Şedinţa publică din data de 05 iunie 2024
Deliberând asupra recursului formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. formulată de recurentul A.. A fost obligat recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, la data de 05 februarie 2024, recurentul A. a formulat cerere de recurs în casaţie întemeiată pe cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen., cauza având termen în procedura admisibilităţii în principiu, filtru, la data de 23 aprilie 2024. În esenţă, a criticat legalitatea hotărârii în sensul că, în mod greşit, s-a pronunţat instanţa de apel cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, situaţie ce trebuie analizată/remediată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în casaţie, precum şi că raportat la probele administrate şi starea de fapt reţinută de către instanţa de apel pe baza acestora, se impune casarea hotărârii atacate, cu consecinţa achitării inculpatului A., dat fiind faptul că acesta a fost condamnat pentru săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală.
La data de 19 aprilie 2024, petentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate prev. de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen. prin raportare la art. 1 alin. (1) şi (5), art. 15 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1)-(3), art. 53, art. 129 din Constituţia României şi art. 13 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor.
În cauză, s-a constituit dosar asociat nr. x/2019, fiind stabilit termen de judecată la data de 23 aprilie 2024.
În esenţă, petentul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, respectiv: dosarul în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în calea extraordinară de atac a recursului; dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii sunt prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. în forma în vigoare, excepţia a fost invocată de către A., care a avut calitatea de inculpat în dosarul nr. x/2019, în care s-a pronunţat decizia penală nr. 989/Ap/21.12.2023, care face obiectul criticilor din calea de atac a recursului cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorul excepţiei fiind recurentul din prezenta cauză.
Oferind o interpretare diferită deciziilor evocate anterior şi realizând o aplicare extinsă a hotărârii din 24 iulie 2023 pronunţate în cauza C-107/23 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, suspendând condiţionat executarea pedepsei pe durata unui termen de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 81, art. 82 C. pen. 1968. S-a arătat că una dintre criticile formulate pe calea căii extraordinare de atac a recursului formulat de A. vizează nelegalitatea hotărârii definitive prin prisma faptul că instanţa de apel, în mod eronat, nu a constatat incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
S-a mai susţinut că raportat la aspectele invocate în recurs, dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a invocat-o au o strânsă legătură cu soluţionarea acestei căi de atac, întrucât în forma în vigoare la momentul actual, analiza instanţei supreme se limitează prin lege la situaţia în care instanţa a avut o conduită activă eronată, respectiv a dispus în mod greşit încetarea procesului, nepermiţând examinarea legalităţii conduitei pasive a judecătorului care trebuia să constate intervenţia unei cauze de împiedicare a acţiunii penale.
S-a susţinut că întrucât, la acest moment, cadrul legislativ permite promovarea căii de atac extraordinare a recursului, doar în contextul în care în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal, se creează o veritabilă discriminare şi o veritabilă îngrădire a liberului acces la justiţie.
În acest context, având în vedere natura juridică a recursului în casaţie, s-a apreciat că, greşita pronunţare a instanţei de apel cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, trebuie să fie analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, a menţionat că textul de lege a cărei neconstituţionalitate a înţeles să o sesizeze, permite la momentul actual, ca doar procurorul să promoveze cale de atac a recursului în casaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fapt ce constituie o lipsă de egalitate de tratament.
În continuare, s-a precizat şi faptul că legiuitorul a prevăzut pentru situaţia graţierii, care reprezintă o cauză de încetare a procesului, posibilitatea formulării recursului în casaţie, în acest sens fiind dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 11 din C. proc. pen.
