Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023
Deliberând asupra a cererii de recurs în casaţie, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 103 din 01 aprilie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, printre altele, s-au dispus următoarele:
În aplicarea art. 5 C. pen., în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pentru o perioadă de 3 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - (dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei asociaţii) C. pen., pe durata şi în condiţiile prev. de art. 65 C. pen., pentru comiterea infracţiunii de "folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei", prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicată inculpatului A.. În baza art. 92 alin. (1) C. pen., s-a stabilit pentru inculpat termen de supraveghere pe o durată de 3 ani. În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să execute şi obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 zile, în cadrul Centrului de Zi din cadrul B., cu sediul în judeţul Iaşi sau la Căminul de Bătrâni "C.", situat în Paşcani, judeţul Iaşi, potrivit programului ce va fi stabilit cu acordul consilierului de probaţiune şi în condiţiile art. 57 cu referire la art. 52 din Legea nr. 253/2013.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere ori de neexecutare a obligaţiilor impuse ori stabilite de lege.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen., s-a dispus dispune anularea următoarelor înscrisuri: declaraţia şi tabelul cu semnăturile membrilor D. nr. 1045/29.05.2012; declaraţia şi tabelul cu semnăturile membrilor D. nr. 146/05.04.2013; declaraţia şi tabelul cu semnăturile membrilor D. nr. 343/24.04.2014; centralizatorul privind acordul, datele de identificare, numărul de animale deţinute de fiecare membru al asociaţiei şi suprafaţa alocată fiecărui membru nr. 2363/26.06.2015 .
Au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanţa procurorului dată în dosarul nr. x/2016 din data de 15 martie 2018 prin care s-a instituit măsura asiguratorie a sechestrului dispus asupra bunurilor imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumei de bani la plata căreia a fost obligat cu titlu de despăgubiri civile şi respectiv pentru acoperirea cheltuielilor judiciare.
În baza art. 19 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen., art. 1391 C. civ. şi art. 1392 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi în consecinţă au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi D., la plata sumei de 110.955,3 RON (49.923,48 RON aferente campaniei din anul 2012 şi 61.031,82 RON aferente campaniei din anul 2013), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate până la data achitării integrale a prejudiciului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, printre alţii, inculpatul A..
Prin decizia nr. 666 din 21 iunie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2018, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, partea civilă apelantă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi inculpaţii-apelanţi A. şi E. împotriva sentinţei penale nr. 103/01.04.2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2018, care a fost desfiinţată în parte, în latură penală şi în latură civilă.
Rejudecând în latură penală:
Cu privire la inculpatul A.
Au fost înlăturate soluţia de condamnare, pedepsele aplicate inculpatului A. şi dispoziţiile aferente suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de "folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei", prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de "folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei", prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (act material aferent campaniei din anul 2013), cu înlăturarea art. 35 alin. (1) C. pen. (ca efect al excluderii actului material aferent campaniei din 2012), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-a dispus înlăturarea dispoziţiei de anulare a declaraţiei şi tabelul cu semnăturile membrilor D. nr. 1045/29.05.2012 .
Rejudecând în latură civilă, a fost înlăturată dispoziţia de admitere a acţiunii civile formulată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.
În baza art. 19 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen., art. 1391 C. civ. şi art. 1392 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi, în consecinţă au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi D. la plata sumei de 61.031,82 RON (aferente campaniei din anul 2013), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data efectuării fiecărei plăţi şi până la data achitării integrale a prejudiciului.
A fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa procurorului dată în dosarul nr. x/2016 din data de 15 martie 2018 asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., până la concurenţa sumelor de bani la plata cărora a fost obligat cu titlu de despăgubiri civile şi, respectiv, pentru acoperirea cheltuielilor judiciare conform deciziei.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost lăsat nesoluţionat capătul de cerere aferent acţiunii civile formulată de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva inculpaţilor A. şi D., com. Tătăruşi, jud. Iaşi, având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 49.923,48 RON (aferente campaniei din anul 2012), cu accesoriile aferente.
În temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa procurorului dată în dosarul nr. x/2016 din data de 15.03.2018 asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., până la concurenţa sumei de 49.923,48 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data fiecărei plăţi şi până la data achitării integrale a prejudiciului (ce face obiectul capătului de cerere rămas nesoluţionat), urmând a înceta de drept dacă partea civilă nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu sunt contrare deciziei şi au fost înlăturate cele contrare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, Curtea de apel a apreciat că aceasta a fost stabilită în mod corect referitor la procedurile urmate în desfăşurarea campaniilor 2012-2013, 2014-2015, nu a fost contestată de către părţi, fiind în concordanţă cu probatoriul administrat, care se coroborează.
În ceea ce priveşte obţinerea de fonduri europene aferente campaniei 2012 prin folosirea de documente false, respectiv declaraţie şi tabel cu semnăturile membrilor D. nr. 1045/29.05.2012 (indicate în rechizitoriu), contrar celor reţinute prin sentinţa penală apelată, Curtea a apreciat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că aceste documente sunt false.
În urma probelor administrate şi analizei cauzei în mod devolutiv de către instanţa de apel s-a constatat că s-au dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a D., prin inculpatul A., în calitate de reprezentant legal, care a depus cererea unică de plată nr. x/24.05.2012, însoţită de mai multe înscrisuri, printre care se numără şi tabelul nr. 1045/29.05.2012 cu membrii asociaţiei crescătorilor de animale şi efectivele de animale deţinute, înscris cu privire la care nu s-a putut stabili că este fals, fiind aşadar prezumat nefalsificat. În urma acestei solicitări, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a emis decizia de plată în avans nr. x/19.10.2012 pentru suma de 24.946,54 RON, iar ulterior decizia nr. x/22.11.2012 pentru suma de 24.976,94 RON, în total 49.923,48 RON, achitat integral conform situaţiei şi înscrisurilor ataşate cererii de constituire parte civilă cu ordinul de plată nr. x/24.10.2012 (24.946,54 RON) şi ordinul de plată nr. x/22.03.2013 (24.976,94 RON). Cuantumul final a fost stabilit prin reducerea cu 9.649,42 RON a sumei totale stabilite iniţial ca urmare a depunerii cu întârziere a documentaţiei.
De asemenea, s-a reţinut că au fost dovedite faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a D., prin inculpatul A., în calitate de reprezentant legal, care a depus cererea unică de plată nr. x/05.04.2013, însoţită de mai multe documente, inclusiv tabelul nr. 146/05.04.2013 cu membrii asociaţiei şi efectivele de animale deţinute, înscris dovedit a fi fals. În urma acestei solicitări Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a emis decizia de plată în avans nr. x/25.10.2013 a sumei de 29.956,35 RON către D., după care, prin decizia nr. x/20.01.2014 a dispus plata către D. a diferenţei de 31.075,47 RON, suma totală fiind de 61.031,82 RON, achitată integral conform situaţiei şi înscrisurilor ataşate cererii de constituire parte civilă cu ordinul de plată nr. x/29.10.2013 (29.956,35 RON) şi ordinul de plată nr. x/03.02.2014 (31.075,47 RON). Cuantumul final a fost stabilit prin reducerea cu 7.312,86 RON a sumei totale stabilite iniţial.
În opinia instanţe de control judiciar, fapta inculpatei D., respectiv a inculpatului A., în calitate de reprezentant legal, de a obţine fonduri în valoare de 49.923,48 RON ca urmare a depunerii cererii unice de plată nr. x/24.05.2012, însoţită de mai multe înscrisuri, printre care se numără şi tabelul nr. 1045/29.05.2012 cu membrii asociaţiei crescătorilor de animale şi efectivele de animale deţinute, în limitele în care a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, nu este prevăzută de legea penală, fiind incident art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
În rejudecare, instanţa de control judiciar, potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a Deciziilor nr. 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a Hotărârii Prealabile nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de "folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei", prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (act material aferent campaniei din anul 2013), cu înlăturarea art. 35 alin. (1) C. pen. (respectiv înlăturarea actului material aferent campaniei 2012).
