Şedinţa publică din data de 04 iulie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 2502 C. proc. pen.. coroborat cu art. 268 C. proc. pen.., s-a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii luate prin Ordonanţele nr. 129/P/2011 din data de 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti constând în:
- indisponibilizarea prin intermediul unui sechestru asigurător asupra tuturor sumelor existente în conturile deţinute la A. S.A., B. S.A. şi C. S.A. de către inculpata D. până la concurenţa sumei de 2.204.986 RON.
- indisponibilizarea prin intermediul unui sechestru asigurător asupra cotei de 1/2 din imobilul în suprafaţă de 41.54 mp. situat în mun. Câmpina str. x, judeţul Prahova, aparţinând inculpatului E., până la concurenţa sumei de 2.204.986 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a constatat că prin Rechizitoriul nr. x din data de 29.12.2020 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:
- E. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în tipologie continuată (două acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 - 2481 C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.;
- D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă calificată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, în tipologie continuată (14 acte materiale), prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 - 2481 C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.
S-a reţinut faptul că inculpatul E., în calităţile succesive de consilier juridic şi de avocat al Primăriei comunei Filipeştii de Pădure şi al Consiliul Local Filipeştii de Pădure, în perioada 2006 - 2012, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu intenţie, l-a ajutat pe inculpatul - într-o altă cauză - F., în calitate de ordonator principal de credite al U.A.T. Filipeştii de Pădure să plătească, nelegal, suma de 2.204.986 RON către G., pe de o parte, prin participarea la crearea aparenţei nereale că A.F.C. Filipeştii de Pădure era o persoană juridică aflată în subordinea Consiliului Local al comunei Filipeştii de Pădure iar, pe de altă parte, prin neînvederarea Consiliului local al comunei Filipeştii de Pădure a naturii nelegale a adoptării hotărârilor de consiliu nr. 89/28.09.2006, 17/21.02.2007, 89/06.09.2007, 13/25.02.2008, 25/09.04.2009, 79/23.11.2009, 9/08.03.2010, 50/14.06.2011, 51/14.06.2011, 52/14.06.2011, 76/13.09.2011, 94/31.10.2011, 17/30.03.2012 şi 18/30.03.2012 şi a susţinerii, în şedinţele Consiliului local al comunei Filipeştii de Pădure, a adoptării hotărârilor nr. 9/2010 şi 76/2011 care, de asemenea, au avut un specific nelegal, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în tipologie continuată (două acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 - 2481 C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.
Inculpatul a înlesnit, în acest mod, plata de F., în calitate de ordonator principal de credite, a sumei totale de 2.204.986 RON, către Asociaţia "Fotbal Club Filipeştii de Pădure" şi a determinat producerea unui prejudiciu bugetului local al comunei Filipeştii de Pădure, în cuantum de 2.204.986 RON, sumă care reprezintă, totodată, şi un folos necuvenit obţinut de asociaţia sportivă (raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x/07.01.2014 .
De asemenea, inculpata D., în calitate de secretar al comunei Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova, cu ştiinţă, în perioada 2006 - 2012, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin încălcarea legislaţiei primare (Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale, Legea nr. 69/2000 privind educaţia fizică şi sportul, Legea 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit de interes general, Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003, privind finanţele publice locale) a întocmit 12 avize prealabile de legalitate care au învederat nereal respectarea condiţiilor legale de Hotărârile Consiliului Local Filipeştii de Pădure nr 17/21.02.2007, 89/06.09.2007, 14/11.08.2008, 25/09.04.2009, 79/23.11.2009, 9/08.03.2010, 51/14.06.2011, 52/14.06.2011, 76/13.09.2011, 94/31.10.2011, 17/30.03.2012 şi 18/30.03.2012, nu a dat avize prealabile de legalitate (deşi normele legale cereau imperativ) pentru Hotărârile Consiliului Local Filipeştii de Pădure nr. 89/28.09.2006, 13/25.02.2008 şi 50/14.06.2011 şi a avizat pentru legalitate Hotărârile Consiliului Local Filipeştii de Pădure nr. 89/28.09.2006, 17/21.02.2007, 89/06.09.2007, 13/25.02.2008, 14/11.08.2008, 25/09.04.2009, 79/23.11.2009, 9/08.03.2010, 50/14.06.2011, 51/14.06.2011, 52/14.06.2011, 76/13.09.2011, 94/31.10.2011, 17/30.03.2012 şi 18/30.03.2012 (care nu respectau condiţiile de fond şi de formă), prin care s-a plătit suma totală de 2.094.986 RON către Asociaţia "Fotbal Club Filipeştii de Pădure", cu concursul inculpatului - într-o altă cauză - F., determinând producerea unei pagube bugetului local al comunei Filipeştii de Pădure, în cuantum de 2.094.986 RON, sumă care reprezintă totodată şi un folos necuvenit obţinut de asociaţia sportivă, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, în tipologie continuată (15 acte materiale) prev. de art. 132 din Legea nr. 78/200 rap. la art. 248 - 2481 C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.