În concluzie, s-a apreciat neconstituţională omisiunea legiuitorului cu privire la nemenţionarea printre cazurile prevăzute de lege a situaţiei în care lipsa incidenţei prescripţiei răspunderii penale constatată de către instanţa de apel prin decizie, nu poate fi supusă controlului de legalitate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a solicitat să se constate că excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, să se dispună sesizarea Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Deliberând asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată în cauză, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
S-a considerat că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
În plus, s-a apreciat necesar ca autorul excepţiei să arate atât dispoziţiile legale considerate neconstituţionale şi prevederile constituţionale încălcate, cât şi motivele pe care se întemeiază contrarietatea dintre cele două, fără cunoaşterea acestora neputându-se efectua controlul de constituţionalitate.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte a constatat că excepţia a fost ridicată de o parte din proces, recurentul inculpat A., în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
Înalta Curte a reţinut că deşi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurentul inculpat A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiei legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acest text de lege, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apare ca fiind inadmisibilă, argumentele prezentate neconstituind veritabile critici de neconstituţionalitate intrinseci textului de lege în forma în vigoare, apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a remarcat faptul că deşi autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat contravine art. 1 alin. (1) şi alin. (5), art. 15 alin. (1) şi alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3), art. 53, art. 129 din Constituţia României şi art. 13 şi art. 14 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în realitate, prin invocarea excepţiei de faţă, recurentul A. tinde, practic, la obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă completarea conţinutului art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., prin introducerea unui nou caz de recurs în casaţie, respectiv situaţia în care instanţa nu a dispus încetarea procesului penal şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale. Or, s-a apreciat că aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.
De altfel, reglementarea privind cazurile în care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casaţie reprezintă o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, s-a reţinut că autorul excepţiei A. nu invocă un pretins tratament juridic diferenţiat aplicabil titularilor acestei căi extraordinare de atac cu privire la acelaşi caz de casare, ci tinde la introducerea unui nou caz de recurs în casaţie fundamentat pe interesul său procesual particular în raport de soluţia de condamnare pronunţată în calea ordinară de atac a apelului.
Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Cât priveşte referirea/comparaţia pe care autorul excepţiei o face, invocând prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., care constituie unul din cazurile prevăzute de legiuitor pentru promovarea contestaţiei în anulare, aceasta nu poate fi primită ca argument în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, coroborat cu jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă.
Împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs recurentul inculpat A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, sub nr. x/2019/a4.1.
Prin motivele de recurs formulate în scris şi susţinute cu ocazia dezbaterilor, recurentul inculpat A., prin apărător ales a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a încheierii atacate cu consecinţa admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
S-a arătat că, la acest moment, cadrul legislativ permite promovarea căii de atac extraordinare a recursului doar în contextul în care în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal, ceea ce creează o veritabilă discriminare şi o veritabilă îngrădire a liberului acces la justiţie. În plus, s-a subliniat faptul că textul de lege a cărei neconstituţionalitate a sesizat-o, permite la momentul actual, ca doar procurorul să promoveze calea de atac a recursului în casaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fapt ce constituie o lipsă de egalitate de tratament.
În concret, nu a fost criticată opţiunea de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional.
Aşa fiind, au fost reiterate dispoziţiile încălcate:
Art. 1 alin. (1) şi (5):
"(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
(5) în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie"
Art. 15 alin. (1) şi (2):
"(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile";
Art. 16 alin. (1); "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări";
Art. 21 alin. (1) - (3):
"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil";
Art. 53:
"(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
Art. 129:
"Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
În plus, faţă de dispoziţiile constituţionale invocate, maniera de reglementare vine în contradicţie cu reglementările convenţionale, încălcând art. 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor, care prevăd:
Art. 13:
"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
Art. 14:
"Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."
Aşadar, s-a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale.
În acest context, s-a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a încheierii atacate cu consecinţa admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Examinând recursul formulat de recurentul inculpat A. prin prisma cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Însă, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, Legea nr. 47/1992 stabilind un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Potrivit art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional trebuie îndeplinite mai multe cerinţe, şi anume:
a) excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial sau de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b) excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c) excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Verificând, prin prisma acestor dispoziţii legale, solicitarea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se constată că aceasta întruneşte cumulativ condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de o parte în proces, respectiv de recurentul inculpat A., în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite, conform art. 440 din C. proc. pen., cu examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, pe care acesta a formulat-o împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează un text de lege aflat în vigoare, şi anume, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în conformitate cu care:
"(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...)
8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Aceste prevederi legale nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cerinţa legală fiind consecinţa caracterului general obligatoriu şi a efectului erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale (respectiv, a considerentelor care susţin soluţia).
