Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 84 din 31.01.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 155 C. pen. (în interpretarea dată acestui din urmă text prin Deciziile nr. 297/26.04.2018 şi Decizia nr. 358/26.05.2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii:
1. A. - pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată - faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).
2. B. - pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată - faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale) şi participaţie improprie la spălare de bani în formă continuată - faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
3. C. - pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani în formă continuată, faptă prev. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale).
4. D., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la spălare de bani - faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DNA şi inculpaţii A., B. şi D..
Prin decizia penală nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DNA şi de către inculpaţii A., B. şi D., împotriva sentinţei penale nr. 84/31.01.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală.
Împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 12 februarie 2024 şi inculpatul D., la data de 29 februarie 2024.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 27 martie 2024, când s-a stabilit termen la data de 23 aprilie 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie vizează soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpaţii A. şi B..
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."
În acest sens, a precizat că analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează la fondul legislativ şi interpretativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ.
În cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează, pe de o parte, la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite cu caracter definitiv de instanţa de apel, precum şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ, dar şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei, pe de altă parte.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU s-a pronunţat la data de 24 iulie 2023, iar în cauzele nr. C-131/23, respectiv C-75/23 s-a pronunţat prin Ordonanţele Curţii (Camera a noua) din data de 09.01.2024, anterior prezentei decizii atacate. Aşadar, legalitatea soluţiei din data de 19.01.2024 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport de aceste hotărâri.
Elementul de noutate în ceea ce priveşte obligativitatea hotărârilor menţionate constă în aceea că impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, dar operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Totodată, analizând jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat la paragraful 108 din Decizia pronunţată la data de 24.07.2023 în cauza nr. C-107/23 că, normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă. Mai mult decât atât, după cum a statuat Curtea la punctul 109 din Hotărârea din 24 iulie 2023, obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă (aspecte statuate de Curte inclusiv în Ordonanţele din data de 09.01.2024 pronunţate în cauzele C-131/23, respectiv C-75/23).
Deşi în cuprinsul Hotărârii C-107/23 PPU dar şi în cuprinsul Deciziei Curţii, pronunţată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov, Curtea face referire doar la cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, principiile stabilite de Curte sunt general valabile şi trebuie aplicate în mod coroborat cu cele din cauzele Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), în care Curtea de Justiţie a reţinut că noţiunea de activitate ilegală la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă, printre altele, orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 185), Ordonanţa S.C. E. S.A. (C-859/19, C-926/19 şi C-929/19), şi nu în ultimul rând cu cele din Ordonanţa pronunţată la data de 09.01.2024 în cauza C-131/23 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov.
Astfel, la paragraful 79 din Ordonanţa pronunţată la data de 09.01.2024 în cauza C-131/23, în care au fost reluate principiile pronunţate în decizia din 24.07.2023, Curtea a statuat că procedurile penale având ca obiect infracţiuni de corupţie constituie o punere în aplicare a obligaţiilor care revin României în temeiul Deciziei 2006/928 şi, prin urmare, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă.
În acest sens, infracţiunile ce fac obiectul acuzaţiilor din prezenta cauză, respectiv luare de mită şi spălarea banilor, intră sub incidenţa dreptului Uniunii, instanţa fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casaţie hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU, precum şi în cauzele C-131/23, respectiv C-75/23.
În consecinţă, Parchetul a apreciat că trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripţie, potrivit de art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispoziţiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripţie al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză"), urmând a se da efectivitate obligaţiei impuse de Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023, de a lăsa neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile nu poate viza şi actele de procedură efectuate anterior datei de 26 aprilie 2018 (data pronunţării primei decizii a CCR), întrucât, conform Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023 standardul naţional de protecţie privind aplicarea legii penale mai favorabile nu poate produce efecte anterior acestei date. Ca atare, pentru perioada anterioară datei de 26 aprilie 2018, legea penală în vigoare la acel moment îşi va produce efectele.