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi la data de 22 iunie 2023, iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 24 iulie 2023.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi la data de 23 iunie 2023.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi a susţinut că, în mod greşit, Curtea de Apel Iaşi a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea dedusă judecăţii, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi a considerat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale instanţa de contencios constituţional a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunile ce fac obiectul cauzei fac parte din categoria infracţiunilor care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
În acest sens, s-a arătat că, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67). Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, precum şi în cauze privitoare la corupţie în general. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
S-a susţinut că, deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Aceasta reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
S-a mai arătat că prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a decis că noua reglementare nu este constituţională pentru că este lipsită de previzibilitate şi contrară principiului legalităţii incriminării pentru că suspectul şi inculpatul nu pot cunoaşte că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale. În considerente s-a arătat că reglementarea din vechiul C. pen. satisfăcea toate exigenţele de constituţionalitate. Ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, textul prevedea în continuare posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la interpretarea art. 155 C. pen. şi s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
De asemenea, s-a arătat că prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţional încă o dată, considerând că este imprevizibil, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei au fost stabilite de practica judiciară şi nu de legiuitor. De asemenea, în ciuda practicii judiciare constante în sens contrar, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele hotărârii, că între 2018 şi 2022 în legislaţie nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022), prin O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022) s-a modificat art. 155 alin. (1) C. pen., în sensul că termenul de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, adică exact în sensul art. 124 C. pen. din 1969, a celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018 şi conform interpretării constante şi unanime date de instanţa supremă timp de aproape 4 ani (de la data publicării Deciziei nr. 297/2018, până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022).
Făcând referire la prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi a învederat că O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, deci anterior ca această decizie să poată produce efecte. Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale rezultă că în perioada 26.06.2018 - 30.05.2022 nu ar mai fi existat prescripţia specială în legislaţia română, deoarece Parlamentul nu a pus în acord în termen de 45 de zile C. pen. cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Instituţia întreruperii termenului de prescripţie este considerată de Curtea Constituţională o instituţie de drept penal material.
A fost invocată Decizia nr. 67/25 octombrie 2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: 1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen. 2. Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi a susţinut că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile.
S-a susţinut că procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe şi greoaie, mai ales din cauza faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte. Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.
S-a menţionat că această înlăturare a termenului special de prescripţie nu reprezintă voinţa legiuitorului constituant sau delegat (de altfel legiuitorul delegat a acţionat imediat după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi anterior publicării ei), ci ar putea fi o consecinţă a deciziei Curţii Constituţionale, instituţie situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membri sunt numiţi în proporţie de 2/3 de puterea legislativă şi 1/3 de preşedintele ţării. În acest sens, s-a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19) a treia întrebare:
"Articolu1 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa Curţii Constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară".
În continuare, s-a arătat că legătura cauzei cu dreptul U.E. este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni ce fac parte din categoria infracţiunilor care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
În acest sens, în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19) C.J.U.E. a statuat că "în ceea ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aşa cum rezultă din articolul 325 alin. (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru şi le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004. Într-adevăr, în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru menţionat s-a angajat printre altele să "accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie". Acest angajament specific a fost concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928, prin care au fost stabilite obiective de referinţă în vederea remedierii deficienţelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, în special în domeniul luptei împotriva corupţiei. Astfel, anexa la această decizie, în care sunt expuse respectivele obiective de referinţă, prevede la punctul 3 obiectivul "continuării unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie de nivel înal şi, la punctul 4, obiectivul adoptării unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale" (par. 188).
Totodată, C.J.U.E. a mai arătat în par. 169 că "obiectivele de referinţă pe care România s-a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că acesta este supus obligaţiei specifice de a atinge obiectivele respective şi de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menţionat are obligaţia de a se abţine să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea aceloraşi obiective. Or, obligaţia de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referinţă prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni".
Având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire mai sus) în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni, este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene şi aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia răspunderii penale în acord cu normele acestuia.
Astfel, s-a precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul în care consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privinţă, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie.