Referitor la condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, privind legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că şi aceasta este întrunită, având în vedere stadiul procesual în care a fost invocată excepţia, respectiv etapa admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate împotriva unei decizii a instanţei de apel care s-a pronunţat asupra acţiunii penale exercitate în procesul penal, definitoriu fiind pentru această etapă procesuală premergătoare judecării pe fond a recursului în casaţie că, potrivit art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., presupune verificarea din punct de vedere formal a corespondenţei între cazurile de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora, astfel încât calea extraordinară de atac ajunge să fie judecată exclusiv în limitele în care s-a constatat, în procedura de filtru, aparenta concordanţă între cazurile de casare (expres şi limitativ prevăzute de lege) şi motivarea acestora.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecăţii, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepţiei, iar stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi efectul pe care decizia Curţii Constituţionale l-ar putea produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
În fine, excepţia invocată îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 întrucât, deşi textul invocat a făcut anterior obiectul controlului de constituţionalitate (cu titlu de exemplu, decizia nr. 417 din 06 iulie 2017, publicată în M. Of. nr. 879 din 08 noiembrie 2017; decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 03 mai 2017), până la data pronunţării prezentei încheieri, Curtea Constituţională nu a statuat asupra neconstituţionalităţii prevederii legale criticate.
Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A..
Totodată, observând că susţinerile recurentului inculpat cu privire la temeinicia excepţiei invocate sunt redate în cuprinsul încheierii atacate, fiind, totodată, dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar, Înalta Curte nu apreciază necesar a relua prezentarea punctului de vedere al părţii, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, să-şi expună opinia cu privire la excepţia invocată.
Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este aceea că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În raport cu natura juridică a recursului în casaţie, ce constituie o cale extraordinară de atac, de anulare, ce are ca scop verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi poate fi promovat numai cu privire la anumite probleme de legalitate ce vizează erori de drept, se consideră că, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu vin în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (5), art. 15 alin. (1) şi alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3), art. 53, art. 129 din Constituţia României şi art. 13 şi art. 14 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Înalta Curte constată că formalismul aparent excesiv ce caracterizează calea de atac a recursului în casaţie reprezintă expresia garanţiilor necesare pentru asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice, menit să împiedice repunerea în discuţie a unor chestiuni judecate în mod definitiv.
Pe calea recursului în casaţie nu se poate analiza orice nelegalitate a hotărârii definitive a instanţei de apel prin care s-a soluţionat fondul cauzei, ci doar motive expres şi limitativ prevăzute de lege. În acest context, se arată că nici Constituţia României şi nici Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu instituie un drept fundamental la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, respectiv judecata în fond şi în apel.
Evaluând susţinerile recurentului, Înalta Curte notează, prioritar, că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este neîntemeiată.
Astfel, sunt avute în vedere şi cele reţinute prin decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 06 iulie 2017 (publicată în M. Of. nr. 879 din 08 noiembrie 2017) "Curtea a constatat că nu poate fi primită critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. ar încălca prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între procuror şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, pe motiv că acesta din urmă nu poate formula recurs în casaţie în situaţia în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal. Referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casaţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, "aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac." (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, şi Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25) - paragraf 22. "Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, şi Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, în situaţia în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, nu numai procurorul şi partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei -, ci şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în scopul obţinerii, însă, a unei soluţii de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferenţiat aplicabil procurorului şi părţii civile, pe de o parte, şi inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casaţie, respectiv a contestaţiei în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanţi în cauza penală şi nu conduce la o discriminare" - paragraf 24.
Anterior, Curtea a reţinut aceeaşi concluzie, prin decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 03 mai 2017.
Aşadar, se reţine că nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate fiind aplicabile şi în prezenta cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că textele legale invocate, a căror constituţionalitate a fost anterior verificată, considerente în raport cu care nu au fost furnizate elemente noi, apte a reconsidera soluţia pronunţată, îndeplinesc exigenţele de claritate şi predictibilitate, fiind posibilă interpretarea şi aplicarea lor în limitele raţiunii ce a stat la baza edictării şi valorificarea eventualelor interese procesuale doar în condiţiile permise de lege.
Pe de altă parte, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, în realitate, se tinde la o modificare a dispoziţiilor legale, or, instanţa de control constituţional nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi prevederi legale celor deja instituite, prin crearea, abrogarea sau modificarea unei norme juridice.
Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.
Va desfiinţa încheierea recurată şi, rejudecând:
Va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A..
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.
Desfiinţează încheierea recurată şi, rejudecând:
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 iunie 2024.