A mai precizat că din examenul textelor de lege aplicabile în cauză, având în vedere că faptele sunt săvârşite în anul 2010, respectiv 2011, rezultă că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., chiar şi în situaţia în care s-ar da efect aplicării în cauză a hotărârii CJUE, lege penală mai favorabilă stabilită inclusiv de instanţa de fond şi în apel.
De la intrarea în vigoare a noului C. pen. (1 febr. 2014) orice act de procedură efectuat în cauză avea menirea să întrerupă cursul prescripţiei, până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018.
Începând cu data pronunţării acestei decizii, se va da curs efectelor Deciziei CCR nr. 358/2022 în care se arată "pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii (26 aprilie 2018 s.n) şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".
În cauză, conform actului de sesizare, fapta de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului A. s-a epuizat în data de 22.04.2010, iar infracţiunile de luare de mită şi spălarea banilor imputate inculpatului B., s-au epuizat în luna ianuarie 2011, respectiv octombrie 2010, momente de la care au început să curgă termenele de prescripţie a răspunderii penale.
Prin ordonanţele nr. 129/P/2013 din data de 19.09.2017 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii B. şi A. sub aspectul infracţiunilor ce fac obiectul prezentei cauze.
Ulterior s-au mai făcut acte de procedură, ultimul identificat fiind încheierea din data de 08.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus restituirea cauzei la Direcţia Naţională Anticorupţie, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., acte considerate relevante pentru cauză.
Din perspectiva dispoziţiilor legale anterioare datei de 26 aprilie 2018 acest ultim act procedural a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, urmând ca de la acea dată să curgă un nou termen de prescripţie.
Termenul de prescripţie în cazul fiecărei infracţiuni din cele reţinute în actul de sesizare în sarcina fiecărui inculpat este de 8 ani, deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni sunt mai mari de 5 ani, dar nu depăşesc 10 ani (art. 154 lit. c) C. pen.).
Dacă acest termen de 8 ani începe să curgă de la 02.02.2018 (momentul îndeplinirii în cauză a ultimului act de procedură anterior pronunţării primei decizii a CCR), este evident că în cauză nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, nefiind împlinit nici termenul prescripţiei speciale în cauză raportat la momentul epuizării activităţii infracţionale, fapt juridic ce s-ar produce în luna aprilie 2026 pentru inculpatul A., respectiv în octombrie 2026, ianuarie 2027 pentru inculpatul B..
În ceea ce priveşte analiza raportului dintre jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi dreptul unional, a considerat că aceasta relevă faptul că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu interzice, ci, din contră, stipulează aplicarea normelor comunitare obligatorii cu prioritate în raport de legislaţia naţională infraconstituţională.
Numai în raport cu Constituţia, normele comunitare îşi pierd forţa obligatoare, ori, în cazul de faţă dispoziţiile art. 5 şi art. 155 din C. proc. pen. sunt cuprinse într-o lege organică, infraconstituţională, situaţie în care aplicarea acestor texte legale se poate realiza în raport şi cu legislaţia comunitară, fără ca acest lucru să fie interzis de Curtea Constituţională.
A învederat că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a reţinut că principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor nu este unul absolut, putând suferi în anumite situaţii ingerinţe, prin restrângerea sa, dacă interesele superioare o cer, dar şi faptul că, nici principiul aplicării legii penale mai favorabile nu este unul absolut şi poate suferi ingerinţe în cazul unui interes superior (Decizia Curţii Constituţionale nr. 511/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 30.01.2014).
Având în vedere considerentele expuse, a solicitat în bază dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, cu privire la soluţia de încetare a procesului penal, dispusă în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), şi faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), şi participaţie improprie la spălare de bani în forma continuată, faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Prin încheierea nr. 256/RC din data de 23 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, s-au dispus:
I. În baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
II. În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat D. împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), şi B., pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), şi participaţie improprie la spălare de bani în forma continuată, faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În concret, instanţa de apel a reţinut, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Aşadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.