Or, în acest context faptic şi normativ, este evident că prin prisma jurisprudenţei C.J.U.E. (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion la care s-a făcut referire) şi având în vedere Ordonanţa dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu acelaşi obiect referitor la întrebările dacă neaplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 ar fi conformă dreptului comunitar şi dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naţionale în materie de prescripţie aduce atingere art. 49 paragraful I teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale - pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia specială a răspunderii penale, făcându-se abstracţie de interpretarea dată prin decizia nr. 297/2018.
Acest lucru cu atât mai mult cu cât prin răspunsul formulat la întrebările nr. 2 şi 3 în cauza Euro Box Promotion, C.J.U.E. a arătat că:
2) Articolul 325 alineatul (l) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.
3) Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară. România trebuie să prevadă sancţiuni efective şi disuasive nu doar în cazurile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci şi în cazurile de corupţie, în special la nivel înalt (paragraful 190-192 din aceeaşi decizie).
Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat că, în cauză, nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului în cauză şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată părţilor, iar inculpatul A. a depus concluzii scrise, cu respectarea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., solicitând respingerea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 04 august 2023. Prin rezoluţia din 04 august 2023 s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 10 octombrie 2023.
Potrivit raportului întocmit de magistratul asistent, cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de lege şi respectă dispoziţiile art. 434 alin. (1), art. 436 şi art. 437 lit. a), b) şi d) C. proc. pen. Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. S-a considerat că motivele formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi se circumscriu formal cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apreciindu-se că cererea de recurs în casaţie apare ca fiind admisibilă în principiu, din perspectiva dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Prin încheierea din 10 octombrie 2023, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi împotriva deciziei penale nr. 666 din 21 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018 şi s-a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 7.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că decizia nr. 666 din 21 iunie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori (dosarul nr. x/2018) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile enumerate de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.
Cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).
Înalta Curte a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate. Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante pentru concordanţa deciziei definitive cu regulile de drept aplicabile.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale în privinţa inculpatului A..
Înalta Curte a apreciat că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În dezbateri, la termenul de judecată din data de 24 octombrie 2023, reprezentantul Ministerului Public a susţinut motivele scrise ale Parchetului şi a solicitat admiterea recursului în casaţie şi desfiinţarea, în parte, a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Iaşi, cu menţinerea tuturor actelor efectuate până la momentul dezbaterilor, arătând că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A.. Procurorul a făcut trimitere la decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/2023 şi a susţinut că prezenta cauză este una de fraudă gravă, având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.
Cu titlu prealabil, se constată că exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie urmăreşte verificarea de către instanţa supremă a conformităţii hotărârii penale definitive cu acele regulile de drept, care se circumscriu cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nefiind permisă în această fază o reapreciere a situaţiei de fapt, stabilită cu autoritate de lucru judecată de către instanţa de apel, sau o reevaluare a încadrării juridice dată faptelor în sensul schimbării/dispunerii asupra acesteia, ci doar înlăturarea acelor încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare în textul anterior menţionat.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., criticând decizia apelată arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. având în vedere decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/2023 şi a susţinut că prezenta cauză este una de fraudă gravă, având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000.
Ca atare, examinarea cazului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", invocat în prezenta cauză de către parchet, se realizează prin raportare la starea de fapt descrisă prin decizia penală ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac.
Prin decizia atacată s-a reţinut, cu titlu definitiv, că la D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi, la data de 15.04.2016, F. a reclamat faptul că primarul comunei Tătăruşi a înfiinţat o asociaţie a crescătorilor de animale pentru a obţine în mod ilegal sumele acordate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Iaşi cu titlu de subvenţie, în atingerea acestui scop fiind întocmite tabele în care erau menţionate în mod fictiv persoane din comună ca fiind membri ai asociaţiei şi crescători de animale, pentru a fi întrunită cerinţa referitoare la numărul minim de animale care sunt păşunate pe suprafeţele de teren arendate asociaţiei de primărie.
