Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 249/12.10.2023 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020 s-au dispus următoarele:
1. În temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. şi dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
S-a constatat că inculpatul A. a fost supus următoarelor măsuri preventive: reţinerea de la 12.11.2013 până la 13.11.2013, arestarea preventivă în perioada 13.11.2013 - 10.03.2014 şi arestul la domiciliu de la 11.03.2014 la 08.12.2014 inclusiv.
2. În temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B., pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
3. În temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C., pentru comiterea infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale - 3 corespunzătoare celor trei lucrări contractate de Consiliul Judeţean Prahova cu firmele menţionate şi 2 corespunzătoare celor două contracte de vânzare cumpărare terenuri) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. şi abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen. ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
S-a constatat că inculpatul C. a fost supus măsurii preventive a reţinerii de la 11.02.2014 la 12.02.2014.
4. În temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D., pentru comiterea infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. şi abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen. ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
S-a constatat că inculpatul D. a fost supus măsurilor preventive a reţinerii de la 11.02.2014 până la 12.02.2014 şi arestului la domiciliu de la 13.02.2014 la 25.02.2015 inclusiv.
S-a constatat că chestiunea prealabilă ridicată de Ministerul public prin actul de acuzare a rămas fără obiect întrucât inculpatul C. a revocat donaţia, iar B. a consemnat suma de bani reprezentând cota de 5% din imobilul asupra căruia purta măsura asigurătorie.
S-a constatat că Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Prahova - prin Consiliul Judeţean Prahova, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
În baza art. 404 alin. (4) lit. d) rap. la art. 291 alin. (2) C. pen., dispune confiscarea, de la inculpatul A. şi de la inculpatul B., a sumei de câte 1.260.042,85 RON fiecare, reprezentând obiect al infracţiunii de corupţie reţinută în sarcina acestora.
În baza art. 404 alin. (4) lit. d) rap. la art. art. 289 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea, de la inculpatul C. a sumei de 1.890.064,27 RON şi de la inculpatul D., a sumei de 130.000 RON, reprezentând obiect al infracţiunii de corupţie reţinută în sarcina acestora.
În baza art. 112 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpaţii C. şi D. a sumei de câte 3.038.636,62 RON, fiecare în măsura în care nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate.
S-au menţinut măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B., C. şi D., dispuse prin ordonanţa nr. 183/P/2013 din 28.02.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti .
S-au menţinut dispoziţiile încheierii din 08.06.2021 a Tribunalului Prahova, dispuse în dosarul nr. x/2020, prin care s-a dispus restrângerea măsurii asigurătorii a popririi instituită în cursul urmăririi penale asupra sumelor încasate de inculpatul D., în contul deschis la E. până la limita de 1/3 din venitul lunar net.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DNA- Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpaţii A., D., C. şi B..
Prin decizia penală nr. 66 din 18.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia Penală şi pentru Cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă ICCJ-DNA- Serviciul Teritorial Ploieşti, împotriva sentinţei penale nr. 249/12.10.2023 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020.
În temeiul art. 415 C. proc. pen., a luat act de retragerea apelurilor declarate de inculpaţii A., D., C. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 249/12.10.2023 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020.
Împotriva deciziei penale nr. 66 din 18.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia Penală şi pentru Cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, la data de 06 februarie 2024.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 12 martie 2024, când s-a stabilit termen la data de 09 aprilie 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) şi d) C. proc. pen.
Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele procurorului care a exercitat calea de atac, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 66 din 18.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia Penală şi pentru Cauze penale cu minori şi de familie), motivarea cererii de recurs în casaţie şi semnătura procurorului.
Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."
A solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. admiterea căii de atac recursului în casaţie formulat împotriva deciziei penale nr. 66 din 18.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, casarea deciziei penale atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, a precizat că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor imprescriptibile.
Procedurile penale referitoare la infracţiunile de corupţie, dar şi cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, implică anchete complexe şi greoaie, mai ales din cauza faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte.
Prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Lin (PPU), Curtea de Justiţie (Marea Cameră) a declarat următoarele:
1)Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
2)În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
3)Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, cbiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţa este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.
A arătat că trebuie reţinut, aşa cum a constatat Curtea de Justiţie la pct. 96 din Decizie, că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct în prezenta cauză.
Articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede următoarele:
"(1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."
În ceea ce priveşte natura juridică şi aplicabilitatea hotărârii Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară este obligatorie de la data pronunţării sale pentru toate statele membre, potrivit art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, care are următorul cuprins:
"Hotărârea este obligatorie de la data pronunţării sale". De altfel, hotărârea preliminară este obligatorie şi conform dreptului intern, prevăzut în art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Mai mult, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, aşa cum trebuia înţeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecinţa că, în principiu, produce efecte de la data Ia care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).
De altfel, a mai învederat că se reţine în acest context că instanţa europeană s-a pronunţat în acelaşi sens, la data de 09.01.2024, în Cauza C-131/23, dosarul penal intern nr. x/2022, având ca obiect infracţiuni de corupţie -contestaţie în anulare, cu incidenţă privind prescripţia răspunderii penale.
În acest sens, a subliniat că existenţa sau inexistenţa cauzei de încetare a procesului penal se analizează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la actele si lucrările dosarului la momentul pronunţării hotărârii definitive. Soluţia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-131/23, la data de 09.01.2024, este ulterioară dezbaterilor în prezenta cauză, care au avut loc la data de 14.12.2023, astfel încât nu a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa de control întemeindu-şi soluţia pe actele şi lucrările existente la dosarul cauzei Ia momentul la care au avut loc dezbaterile.
În continuare, interpretând Decizia din 24 iulie 2023 a Curţii de Justiţie, respectiv teza a doua de la cel dintâi răspuns din hotărâre, a constatat că în cauză poate fi aplicat textul legal incident, prev. de art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma sa anterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, prin care se prevedea că acest curs al prescripţiei răspunderii penale, "se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Or, a apreciat că, în perioada anterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, prezenta cauză se afla în curs de judecată, cel din urmă act procedural fiind chiar sentinţa penală pronunţată în primul ciclu procesual în data de 01 noiembrie 2016 (Sentinţa penală nr. 978 din 01.11.2016, pronunţată de către Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2014).
Constatând astfel întrerupt cursul termenului de prescripţie prin efectuarea acestui act procedural, a considerat că va începe să curgă un nou termen de prescripţie, conform art. 155 alin. (2) din C. pen., care nu poate fi depăşit cu încă o dată, oricâte întreruperi ar interveni, potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen.
În cauză, termenul de prescripţie generală, pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina celor 4 inculpaţi, apare întrerupt prin actul de procedură realizat prin sentinţa penală pronunţată în primul ciclu procesual în data de 01.11.2016, de la care începe să curgă un nou termen de prescripţie, potrivit disp. art. 155 alin. (4) C. pen., constatându-se astfel că acesta, în mod evident nu s-a împlinit la data pronunţării sentinţei din prezenta cauză (12.10.2023), dar nici la data pronunţării deciziei penale nr. 66 din 18.01.2024 a Curţii de Apel Ploieşti, fără să se depăşească cu încă o dată termenul de prescripţie calculat de la data săvârşirii faptelor.
Conform unei jurisprudenţe constante a Curţii, principiul supremaţiei dreptului Uniunii consacră prevalenţa dreptului Uninii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităţilor statelor membre să dea efect deplin diferitelor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menţionate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19. C-397/19).
Astfel cum Curtea a amintit la punctul 95 din Hotărârea pe care a pronunţat-o la data de 24 iulie 2023, principiul supremaţiei impune instanţei naţionale obligaţia să asigure efectul deplin al cerinţelor dreptului Uniunii în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, precum art. 325 alin. (1). TFUE, fie ar trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.
În opinia reprezentantului Ministerului Public, cerinţa care vizează combaterea efectivă a corupţiei se aplică atât la urmărirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie în general, cât şi la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări a sancţiunilor, ele nu vor avea caracter efectiv şi direct. (Hot. 21 noiembrie 2021, Euro Box promotion, pct. 192; Ordonanţa Curţii (Camera a şasea), din 7 noiembrie 2022, în cauzele C-859/19, C-926/19, C-929/19-punctul).
Prin urmare, a apreciat că din jurisprudenţa consolidată a Curţii de Justiţie formată în ceea ce priveşte România, rezultă că obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aşa cum reiese din articolul 325 alineatul (I) TFUE, este dublată de angajamentele specifice pe care şi le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare, la 14 decembrie2004, angajament concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928.
