Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1 din data de 06.03.2024, pronunţată Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată din oficiu,
În temeiul art. 47 alin. (1) şi (4), art. 50 C. proc. pen. rap. la art. 429 alin. (1) C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 108/2011 din 27.04.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 29.12.2023, sub nr. x/2023, petentul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 108/27.04.2011.
În motivarea cererii, petentul a arătat că, în fapt, prin sentinţa penală nr. 553/23.11.2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010 a Judecătoriei Deta, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 108/27.04.2011 a Tribunalului Timiş, s-a dispus condamnarea sa la o pedeapsă de un an închisoare.
Împotriva acesteia a declarat apel în termen, care a fost soluţionat de către Tribunalul Timiş prin decizia contestată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 426 lit. a) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului cu prioritate prin prisma excepţiei de necompetenţă, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 553/23.11.2010 pronunţată de Judecătoria Deta în dosarul penal nr. x/2010, contestatorul A. a fost achitat sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
În cauză s-a promovat apel, iar prin decizia penală nr. 108/2011 a Tribunalului Timiş, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta şi s-a dispus condamnarea contestatorului A. la 1 an închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.
Astfel, Tribunalul a constatat că, în speţă, a fost exercitată calea de atac ordinară a apelului.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 426 C. proc. pen. stabilesc că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile prevăzute la lit. a)-i).
Prin urmare, ca regulă, competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei care a soluţionat apelul, doar, prin excepţie, competenţa poate aparţine - în cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. "b" C. proc. pen. primei instanţe (de fond), doar dacă nu s-a exercitat calea de atac a apelului.
Cu toate acestea, în cauză a fost exercitată calea de atac a apelului şi potrivit actualei reglementări, apelurile nu se mai judecă de către Tribunale, ci sunt în competenţa de soluţionare a Curţilor de Apel. În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că, în ipoteza în care s-ar admite contestaţia în anulare, în rejudecarea apelului ar trebui să se pronunţe Curtea de Apel ca instanţă care soluţionează în acest moment apelurile, raportat şi la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a C. proc. pen.
Tribunalul a apreciat că, în speţă, competenţa judecării contestaţiei în anulare aparţine Curţii de Apel Timişoara ca instanţă competentă în prezent să judece apelurile, chiar dacă Tribunalul Timiş a fost instanţa care a soluţionat apelul cu privire la sentinţa penală invocată.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 47 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 429 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, invocată din oficiu.
Prin decizia penală nr. 29/A13.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 47 C. proc. pen., s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Timişoara, invocată din oficiu, iar în temeiul art. 50 C. proc. pen., rap. la art. 47 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. în favoarea Tribunalului Timiş.
În temeiul art. 51 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a constatat conflictul negativ de competenţă şi a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 8 din Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Per a contrario, în cazurile hotărârilor deja pronunţate de prima instanţă şi rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. se aplică prevederile C. proc. pen. din 1968.
Privitor la reţinerea art. 14 din Legea 255/2013 care prevede că rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a C. proc. pen. se desfăşoară conform legii noi, avut în vedere de Tribunalul Timiş în motivarea declinării competenţei în favoarea Curţii de Apel, Curtea a apreciat că nu sunt aplicabile în speţa de faţă având în vedere că prezenta cauză nu a fost trimisă spre rejudecare după intrarea în vigoare a legii noi, obiectul cauzei fiind contestaţie în anulare.
Astfel, contestaţia în anulare întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. se judecă de către instanţa care a soluţionat apelul.
Având în vedere că petentul a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 108/27.04.2011 a Tribunalului Timiş precum şi dispoziţiile art. 429 C. proc. pen. potrivit cărora contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei anulare se cere, iar instanţa corespunzătoare să soluţioneze contestaţia în anulare este Tribunalul care a pronunţat hotărârea, în prezenta cauză nu poate fi atrasă competenţa materială a Curţii de apel Timişoara în soluţionarea contestaţiei formulate de către petentul A..
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Curtea de Apel Timişoara, privind pe contestatorul A., Înalta Curte constată următoarele:
Conflictul de competenţă reprezintă situaţia juridică provocată de hotărârile unor instanţe care îşi declină judecarea aceleiaşi cauze, solicitând instanţei ierarhic superioare comune stabilirea competenţei de soluţionare a respectivului dosar.
Obiectul cauzei asupra căruia poartă conflictul negativ de competenţă îl constituie contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 108 din data de 27.04.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul penal nr. x/2010
Cazul invocat de condamnat în susţinerea contestaţiei în anulare este cel prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. - "când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate".
Competenţa materială de soluţionare a contestaţiei în anulare este determinată prin dispoziţiile art. 429 C. proc. pen., care, în alin. (1) stabileşte că, atunci când se întemeiază pe cazurile prev. de art. 426 lit. a) - h) C. proc. pen., contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, iar în alin. (2) statuează că, în cazul invocării autorităţii de lucru judecat [cazul prev. de art. 426 lit. i) C. proc. pen..], aceasta se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Totodată, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, stabilesc că hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă.
Din interpretarea dispoziţiilor legale precitate rezultă că instanţa competentă să judece contestaţia în anulare este instanţa în faţa căreia a rămas definitivă hotărârea a cărei anulare se cere, care, în cazurile prev. de art. 426 lit. a), c) - h) C. proc. pen., este întotdeauna instanţa de apel, iar în cazurile prev. de art. 426 lit. b) şi i) C. proc. pen., poate fi, după caz, prima instanţă (în cazul hotărârilor rămase definitive prin neapelare sau ca urmare a retragerii/respingerii ca tardiv a apelului exercitat împotriva lor), sau instanţa de apel, pentru hotărârile rămase definitive prin decizia instanţei de apel [cea din urmă care s-a pronunţat asupra raportului penal dedus judecăţii, în ipoteza prev. de art. 426 lit. i) C. proc. pen..].
Raportat la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că, în speţă, împotriva deciziei penale nr. 108 din data de 27.04.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul penal nr. x/2010, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. a) C. proc. pen.
În acest context, Înalta Curte reţine că hotărârea împotriva căreia contestatorul A. a formulat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare a rămas definitivă în faţa Tribunalului Timiş, iar nu în faţa Curţii de Apel Timişoara, instanţă care, nefiind învestită în mod efectiv în calea ordinară de atac, nu a supus controlului său judiciar hotărârea de condamnare, şi, prin urmare, nu poate soluţiona o cale extraordinară de atac, câtă vreme hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată sub imperiul legii penale anterioare, respectiv hotărârile rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. pen. sunt supuse prevederilor C. proc. pen. din 1968.
În atare condiţii, Înalta Curte constată că Tribunalul Timiş este instanţa competentă material să soluţioneze contestaţia în anulare pendinte, ca instanţă care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei anulare se solicită.
Totodată, în acord cu opinia Curţii de Apel Timişoara, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2013 care prevăd că rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a C. proc. pen. se desfăşoară conform legii noi, întrucât această ipoteză nu se regăşeste în cauză, obiectul fiind contestaţie în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 51 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatorul-inculpat A. în favoarea Tribunalului Timiş, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatorul-inculpat A. în favoarea Tribunalului Timiş, instanţă căreia i se trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2024.