Şedinţa publică din data de 27 iunie 2024
Deliberând asupra contestaţiei formulate de persoana solicitată A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 90/F din data de 8 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 7 martie 2023 de către autorităţile judiciare din Italia, faţă de persoana solicitată A. şi predarea acesteia către autorităţile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialităţii.
În baza art. 114 alin. (1) teza finală, din Legea nr. 302/2004, s-a amânat predarea acestuia până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea la termen a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 1239 din 4.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin neapelare la data de 3.12.2021.
S-a dispus arestarea acesteia pe o durată de 30 de zile începând de la data încetării motivului care a justificat amânarea.
Onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 1098 RON s-a dispus să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că la data de 30.04.2024 a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu cererea de punere în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Italia emis pe seama persoanei solicitate A..
S-a menţionat că persoana solicitată A. se află în prezent deţinut în Penitenciarul Bucureşti Rahova în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. x din data de 03.12.2021 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală fiind condamnată la pedeapsa închisorii de 3 ani în regim de detenţie. Aceasta a fost preluată din Marea Britanie la data de 18.04.2024 şi predată în aceeaşi zi către o escortă din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, pe Aeroportul Internaţional Otopeni.
Totodată, s-a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 30.04.2024, în temeiul art. 102 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 republicată, modificată şi completată, s-a respins solicitarea de arestare provizorie, în vederea predării, a persoanei solicitate pe o perioadă de 15 zile.
În motivarea sesizării s-a arătat că faţă de persoana solicitată A. a fost emis de către autorităţile judiciare din Italia un mandat european de arestare din 07.03.2023 emis de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar Torino, în vederea executării restului de pedeapsă de 2 ani şi 24 de zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art. 62bis, art. 110, art. 624, art. 625 din C. pen. italian.
Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că persoana solicitată, în complicitate cu numita B., în scopul de a obţine un beneficiu ilicit, şi-au însuşit telefonul mobil, marca x al cărui proprietar era minora C., bun deţinut de aceasta din urmă în interiorul propriei genţi. Infracţiunea a fost săvârşită în circumstanţe agravante, întrucât a fost dusă la îndeplinire cu dexteritate, având în vedere că au sustras telefonul din geanta minorei cu un gest rapid în timp ce aceasta din urmă se pregătea să urce în tramvaiul 13 de la GTT, bunul fiind consemnat numitei B. cu care se însoţea şi care a fugit, profitând de circumstanţa vârstei cetăţenei (14 ani) care au împiedicat apărarea.
Analizând condiţiile prevăzute de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind dubla incriminare, curtea a constatat că infracţiunea care face obiectul prezentului mandat european de arestare este incriminată în legislaţia penală română, fiind vorba de o infracţiune de furt calificat prevăzută art. 228 alin. (1)-(22)9 alin. (1) lit. a) din C. pen., fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind dubla incriminare.
Totodată, s-a reţinut că fiind audiată în faţa procurorului, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. a indicat că nu are obiecţiuni cu privire la identitate, că este persoana menţionată în cuprinsul semnalării transmisă de autorităţile judiciare din Italia şi că nu este de acord să fie predată autorităţilor judiciare italiene. Aceeaşi conduită a fost avută de către persoana solicitată şi în faţa instanţei de judecată.
Curtea a reţinut că, potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, audierea persoanei solicitate care nu consimte la predare în baza unui mandat european de arestare se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea. Instanţa învestită cu executarea unui mandat european de arestare realizează o cenzură limitată a acestuia, care se mărgineşte la condiţii de formă, la eventuala incidenţă a unora dintre motivele de neexecutare prevăzute de lege, precum şi a unei obiecţii în ceea ce priveşte identitatea persoanei solicitate.
S-a luat act că persoana solicitată A. nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă din Republica Italia şi că a menţionat expres că nu renunţă la regula specialităţii, aspecte consemnate în declaraţia sa cu ocazia audierii, potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.
Urmare a examinării dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. a) - c) din Legea nr. 302/2004, curtea a constatat că nu sunt incidente motive imperative de refuz cu privire la executarea mandatului european de arestare [din informaţiile existente nu reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent; infracţiunile pe care se bazează mandatul european de arestare nu sunt acoperite de amnistie în România; persoana solicitată poate răspunde penal, prin prisma vârstei sale].