De altfel, în Raportul din 22 noiembrie 2022 al Comisiei Europene către Parlament şi Consiliu privind progresul României în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare - pct. 2.3, a fost subliniat impactul deciziilor Curţii Constituţionale cu privire la instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, inclusiv în cauzele de corupţie şi, totodată, omisiunea legiuitorului de a interveni legislativ, fiind subliniat riscul sistemic de impunitate referitor la aceste infracţiuni, inclusiv din perspectiva omisiunii instanţelor naţionale de a aplica prioritar dreptul Uniunii şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale contrare.
A precizat că referirea tangenţială la infracţiunile de corupţie, realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin pronunţarea Deciziei din data de 24 iulie 2023, denotă faptul că raţionamentul Curţii privind conceptul de mitior lex este aplicabil şi infracţiunilor de corupţie, cum, de altfel rezultă din considerentele Ordonanţei pronunţată la data de 09.01.2024, în cauza C-131/23.
Existenţa unui risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia P1F, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19,EU:C:2021:1034, punctul 203).
Aşadar, în opinia parchetului se impune, în mod evident, extinderea raţionamentului urmat de CJUE în Hotărârea din 24.07.2023, C-107/23 referitor la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, demers necesar pentru înlăturarea riscului de impunitate şi pentru a se da efect principiului supremaţiei dreptului european.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât, la data de 09.01.2024 CJUE a reiterat aceleaşi concluzii în cuprinsul hotărârii pe care a pronunţat-o în cauza C-131/23, dosarul penal intern nr. x/2022, având ca obiect infracţiuni de corupţie "contestaţie în anulare", cu incidenţă privind prescripţia răspunderii penale.
Interpretarea dată de Curte în cauza C-107/23 trebuie coroborată cu deciziile anterioare pronunţate în cauzele Euro Box Promotion şi Asociaţia "Forumul judecătorilor din România şi alţii", cu Ordonanţa Curţii din 7 noiembrie 2022, precum şi cu Ordonanţa din data de 09,01.2024 pronunţată în cauza C-121/23, hotărâri prin care s-a stabilit sfera infracţiunilor cu privire la care României îi revin obligaţii suplimentare, în virtutea statutului de stat membru al Uniunii Europene, din perspectiva constatării şi pedepsirii acestora.
Mai mult, în raport de cele reţinute de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Deciziile nr. 613RC/23, nr. 615RC/23 şi nr. 616RC/23, aplicarea dreptului comunitar era obligatorie pentru instanţe, respectiv în cauza pendinte, deoarece atât sentinţa primei instanţe, cât şi decizia Curţii de Apel Ploieşti sunt ulterioare Hotărârii C-107/23, iar Decizia nr. 66 din 18.01.2024 a Curţii de Apel Ploieşti este ulterioară şi hotărârii pronunţată de CJUE în cauza C-131/23, având ca obiect infracţiuni de corupţie "contestaţie în anulare", cu incidenţă privind prescripţia răspunderii penale.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. şi dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen., a inculpatului B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen., a inculpatului C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale - 3 corespunzătoare celor trei lucrări contractate de Consiliul Judeţean Prahova cu firmele menţionate şi 2 corespunzătoare celor două contracte de vânzare cumpărare terenuri) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. şi abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen. şi a inculpatului D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) şi a art. 5 alin. (1) C. pen. şi abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen.
În concret, instanţa de apel a reţinut, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, că între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Aşadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.
Aplicând aceste consideraţii în cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat că: -
- pentru inculpatul A., pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, respectiv cu închisoarea de la 2 la 7 ani, termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, acesta curgând de la data săvârşirii infracţiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., respectiv perioada 2012-2013, iar data epuizării celor două infracţiuni este în anul 2013, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale şi s-a împlinit în anul 2021;
- pentru inculpatul B., legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, respectiv de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni, termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, acesta curgând de la data săvârşirii infracţiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., respective perioada 2012-2013, iar data epuizării infracţiunii este în anul 2013, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, care s-a împlinit în anul 2021;
- pentru inculpatul C., legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 3 la 10 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, respectiv de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta şi respectiv de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 10, respectiv de 8 ani, acesta curgând de la data săvârşirii infracţiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., perioada 2010-2011, respectiv 2012-2013, iar data epuizării infracţiunilor este în anul 2011, respectiv la data de 25.04.2013, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, care s-a împlinit în anul 2021, respectiv la data de 24.04.2023;
- pentru inculpatul D., legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, respectiv cu închisoarea de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu jumătate apoi cu o treime, respectiv de la 4 ani la 13 ani şi 10 luni termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, respectiv de 10 ani acesta curgând de la data săvârşirii infracţiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., şi anume perioada 2012-2013, iar data epuizării a celor două infracţiuni este în anul 2011, respectiv la data de 25.04.2013 acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, care s-a împlinit în anul 2021, respectiv la data de 24.04.2023.
Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că se impun scurte consideraţii cu privire la sfera de aplicabilitate a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA, Serviciul Teritorial Ploieşti atât în scris, cât şi pe parcursul dezbaterilor în completare, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.
Astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii CJUE antereferită, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).
Sub acest din urmă aspect, este de menţionat că în art. 1 din Convenţie este definită frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene, iar în preambulul celui de al Doilea Protocol elaborat în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii Europene se afirmă necesitatea "cooperării între statele membre şi Comisie în scopul asigurării unei acţiuni eficiente împotriva fraudei, a corupţiei active şi pasive, a spălării banilor aferentă acestora care aduc atingere sau sunt susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene", termenii de corupţie activă şi pasivă fiind definiţi într-un protocol anterior.
Prin hotărârea pronunţată în Cauza Lin la 24 iulie 2023, Curtea de Justiţie a interpretat dispoziţiile art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995.
Astfel, se reţine că art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 trasează în sarcina statelor membre obligaţia de a aplica sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive (adică pedepse privative de libertate) măcar în cazurile de fraudă gravă (când prejudiciul este mai mare de 50.000 euro), rămânând la latitudinea lor dacă în cazul fraudelor de mai mică gravitate aplică pedepse privative de libertate sau alt fel de sancţiuni: "Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU."
De asemenea, art. 325 alin. (1) al TFUE prevede că: "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."
Reţine Înalta Curte că noţiunea de fraudă are o definiţie în Dreptul Uniunii Europene (în Convenţia PIF şi ulterior în Directiva PIF), în timp ce noţiunea de "altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor europene" nu are încă o consacrare legală, înţelesul ei fiind conturat pe cale jurisprudenţială.
Astfel, prin Hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19 (Euro Box Promotion), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră a statuat că «expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, (...) nu poate fi interpretată în mod restrictiv» (paragr. 184); «noţiunea menţionată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragr. 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenţie se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, aşa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenţia menţionată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupţie. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupţie pot fi legate de cazuri de fraudă şi, invers, că săvârşirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupţie, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situaţii, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupţie" (paragr. 186).
Totodată, Curtea a mai reţinut că "Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România".
De asemenea, prin Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Camera a noua a stabilit că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.
În acest context, e de precizat că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţie şi-a încetat efectele, de la data de 07 octombrie 2023, când a intrat în vigoare Decizia 2023/1786 a Comisiei de abrogare a acestei decizii.
Pe de altă parte, Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
În aceste coordonate, reţine Înalta Curte că infracţiunile vizate de calea de atac formulată de parchet sunt infracţiuni clasice de corupţie constând în acţiuni de remitere, respectiv de primire de foloase necuvenite de către funcţionari publici în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, prin care însă nu s-au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Ca atare, jurisprudenţa Curţii anterior prezentată, inclusiv Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 PPU [Lin], nu este incidentă în speţă, motiv pentru care instanţei supreme nu-i incumbă obligaţia de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297 din 26.04.2018 şi nr. 358 din 26.05.2022 ale Curţii Constituţionale şi de a da prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
În consecinţă, având în vedere că în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a lăsa neaplicată Decizia nr. 67 din 25.10.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la legea penală mai favorabilă, fiind dedusă judecăţii o cauză ce excede domeniului de aplicare al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anterior prezentate, Înalta Curte constată ca legală şi temeinică soluţia de încetare a procesului penal dispusă de instanţa de apel faţă de intimaţii inculpaţi A., B., C. şi D., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva deciziei penale nr. 66 din data de 18 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2023.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 66 din data de 18 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2023.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2024.