Inculpata D. a fost constituită în anul 2012, prin încheierea Judecătoriei Paşcani nr. 762/866/2012 dobândind personalitate juridică, iar de la acest moment cererile de subvenţii pentru păşune au fost depuse la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în numele acesteia, până la acest moment subvenţiile solicitate fiind acordate administratorului terenului, desemnat de Primăria Tătăruşi, alăturat acesteia fiind depuse celelalte înscrisuri necesare obţinerii acestor subvenţii de către Primărie. Preşedinţi şi reprezentanţi legali ai asociaţiei au fost începând cu anii 2012-2013, inculpatul A. şi inculpatul E., în perioada 2014-2015.
În perioada 2012-2015 D. a solicitat şi obţinut sprijin financiar nerambursabil în valoare totală de 246.635,47 RON, acordat de către Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Iaşi. În acest scop a fost concesionată o suprafaţă agricolă cu destinaţia de păşune în vederea obţinerii ajutorului nerambursabil şi au fost întocmite tabele centralizatoare cuprinzând membrii D. şi semnăturile acestora. În urma audierii acestora, aproape în integralitate persoanele indicate în tabele nu şi-au recunoscut semnăturile aplicate şi au declarat că nu sunt şi nu au fost vreodată membri D.. Aceste tabele au fost depuse de reprezentanţii D. la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, de inculpatul A. (pentru campaniile aferente anilor 2012-2013) şi inculpatul E. (pentru campaniile aferente anilor 2014-2015) în vederea obţinerii sprijinului financiar nerambursabil.
Aferent campaniei derulate în anul 2012, D., prin reprezentant legal inculpatul A. (şi preşedinte al asociaţiei), a depus cererea unică de plată nr. x/24.05.2012 şi a solicitat acordarea de subvenţii pentru o suprafaţă de 109,70 ha fiind declarate un număr de 132 bovine, alăturat căreia au fost depuse planul tehnic de întreţinere a păşunilor, adeverinţa nr. x/30.03.2012, emisă de Primăria Comunei Tătăruşi, prin care a fost atestat modul de utilizare a suprafeţelor agricole situate pe raza localităţii, contractul de concesiune nr. x/26.04.2012 încheiat între G., primar al Comunei Tătăruşi, şi A., în calitate de reprezentant al D., Hotărârea Consiliului Local al Comunei Tătăruşi nr. 39/25.05.2010, prin care a fost aprobată concesionarea suprafeţei de 112 hectare, declaraţia pe propria răspundere a membrilor asociaţiei, prin care l-au desemnat pe inculpatul A., în calitate de reprezentant al asociaţiei, în vederea depunerii cererii unice de plată pe suprafaţă la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, declaraţia de eligibilitate pentru suprafeţele de păşune concesionate, prin care asociaţia a declarat un efectiv de 132 bovine, adeverinţele nr. 30, nr. 31 şi nr. 32 din data de 08.05.2012, emise de H. din Comuna Tătăruşi, cuprinzând un tabel nominal cu membrii Asociaţiei şi codurile exploataţiilor înscrise în Registrul Naţional al Exploataţiilor, precum şi efectivele de animale deţinute, actul constitutiv al asociaţiei şi statutul acesteia, unde a fost desemnat ca preşedinte inculpatul A., procese-verbale de recepţie lucrări întreţinere păşune. Alăturat acestora a fost depus şi tabelul nr. 1045/29.05.2012 cu membrii asociaţiei crescătorilor de animale şi efectivele de animale deţinute, cuprinzând şi semnăturile acestora.
În urma acestei solicitări Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a emis decizia de plată în avans nr. x/19.10.2012 şi s-a plătit pentru exploataţia cu nr. de identificare x suma de 24.946,54 RON, după care decizia nr. x/22.11.2012 prin care a fost plătită pentru aceeaşi suprafaţă, de 109,7 ha, suma de 24.976,94 RON, din care a fost scăzută suma de 9.649,42 RON, suma totală acordată fiind de 49.923,48 RON.