De asemenea, s-a constatat că nu sunt incidente nici motivele facultative de refuz a executării reglementate de art. 99 alin. (2) lit. a) - i) din Legea nr. 302/2004
[nu este incidentă situaţia prevăzută la art. 97 alin. (2) din lege; persoana solicitată nu este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul; mandatul nu a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea; persoana solicitată nu a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene; mandatul nu se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României; mandatul european nu cuprinde infracţiuni care să fi fost comise în afara teritoriului statului emitent; conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare termenul de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., nu este împlinit - ori executarea pedepsei aplicate nu s-a prescris; organele judiciare române nu au decis fie renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare şi nici nu au pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte].
Având în vedere că potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004 republicată - mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, respectiv că acesta se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, curtea a constatat că nu există niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz a executării, prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004 rep. şi art. 2 şi art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, astfel că a admis sesizarea astfel cum s-a solicitat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva sentinţei penale nr. 90/F din data de 8 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie persoana solicitată A., la data de 10 mai 2024, fără a motiva în scris calea de atac promovată.
Cu ocazia dezbaterilor, contestatorul, personal şi prin apărătorul desemnat din oficiu, a susţinut că îşi menţine poziţia procesuală de a nu fi predată de bunăvoie către autorităţile italiene şi, prin urmare, a solicitat respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în baza art. 99 alin. (2) lit. c) şi lit. g) din Legea nr. 302/2004. Totodată a reiterat criticile susţinute în faţa instanţei de fond, în sensul existenţei unor nelămuriri cu privire la mandatul european de arestare emis la data de 07.03.2023, în ceea ce priveşte data rămânerii definitive a deciziei de condamnare, respectiv dacă a rămas definitivă la data de 12.10.2017 sau la data de 12.10.2016.
Analizând hotărârea contestată în raport, cu motivele invocate, în conformitate cu prevederile art. 4251 din C. proc. pen. raportat la art. 110 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, Înalta Curte apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, impunându-se admiterea căii ordinare de atac, desfiinţarea în totalitate a sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere următoarele considerente:
Se constată că cererea dedusă judecăţii are ca obiect executarea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare emis la data de 7 martie 2023 de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar Torino, în vederea executării restului de pedeapsă de 2 ani şi 24 de zile închisoare, astfel cum rezultă din ordonanţa de cumul din data de 15 septembrie 2020 emisă de către Parchetul din Torino.
Ordonanţa de cumul din data de 15 septembrie 2020 emisă de către Parchetul din Torino vizează următoarele sentinţe:
- sentinţa penală nr. 1270/2016 Reg. Gen. nr. 1285/2016 pronunţată de Tribunalul Ordinar Torino, secţia a V-a, din data de 03.03.2016, definitivă la data de 22.04.2016 prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art. 624 din C. pen., art. 625 nr. 4 şi 8 din C. pen., art. 110 din C. pen. şi art. 62 bis din C. pen.
- sentinţa penală nr. 4290/2016 Reg. Gen. nr. 1088/2016 pronunţată de Tribunalul Ordinar Torino, secţia a V-a din data de 12.09.2016, definitivă la data de 28.10.2016 prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art. 624 din C. pen., art. 625 nr. 4-6 şi 11 din C. pen., art. 110 din C. pen., art. 61 din C. pen. şi art. 62 bis din C. pen.
În urma ordonanţei nr. 114/2017 SIGE, Judecătorul de executare, în data de 26.04.2017, a recalculat pedeapsa totală a sentinţei din data de 03.03.2016 pronunţată de Tribunalul din Torino şi aceea din data de 12.09.2016 pronunţată de Tribunalul din Torino la 11 luni închisoare);
- sentinţa penală nr. 5619/2019 Reg. Gen. nr. 4169/2019 pronunţată de Tribunalul Ordinar Torino la data de 12.12.2019, definitivă la data de 28.12.2019 prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, prev. de art. 385 alin. (1) şi (3) din C. pen.
- sentinţa penală nr. 4409/2016 Reg. Gen. nr. 21966/2016 pronunţată de Tribunalul Ordinar Torino, la data de 16.09.2016, confirmată cu sentinţa nr. 5034/2018 de Curtea de Apel Torino la data de 19.07.2018, definitivă la data de 02.10.2018, prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art. 624 din C. pen., art. 625 alin. (1) bis nr. 8 şi nr. 1 din C. pen., art. 62 nr. 4 din C. pen. şi art. 62 bis din C. pen.
Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată:
"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate".
Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează în sensul că:
"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.
