Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea formulată de contestatorul A., prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a constatat, în esenţă, cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, că excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile unei legi, respectiv art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023, faptul că excepţia a fost formulată de una dintre părţile din cadrul dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar cu privire la prevederile legale invocate, acestea nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În continuare s-a reţinut faptul că art. 298 C. pen. a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023, modificarea intervenind ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 518/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 765 din 26 septembrie 2017, iar prin prezenta sesizare s-a solicitat a se analiza neconstituţionalitatea textului de lege modificat tocmai urmare a constatării neconstituţionalităţii formei anterioare a art. 298 C. pen..
Totodată, prima instanţă a constatat că au fost ridicate obiecţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 cu referire la art. 297 alin. (1) şi pct. 4 cu referire la art. 298 alin. (1), în raport cu alte articole din Constituţie, decât cele supuse prezentei analize, obiecţii ce au fost respinse recent prin Decizia nr. 283 din 17 mai 2023 pronunţată de Curtea Constituţionala a României.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei "legăturii cu soluţionarea cauzei", expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, s-a precizat că această legătură poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16 decembrie 2014).
Astfel, curtea de apel a constatat că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare, o atare evaluare nefiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Astfel curtea de apel a reţinut că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
Aşadar, în coordonatele prezentate, raportându-se la particularităţile cauzei, s-a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorul A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 200/2023, potrivit cărora "Fapta funcţionarului public care, din culpă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă", a fost invocată de către petentul A., prin apărător ales, în cursul judecării contestaţiei formulate de acesta împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Vâlcea prin care s-a respins ca nefondată cererea având ca obiect contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 595 alin. (1), (1)1 şi 2 C. proc. pen.., rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen.., prin care s-a solicitat a se reţine intervenţia unei legi penale mai favorabile, întrucât infracţiunea de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, pentru care contestatorul a fost condamnat prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti a fost dezincrimnată în raport de decizia CCR nr. 405/2016
Altfel spus, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-o procedură judiciară în care Curtea de Apel Piteşti este chemată a evalua temeinicia susţinerilor sale cu privire la existenţa unor impedimente la executare, intervenite în cursul executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre penală definitivă, respectiv decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2012.
În continuare s-a apreciat ca util a se preciza şi faptul că, prin sentinţa nr. 77/24.06.2020 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia nr. 102/C/CJ/17.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2020 a fost analizată definitiv chestiunea privind intervenirea unei legi penale mai favorabile, raportat la infracţiunea de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, pentru care contestatorul a fost condamnat prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti.
Or, în acest context curtea de apel a constat că obiectul şi finalitatea prezentului dosar exclude o legătură, chiar şi formală, între norma legală invocată ca neconstituţională de către petentul şi soluţia care ar putea fi dată în această procedură a contestaţiei la executarea unei hotărâri penale definitive, sub ambele componente ale exigenţei analizate, aplicabilitatea dispoziţiei în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.
În consecinţă, s-a apreciat că deşi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul-contestator A. respectă cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiei legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege, nu îndeplineşte şi condiţia vizând "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză.
Împotriva încheierii din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, în termen legal, recurentul A. prin apărător ales a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2023/a2, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 12 iunie 2024, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi cele ale apărătorului ales al recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
În susţinerea căii de atac formulate, recurentul a apreciat, în esenţă, că dispoziţiile art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023, este în contradicţie cu dispoziţiile art. 131-132 din Constituţia României, cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţia României şi cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţia României, iar dispoziţiile prevăzute în norma de incriminare penală sunt lipsite de claritate, se aplică discreţionar, total diferit fată de persoane în aceeaşi situaţie şi total diferit pentru aceleaşi fapte.
În acest sens, recurentul în cuprinsul căii de atac formulate a făcut referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor normei de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu, prin considerente reţinute la paragraful 60) s-a reţinut că:
"...Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi si ordonanţe ale Guvernului" iar prin cele de la paragraful 61 s-a arătat că "Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice."
În acest context, recurentul a menţionat că doar încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi si ordonanţe ale Guvernului poate fi reţinută ca element constitutiv al infracţiunii de neglijentă în serviciu, iar prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti prin care acesta a fost condamnat s-a constatat definitiv că au fost încălcate doar dispoziţiile prevăzute în Ordinul de Ministru de Interne nr. 340 din 1 noiembrie 2002, privind modalitatea de încheiere a unui contract de donatie. Astfel recurentul a apreciat că este evident că nu au fost şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, faptă prevăzută de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi dispoziţiilor art. 298 C. pen., astfel cum a fost modificat prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023, deoarece atribuţiile de serviciu încălcate din culpă nu erau prevăzute într-o lege primară pentru a se putea retine infracţiunea de neglijentă în serviciu.
În continuare, prin motivele scrise ale căii de atac s-a făcut referire şi la considerentele deciziei nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969 şi ale art. 298 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii".
