarea perioadei în care o anumită persoană a fost sub imperiul mandatului european de arestare, iar art. 113, referitor la ce anume informaţii comunică statul român unui alt stat solicitant, prevede că se comunică inclusiv perioada în care persoana predată a fost sub imperiul arestului în baza mandatului european de arestare pentru ca acesta să fie scăzut din pedeapsă sau din măsurile privative de libertate. S-a susţinut că există o discrepanţă între situaţia unui arestat în baza unui mandat european de arestare în România, care va trebui trimis în statul solicitant, şi situaţia unui inculpat aflat în arest în baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile române, care ulterior este predat statului român, pentru că cele două texte de lege, aşa cum sunt formulate în prezent, creează o ambiguitate şi pare a fi o situaţie discriminatorie, întrucât acele durate ar trebui deduse din măsurile privative de libertate.
S-a apreciat că textele de lege a căror neconstituionalitate este criticată sunt în strânsă legătură cu cauza, fiind îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale a României.
Astfel cum s-a menţionat anterior, cauza în care a fost formulată cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale are ca obiect contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispuse faţă de aceştia, măsură ce a fost menţinută.
La momentul verificării măsurii preventive în procedura de cameră preliminară, se analizează dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri (art. 207 alin. (6) C. proc. pen..) De asemenea, se prevede că dispoziţiile alin. (2)-(5) ale art. 207 C. proc. pen.. se aplică în mod corespunzător. Conform alin. (4) al art. 207 C. proc. pen.., când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat, iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală: a) extrădarea; b) predarea în baza unui mandat european de arestare; c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor; e) transferarea persoanelor condamnate; f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Prevederile art. 15 (computarea duratei pedepselor şi măsurilor privative de libertate), art. 96 alin. (4) (aducerea în ţară a persoanei predate) şi art. 113 (predarea persoanei solicitate) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală, nu au o înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze, având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-un dosar asociat, în calea de atac a contestaţiei formulată împotriva unei încheieri prin care s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, în procedura de cameră preliminară, iar aspectele invocate de recurenţi vizează instituţia deducerii din durata unei pedepse a duratei măsurii arestării preventive.
Or, în aceste condiţii, se constată că, în cauză, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul încheierii nr. 145/CO- C. pen. din 15 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţate în dosarul nr. x/2022.19.
Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., vor fi obligaţi recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţi, în cuantum de câte 340 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul încheierii nr. 145/CO- C. pen. din 15 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţate în dosarul nr. x/2022.19.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţi, în cuantum de câte 340 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 aprilie 2024.