Din dispoziţiile legale, art. 85 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, rezultă că în această procedură, în competenţa instanţei de judecată, este inclusă şi verificarea situaţiilor juridice care conduc la refuzul predării persoanei solicitate. În consecinţă, instanţa verifică motivele de refuz la predare, în evaluarea acestora, ca şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, urmând a fi avute în vedere toate împrejurările cauzei, astfel cum impun dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
În speţă, prima instanţă a examinat mandatul european de arestare emis de autorităţile italiene prin prisma dispoziţiilor art. 84 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, reţinând că acesta îndeplineşte toate condiţiile de formă prevăzute de dispoziţiile legale, că persoana solicitată este cetăţean român, nu a formulat obiecţiuni cu privire la identitate şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii şi, raportat la dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, nu a constatat incidenţa vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opţional al executării mandatului european de arestare.
Conform art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.
Autorităţile judiciare din Italia au emis pe seama persoanei solicitate A. un mandat european de arestare în vederea executării unui rest de pedeapsă de 2 ani şi 24 de zile închisoare, conform ordonanţei de cumul emisă de către Parchetul din Torino la data de 15 septembrie 2020.
Persoana solicitată A. este cetăţean român şi domiciliază în municipiul Bucureşti, strada x nr. 56, apartament 7. Din înscrisurilor existente la dosarul cauzei reiese că persoana solicitată se află în prezent deţinută în Penitenciarul Bucureşti Rahova în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. x din data de 03.12.2021 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală fiind condamnată la pedeapsa închisorii de 3 ani în regim de detenţie.
Înalta Curte constată că poziţia procesuală exprimată de persoana solicitată, atât în faţa instanţei de fond (conform declaraţiei din data de 30.04.2024, fila x), cât şi în faţa instanţei de control judiciar la termenul de judecată din 27 iunie 2024, a fost în sensul că nu este de acord să fie predată autorităţilor judiciare din Italia.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză este incident motivul de refuz facultativ prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit căruia autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, anterior pronunţării unei hotărâri, prima instanţă ar fi trebuit să trimită autorităţii judiciare emitente cererea de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare verificării condiţiilor legale pentru recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare.
Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei CJUE, C-579/15, Poplawski I, orice refuz de a executa un mandat european de arestare presupune un veritabil angajament din partea statului de executare că va executa pedeapsa. Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilităţii de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern. În cazul în care statul membru de executare este în imposibilitate de a se angaja să pună în executare efectiv pedeapsa, îi revine autorităţii judiciare de executare sarcina să execute mandatul european de arestare şi, prin urmare, să predea persoana căutată statului membru emitent.
Aşa cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul obligatoriu al unei decizii-cadru determină în privinţa autorităţilor naţionale, inclusiv a instanţelor naţionale, o obligaţie de interpretare conformă a dreptului naţional. La aplicarea dreptului intern, aceste instanţe sunt obligate, aşadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii deciziei-cadru pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta. Aceasta obligaţie de interpretare conformă a dreptului naţional este inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanţelor naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C-554/14. EU:C:2016:835, punctele 58 si 59).
Înalta Curte constată că, în mod greşit instanţa de fond nu a analizat poziţia procesuală exprimată de persoana solicitată, verificând doar formal incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (1) şi (2) din actul normativ şi concluzionând că nu sunt impedimente legale la predare.
În condiţiile în care în cauză este incident motivul facultativ de refuz la predare prevăzut de 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, iar instanţa de fond trebuia să analizeze dacă se impune recunoaşterea hotărârii străine pe cale incidentală, Înalta Curtea constată că unicul remediul este acela al trimiterii cauzei spre rejudecare. Astfel, în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de CEDO, transpus şi în legislaţia naţională şi prin raportare la motivele de contestaţie ale persoanei solicitate se impune trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru a-i fi oferită persoanei solicitate posibilitatea de a se apăra, respectându-i-se, astfel, drepturile procesuale.
Pe de altă parte, pronunţarea unei soluţii de recunoaştere a hotărârii penale străine de condamnare direct în contestaţie, ar face ca persoana solicitată să nu aibă acces la exercitarea controlului judiciar asupra unei asemenea decizii, întrucât este definitivă, fapt ce ar conduce la încălcarea dreptului său la apărare şi a dreptului la dublul grad de jurisdicţie, drepturi care reprezintă componente ale unei proceduri echitabile.
Inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie (drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, acest drept fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.
Sub acest aspect, instanţa de contencios european a statuat, în mod constant, că, deşi Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc că implementeze un asemenea sistem, au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (cauzele Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, seria x nr. x, şi Iorga împotriva României, cererea nr. 4.227/02, 25 ianuarie 2007).
Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va admite contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 90/F din data de 08 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, va desfiinţa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată A., în cuantum de 1163 RON, va fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 90/F din data de 08 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
Desfiinţează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată A., în cuantum de 1163 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2024.