Prin săvârşirea infracţiunii a fost produs un prejudiciu în cuantum de 2.094.986 RON patrimoniului Unităţii Administrativ Teritoriale Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. Cuantumul prejudiciului depăşeşte valoarea de 2.000.000 RON, specifică unor consecinţe deosebit de grave. Caracterul de consecinţe deosebit de grave, în cazul infracţiunii continuate, se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate Unităţii Administrativ Teritoriale Filipeştii de Pădure, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii săvârşite de inculpată.
La termenul de judecată din data de 12 iunie 2024, Curtea de apel, din oficiu a pus în discuţie, în conformitate cu art. 2502 C. proc. pen.., necesitatea menţinerii măsurilor asigurătorii.
Astfel, s-a constatat că prin ordonanţele nr. 129/P/2011 din 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus:
- luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea prin instituirea sechestrului asupra tuturor sumelor existente în conturile deţinute la A. S.A., B. S.A. ŞI C. S.A. de inculpata D., până la concurenţa sumei de 2.204.986 RON.
- luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea prin instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului E., respectiv cota de 1/2 din imobilul în suprafaţă de 41,54 mp. situat în municipiul Câmpina, judeţul Prahova, până la concurenţa sumei de 2.204.986 RON.
Prin sentinţa penală nr. 75/05.07.2023 a Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză prin ordonanţele nr. 129/P/2011 din 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, ulterior, prin decizia penală nr. 35/A/07.02.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta a fost desfiinţată, în ce priveşte situaţia măsurilor asigurătorii în considerentele acestei decizii nu a fost realizată o analiză distinctă cu privire la acestea, sens în care devin incidente prevederile art. 424 alin. (4) C. proc. pen.., precizarea fiind necesară având în vedere că prin încheierea din data de 11.10.2023 acestea au fost menţinute de către instanţa de fond.
Curtea de apel a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 2502 C. proc. pen.. sunt termene substanţiale, de decădere, având în vedere că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligaţia de verificare din oficiu a subzistenţei temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecăţii).
S-a reţinut că din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluţie la dificultăţile practice întâmpinate de instituţiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor.
De asemenea, s-a reţinut că norma în discuţie reglementează o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existenţa acestei obligaţii presupune şi existenţa unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menţinerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecinţa firească a nerespectării obligaţiei, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său şi nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie.
Termenul, ca instituţie de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz. Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale şi termenele substanţiale.
Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina şi sistematiza activităţile procesual penale.
În schimb, termenele substanţiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extra procesual, preexistent şi independent de procesul penal. Aceste termene nu îşi găsesc raţiunea în nevoia de a disciplina desfăşurarea activităţii ce conduce la realizarea justiţiei penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acţiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă.
La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, şi termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală.
Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.. sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale ce priveşte măsurile asigurătorii. În acest sens este şi expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, "în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asiguratorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate."
Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată să dispună verificarea legalităţii şi temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui.
În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii. Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. proc. pen.. Curtea Constituţională a statuat în decizia de mai sus că "termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen". Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispoziţiile art. 207 alin. (6) şi alin. (7) C. proc. pen.. şi cele ale art. 208 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. pen... În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeaşi exprimare ca şi în cazul în discuţie:
"nu mai târziu de (...)". Specific fazei de cameră preliminară şi de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanţei, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanţei, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor "nu mai târziu" de termenul dictat de lege.
În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca ataşate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispoziţiile legale în materie nu prevăd termene substanţiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora.
Cu privire la sancţiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că "în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) C. proc. pen..]; termene dilatorii sau prohibitive - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) C. proc. pen..]; termene orânduitorii sau de recomandare - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancţiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit".
Raportat la importanţa drepturilor fundamentale puse în discuţie prin instituirea măsurilor asigurătorii, protecţia proprietăţii este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispoziţiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată şi de Constituţia României prin dispoziţiile art. 53 alin. (2).
Prin urmare, raţiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi. Aşadar, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78).
S-a reţinut că scopul imediat al termenului instituit de art. 2502 C. proc. pen.. este protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive. Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei faţă de care s-a luat măsura şi de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural şi peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispoziţiile convenţionale şi constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii persoanei.
În concluzie, depăşirea termenelor peremptorii de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute la art. 2502 C. proc. pen.. va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menţinerea măsurii asigurătorii, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen, iar, din punct de vedere substanţial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii.
În cauză, având în vedere şi decizia penală nr. 35/A/07.02.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de aspectul că de la momentul sesizării instanţei cu rechizitoriul aceste măsuri nu au mai fost supuse vreunei verificări care să poate fi apreciată ca fiind valabilă, totodată neputându-se reţine nici argumentul legal conţinut de prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, a deciziei nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recurs în interesul legii şi văzând dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi 25 alin. (3) C. proc. pen.., în sensul cărora ar fi obligatorie menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, art. 2502 C. proc. pen.. nefăcând vreo distincţie sub acest aspect, Curtea de apel a apreciat că a intervenit încetarea de drept a acestora.