Ulterior, în aceeaşi manieră, în cadrul campaniei aferente anului 2013, inculpatul A., în calitate de reprezentant al D., a depus cererea unică de plată nr. x/05.04.2013 pentru suprafaţa de 110,06 ha, fiind depuse anexat acesteia acelaşi tip de documente, adeverinţa nr. x/17.04.2013 emisă de Primăria Comunei Tătăruşi prin care se atestă faptul că asociaţia este înscrisă în registrul agricol din anul 2013 cu un număr de 218 bovine, adeverinţa nr. x/04.03.2013, emisă de Primăria Comunei Tătăruşi, prin care a fost atestat modul de utilizare a suprafeţelor agricole, adeverinţele neînregistrate şi nedatate emise de H. din Comuna Tătăruşi, cuprinzând un tabel nominal cu membrii Asociaţiei şi codurile exploataţiilor înscrise în Registrul Naţional al Exploataţiilor, precum şi efectivele de animale deţinute, 126 de adeverinţe eliberate de acelaşi cabinet prin care au fost precizate codurile exploataţiilor membrilor asociaţiei. Alăturat acestora a fost depus şi tabelul nr. 146/05.04.2013 cu membrii asociaţiei şi efectivele de animale deţinute, cuprinzând şi semnăturile acestora.
În urma acestei solicitări, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a emis iniţial decizia de plată în avans nr. x/25.10.2013 a sumei de 29.956,35 RON către D., după care, prin decizia nr. x/20.01.2014 a dispus plata către D. a diferenţei de 31.075,47 RON, din care a fost scăzută suma de 7.312,86 RON, pentru suprafaţa de 110,06 ha, suma totală fiind de 61.031,82 RON.
În secţiunea a 41- a, intitulată "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene" din acest act normativ, legiuitorul a incriminat, în art. 181 alin. (1), fapta de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
În opinia instanţe de apel, fapta inculpatei D., respectiv a inculpatului A., în calitate de reprezentant legal, de a obţine fonduri în valoare de 49.923,48 RON ca urmare a depunerii cererii unice de plată nr. x/24.05.2012, însoţită de mai multe înscrisuri, printre care se numără şi tabelul nr. 1045/29.05.2012 cu membrii asociaţiei crescătorilor de animale şi efectivele de animale deţinute, în limitele în care a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, nu este prevăzută de legea penală, fiind incident art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
În cazul campaniilor din 2013-2015, raportat situaţiei de fapt dovedite, instanţa de apel a reţinut că sunt întrunite condiţiile cerute din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii cu privire la sumele de bani obţinute prin folosirea de documente false aferente campaniilor 2013-2015. Însă, în rejudecare, cu privire la inculpatului A., potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., Deciziilor nr. 297/2018 şi 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Hotărârii Prealabile nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (act material aferent campaniei din anul 2013), cu înlăturarea art. 35 alin. (1) C. pen. (respectiv înlăturarea actului material aferent campaniei 2012).
Se constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, recursul în casaţie are caracter nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 C. pen.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
În cauză, instanţa de apel a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 C. pen. şi, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin hotărârea atacată şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (act material aferent campaniei din anul 2013), este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani.
Prin urmare, în raport de data epuizării activităţii infracţionale imputate inculpatului A., în raport de dispoziţiile Noului C. pen., termenul de prescripţie aplicabil infracţiunii presupus săvârşite de acesta s-a împlinit cu mult timp anterior pronunţării sentinţei penale nr. 103 din data de 01.04.2022, pronunţate de Tribunalul Iaşi.
Solicitarea de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală are la bază hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023, în cauza nr. C-107/23, care a stabilit că instanţele naţionale nu sunt ţinute să respecte deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională a României, precum şi decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care, prin respectarea acestora ar fi împiedicat aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, creându-se, astfel, un risc sistemic de impunitate.
Potrivit art. 433 C. proc. pen., pornind de la scopul recursului în casaţie, Înalta Curte judecă, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare. Or, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Se constată că hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la 24 iulie 2023, ulterior datei deciziei atacate (03 aprilie 2023), aşadar, legalitatea soluţiei de încetare nu poate fi analizată în raport de această decizie. Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, dimpotrivă.