Aplicând aceste consideraţii în cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat că pentru inculpatul A. termenul de prescripţie generală de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. a început să curgă la data de 22.04.2010 şi s-a împlinit la data de 21.04.2018, iar pentru infracţiunile săvârşite de inculpatul B., termenul de prescripţie generală de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., din ianuarie 2011 respectiv, luna octombrie 2010 şi s-a împlinit în luna ianuarie 2019, respectiv, octombrie 2018.
Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că se impun scurte consideraţii cu privire la sfera de aplicabilitate a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât şi pe parcursul dezbaterilor în completare, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.
Astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii CJUE antereferită, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).
Sub acest din urmă aspect, este de menţionat că în art. 1 din Convenţie este definită frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene, iar în preambulul celui de al Doilea Protocol elaborat în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii Europene se afirmă necesitatea "cooperării între statele membre şi Comisie în scopul asigurării unei acţiuni eficiente împotriva fraudei, a corupţiei active şi pasive, a spălării banilor aferentă acestora care aduc atingere sau sunt susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene", termenii de corupţie activă şi pasivă fiind definiţi într-un protocol anterior.
Prin hotărârea pronunţată în Cauza Lin la 24 iulie 2023, Curtea de Justiţie a interpretat dispoziţiile art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995.
Astfel, se reţine că art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 trasează în sarcina statelor membre obligaţia de a aplica sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive (adică pedepse privative de libertate) măcar în cazurile de fraudă gravă (când prejudiciul este mai mare de 50.000 euro), rămânând la latitudinea lor dacă în cazul fraudelor de mai mică gravitate aplică pedepse privative de libertate sau alt fel de sancţiuni: "Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU."
De asemenea, art. 325 alin. (1) al TFUE prevede că: "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."
Reţine Înalta Curte că noţiunea de fraudă are o definiţie în Dreptul Uniunii Europene (în Convenţia PIF şi ulterior în Directiva PIF), în timp ce noţiunea de "altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor europene" nu are încă o consacrare legală, înţelesul ei fiind conturat pe cale jurisprudenţială.
Astfel, prin Hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19 (Euro Box Promotion), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră a statuat că «expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, (...) nu poate fi interpretată în mod restrictiv» (paragr. 184); «noţiunea menţionată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragr. 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenţie se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, aşa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenţia menţionată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupţie. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupţie pot fi legate de cazuri de fraudă şi, invers, că săvârşirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupţie, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situaţii, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupţie" (paragr. 186).
Totodată, Curtea a mai reţinut că "Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România".
De asemenea, prin Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Camera a noua a stabilit că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.
În acest context, e de precizat că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţie şi-a încetat efectele, de la data de 07 octombrie 2023, când a intrat în vigoare Decizia 2023/1786 a Comisiei de abrogare a acestei decizii.
Pe de altă parte, Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
În aceste coordonate, reţine Înalta Curte că infracţiunile vizate de calea de atac formulată de parchet sunt infracţiuni clasice de corupţie constând în acţiuni de remitere, respectiv de primire de foloase necuvenite de către funcţionari publici în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, prin care însă nu s-au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Ca atare, jurisprudenţa Curţii anterior prezentată, inclusiv Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 PPU [Lin], nu este incidentă în speţă, motiv pentru care instanţei supreme nu-i incumbă obligaţia de a lăsa neaplicate deciziile nr. 297 din 26.04.2018 şi nr. 358 din 26.05.2022 ale Curţii Constituţionale şi de a da prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
În consecinţă, având în vedere că în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a lăsa neaplicată Decizia nr. 67 din 25.10.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la legea penală mai favorabilă, fiind dedusă judecăţii o cauză ce excede domeniului de aplicare al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anterior prezentate, Înalta Curte constată ca legală şi temeinică soluţia de încetare a procesului penal dispusă de instanţa de apel sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) - în cazul inculpatului A., respectiv sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), şi participaţie improprie la spălare de bani în forma continuată, faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. - în cazul inculpatului B., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi B., C. şi D., în cuantum de câte 680 RON, vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 170 de RON, va rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi B., C. şi D., în cuantum de câte 680 RON, rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 170 de RON, rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2024.