În raport de cele mai sus precizate recurentul a apreciat că norma de incriminare a infracţiunii de neglijentă în serviciu prevăzută de art. 298 C. pen. astfel cum a fost modificată prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023, este neconstituţională, deoarece nu sunt prevăzute care atribuţii de serviciu încălcate pot determina incriminarea, întrucât sintagma: "Nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege, ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ", fiind astfel lipsită de claritate şi în totală contradicţie cu cele statuate deja în în considerentele de la paragraful 60) şi 61) ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi decizia nr. 392 din 6 iunie 2017.
În continuare, s-a susţinut că art. 298 C. pen. este o normă neconstituţională, deoarece în cuprinsul acesteia nu se sancţionează încălcarea atribuţiilor de serviciu stipulate expres în legislaţia primară, ci se sancţionează orice încălcare a oricărei legi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aspect ce cauzează o sancţionarea discreţionară şi arbitrară, întrucât încălcare legii de regulă prevede şi sancţiunea, fără a se reţine şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu în concurs formal prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen.
Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt îndeplinite.
Astfel, excepţia a fost invocată de recurentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti (dosarul nr. x/2023), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare (art. 298 din C. pen. astfel cum a fost modificată prin alin. (1) pct. 4 din Legea 200/2023), iar textul de lege criticat, ulterior modificării, nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, prin care se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Totodată, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
În acest sens, se reţine că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, (paragraful 18) s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.
În examinarea îndeplinirii legăturii normei legale ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, constată că recurentul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 C. pen. în calea de atac a contestaţiei formulate împotriva sentinţei penale nr. 44/03.04.2024 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia prin care s-a respins ca nefondată contestaţia la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 595 alin. (1), (1)1 şi 2 C. proc. pen.., rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen.., prin care s-a solicitat a se reţine intervenţia unei legi penale mai favorabile, întrucât infracţiunea de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, pentru care contestatorul a fost condamnat prin decizia penală nr. 662/A/03.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti a fost dezincrimnată în raport de decizia CCR nr. 405/2016.
În acest context, Înalta Curte, contrar celor reţinute de prima instanţă, reţine că motivele de critică formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi art. 298 C. pen. au legătură cu soluţionarea cauzei în care au fost invocate însă nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate a textului de lege astfel încât prin invocarea excepţiei nu se tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României.
Astfel, prin susţinerile recurentul, este vizat modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se invocă, însă acestea revin competenţei instanţei de judecată, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Înalta Curte arată faptul că instanţele judecătoreşti interpretează legea, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii, fiind necesară în vederea clarificării înţelesului dispoziţiilor legale, precum şi a domeniului de aplicare a acestora.
Astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi formulată o dispoziţie legislativă, inclusiv o dispoziţie de drept penal, în mod inevitabil, există un element de interpretare judiciară.
Dat fiind caracterul general al legilor, textul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Multe dintre acestea, din cauza necesităţii de a evita o rigiditate excesivă şi de a se adapta la schimbările de situaţie, folosesc, în mod inevitabil, formule mai mult sau mai puţin imprecise, a căror interpretare şi aplicare depind de practică (cauza Cantoni împotriva Franţei, pct. 31).
Subliniind rolul ce revine instanţei de judecată în procesul de interpretare şi aplicare a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (a se vedea S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria x nr. x-B, p. 41, pct. 36)" (cauza Dragotoniu şi Militaru - Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 24 august 2007, pct. 37).
Înalta Curte precizează că, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea legii, pentru lămurirea înţelesului dispoziţiei legale şi dezlegarea contradicţiilor jurisprudenţiale, există alte soluţii consacrate de legiuitor, respectiv instituţia recursului în interesul legii sau sesizarea instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în cauză, criticile formulate de recurent cu privire la dispoziţiile art. 298 C. pen. a căror constituţionalitate se contestă prin excepţia invocată, vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii, care intră în competenţa de soluţionare a instanţei judecătoreşti.
În acest sens, Curtea Constituţională a arătat, în numeroase cauze, cu privire la aspectele de interpretare şi aplicare a legii, că aceasta "nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar." (Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 705 din 6 august 2020, par. 21)
Prin urmare, Înalta Curte arată faptul că recursul formulat de recurentul A. este nefondat, însă nu pentru argumentele avute în vedere prin încheierea atacată, respectiv faptul că dispoziţiile legale criticate nu ar avea legătură cu soluţionarea cauzei ci în raport de faptul că prin motivele de critică, sunt invocate probleme de interpretare şi aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate. A sesiza instanţa constituţională în scopul interpretării şi aplicării textului legal, ar însemna a face abstracţie de limitele competenţelor instanţei de contencios constituţional, în jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale fiind consacrată soluţia în sensul respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate prin care se urmăreşte o astfel de finalitate.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2024.