Se observă că în paragraful 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
Cât priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, deşi infracţiunile ce au făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii (infracţiunii de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei), având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa anterioară şi reiterate în hotărârea C-107/23 PPU, (paragrafele 79-85), situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), iar standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curţii, de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, principiul autorităţii de lucru judecat nu permite remedierea încălcării.
Se observă că, în privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13). Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14). Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri.
În considerarea argumentaţiei mai sus evocate, se constată că în speţă nu se poate analiza cazul de recurs în casaţie în raport de hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023, în cauza nr. C-107/23, care nu exista la data pronunţării deciziei în apel, instanţa de casaţie nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi împotriva deciziei penale nr. 666 din 21 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018, privind pe intimatul inculpat A..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi, vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
Potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi împotriva deciziei penale nr. 666 din 21 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018, privind pe intimatul inculpat A..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2023.
Opinie concordantă
Apreciez că recursul în casaţie trebuie respins, însă nu în considerarea efectelor aplicării în timp a deciziilor CJUE, ci în raport de situaţia de fapt din dosar.
Decizia din cauza C-107/2023 nu este aplicabilă în speţă. În absenţa definirii unui standard naţional cu privire la consecinţele grave şi în considerarea prejudiciului din prezentul dosar, de 61.031,82 RON, sub limita a ceea ce este previzibil să fie considerat consecinţă gravă pentru infracţiunile de fraudă contra intereselor Uniunii (suma de 50.000 euro), nu pot fi incidente dispoziţiile din decizie cu privire la prescripţia răspunderii penale, aplicabile doar pentru infracţiunile de fraudă gravă contra intereselor Uniunii.
Conform art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia Românie, hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au un caracter obligatoriu:[(...)(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.(...)(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2)].
Problema de drept pe care o aduce în discuţie prezentul recurs în casaţie decurge din pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, pentru infracţiuni incriminate de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, care au cauzat un prejudiciu total sub 50.000 euro.
Art. 18/1 alin. (1): Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Curtea Europeană dă instanţelor naţionale competenţa de a verifica dacă obligaţia de a lăsa neaplicate decizii care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni (cum sunt şi cele de mai sus), contravine, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale (paragraful 100, cauza C-107/2023). Litigiul avut în vedere de Curtea de Justiţie în analiza sa este o cerere de decizie preliminară, prin care instanţa de trimitere solicită Curţii să interpreteze mai multe dispoziţii ale dreptului Uniunii pentru a decide dacă admite sau respinge contestaţiile în anulare introduse de persoane condamnate la pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea unor fapte calificate drept evaziune fiscală şi constituire a unui grup infracţional organizat şi care solicitau în cadrul contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale menţionate pentru motivul că au fost condamnate în pofida faptului că intervenise prescripţia răspunderii penale.
Curtea de Justiţie a ajuns la concluzia că în cauza penală în care persoanele au fost condamnate de instanţa de apel pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare a le UE, instanţele pot lăsa neaplicate, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale, fără ca această soluţie să încalce principiul legii penale mai favorabile (în acelaşi sens decizia nr. 43 din 29 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of nr. 646 din 14 iulie 2023).
Conform Curţii de Justiţie: (par. 125 cauza C-107/2023): Având în vedere ansamblul consideraţiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Problema de drept pe care o aduce în discuţie prezenta cale de atac (recurs în casaţie) decurge din specificul deciziei atacate, decizie definitivă a instanţei de apel, prin care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale (opusul situaţiei juridice avute în vedere prin cauza C-107/2023), şi are în vedere pe de o parte: A) competenţa stabilită pentru judecătorul naţional prin cauza C-107/2023 în situaţia recursului în casaţie, iar pe de altă parte: B) aplicarea în deciziei cauza C-107/2023 pentru cauzele care au fost soluţionate definitiv de către instanţele de apel prin constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale, respectiv:
A1. dacă decizia CJUE conferă judecătorului naţional deopotrivă competenţa în a aprecia în recurs în casaţie dacă dispoziţii legale sau interpretarea acestora împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive în ceea ce priveşte proceduri care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE şi competenţa de a lăsa neaplicate aceste dispoziţii interne;
A2. dacă decizia CJUE conferă judecătorului naţional, în recurs în casaţie, doar competenţa de a lăsa neaplicate dispoziţii interne în ceea ce priveşte proceduri care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE, dar nu şi competenţa de a aprecia dacă respectivele împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive în ceea ce priveşte procedurile respective, această apreciere fiind realizată de Curtea de Justiţie ca element comun al argumentelor care au condus la decizia în cauza C-107/2023;
B. dacă decizia CJUE permite reanalizarea raporturilor juridice care au fost definitiv soluţionate prin deciziile instanţelor de apel, stabilind un nou caz de aplicare retroactivă a legii pentru faptele definitiv judecate, în opoziţie cu cel reglementat de art. 6 C. pen.