Împotriva încheierii din data de 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.
În contestaţia depusă în scris la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti a considerat că, în mod nelegal, instanţa a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, calificând termenul de 1 an ca termen substanţial şi aplicând în mod greşit sancţiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, sancţiune neprevăzută de lege şi utilizată de instanţă prin analogie cu regimul măsurilor preventive.
S-a opinat că este greşită calificarea termenului ca termen substanţial, fiind vorba, în realitate, de un termen procedural de recomandare, având în vedere că termenele procedurale sunt toate acele termene care sunt dictate de nevoia de disciplină şi sistematizare a activităţilor procesual penale, în timp ce scopul termenelor substanţiale este acela de a limita anumite acţiuni, care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. Pentru a determina natura termenului, trebuie avută în vedere raţiunea legiuitorului, în acest caz fiind clar că termenele prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.. sunt termene procedurale, instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesual penale.
S-a susţinut că, la rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (celor înăuntru cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limita cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). Analizând textul legal din discuţie, se poate stabili că termenele prevăzute la art. 2502 C. proc. pen.. sunt termene de recomandare, neexistând o sancţiune stipulată de legiuitor în cazul depăşirii acestor termene şi ţinând cont de materia în care legiferează, nefiind posibilă utilizarea analogiei. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în Decizia nr. 72 din 30.01.2024.
Mai mult, s-a arătat că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
S-a făcut referire şi la practica instanţei supreme, care a arătat că voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.
În aceste condiţii, pentru a determina dacă există o sancţiune specifică care intervine în momentul depăşirii termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, trebuie stabilită natura termenului şi în subsidiar posibilitatea aplicării, prin analogie, a unei sancţiuni prevăzute pentru o categorie diferită de măsuri, respectiv măsurile preventive.
Calificarea termenului ca termen de recomandare este analizată pe larg în decizia nr. 78 din data de 07.11.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022. De asemenea, au fost invocate şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală nr. 524 din data de 25 mai 2021, în dosarul x/2018; nr. x din data de 14 septembrie 2022, în dosarul x/2018; nr. x din data de 14 iunie 2022, în dosarul nr. x/2016; nr. 236 din 21 martie 2023, în dosarul x/2017
Procedând la evaluarea contestaţiei Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, pe baza actelor dosarului, Înalta Curte, reţine următoarele:
Art. 2502 C. proc. pen.. a fost introdus în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.
Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.
Se observă că scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional. Astfel, potrivit expunerii de motive la acest act normativ, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:
"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".
Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.
Nu se poate discuta de aplicabilitatea, prin analogie, în materia măsurilor de siguranţă, a prevederilor art. 241 C. proc. pen.., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive. Natura juridică şi consecinţele fundamental distincte ale celor două categorii de măsuri procesuale asupra drepturilor individuale se repercutează şi asupra temeiurilor şi regimurilor juridice ale celor două instituţii şi exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte. De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în C. proc. pen. şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen.. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.
Se constată că pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal. Mai mult, art. 241 C. proc. pen.. nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.
De asemenea, se constată că art. 2502 C. proc. pen.., deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.
În speţă, Curtea de apel a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii luate faţă de inculpaţii E. şi D. prin Ordonanţele nr. 129/P/2011 din data de 19.12.2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti faţă de aspectul că de la momentul sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2017 din 29.12.2020 aceste măsuri nu au mai fost supuse vreunei verificări care să poate fi apreciată ca fiind valabilă, iar prin instituirea termenului prevăzut de art. 2502 C. proc. pen.. legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei faţă de care s-a luat măsura şi de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural şi peremptoriu, iar nu unul de recomandare.
Înalta Curte, contrar instanţei de fond, apreciază că, în condiţiile în care art. 2502 C. proc. pen.. nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.
În cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].
În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al secţiei penale, decizia nr. 382 din 14 iunie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al secţiei penale).
Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp. Aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este necesar a se proceda la desfiinţarea hotărârii pronunţate de Curtea de apel şi a reluării judecării cauzei în faţa primei instanţe, o eventuală verificare a temeiurilor măsurilor asigurătorii, direct în faza contestaţiei, echivalând cu privarea părţilor de examinarea efectivă a cauzei într-un grad de jurisdicţie, nesocotindu-se, astfel, garanţiile instituite prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva încheierii din data de 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.
Va desfiinţa încheierea atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse faţă de inculpaţii E. şi D. la Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 360 RON, rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva încheierii din data de 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.
Desfiinţează încheierea atacată şi trimite cauza spre rejudecarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse faţă de inculpaţii E. şi D. la Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 360 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iulie 2024.