Riscul sistemic de impunitate nu poate fi contestat şi evaluarea acestuia nu mai este de competenţa instanţei de recurs în casaţie, atât timp cât efectele asupra raporturilor juridice sunt certe şi constau în înlăturarea răspunderii penale. Rămâne de stabilit dacă unul dintre efectele recursului în casaţie este acela al aplicării de sancţiuni efective pentru toate actele incriminate ca fraudă contra intereselor UE sau doar în acele cauze de fraudă gravă. Problema de drept decurge inclusiv din faptul că legea internă nu defineşte cuantumul prejudiciului pentru ca o infracţiune să fie considerată un caz de fraudă gravă, iar normele comunitare prevăd că această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU, fără însă să se prevadă cu certitudine cuantumul acestei sume, care face ca actul de conduită să fie o fraudă gravă contra intereselor Uniunii.
Argumentele susţinute prin recursul Ministerului Public cu privire la efectele deciziilor CJUE referitoare la limitele interpretării legislaţiei naţionale şi supremaţia dreptului Uniunii în cauzele de fraudă gravă care aduc atingere intereselor Uniunii Europene sunt corecte, dar nu clarifică problema de drept din cauza pendinte, care se referă la un raport de drept penal definitiv judecat, în care instanţa de apel a stabilit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiuni al căror prejudiciu este sub 50.000 euro.
Pentru situaţia juridică prezentă cuantumul prejudiciului reprezintă mai mult decât un criteriu de individualizare a sancţiunii, fiind chiar elementul care arată că este incertă încadrarea infracţiunilor în conceptul de fraudă gravă contra intereselor Uniunii.
Curtea de Justiţie a decis, cu relevanţă pentru cauza de faţă, că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Articolul 325 alin. (1) TFUE (3) are următorul conţinut: Fără a aduce atingere altor dispoziţii ale tratatelor, statele membre îşi coordonează acţiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei. În acest scop, statele membre organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă şi constantă între autorităţile competente. C 326/188 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 26.10.2012 RO (4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, după consultarea Curţii de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi al combaterii acestei fraude, pentru a oferi o protecţie efectivă şi echivalentă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.
Articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 prevede că:
Articolul 2
Sancţiuni
(1)Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU.
(2)Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4000 ECU şi care nu prezintă, în conformitate cu legislaţia sa, circumstanţe speciale grave, sancţiuni de altă natură decât cele prevăzute la alin. (1).
(3)Consiliul Uniunii Europene, hotărând în unanimitate, poate modifica suma menţionată la alin. (2).
Caracterul obligatoriu al deciziilor CJUE atrage şi aplicarea acestora în condiţiile şi cu privire la circumstanţele asupra cărora a decis Curte de Justiţie în raport de raţionamentul avut în vedere de CJUE, fără să poată fi aplicate prin analogie în detrimentul persoanei acuzate şi să agraveze situaţia acesteia. Diferenţa cauzei de faţă în raport de cele decise de Curtea de Justiţie face ca domeniul reglementat de Curtea de Justiţie să nu fie cel pe care l-a avut de soluţionat Curtea de Apel şi, în consecinţă, având natura unei legi penale, să nu poată fi aplicat prin analogie în defavoarea persoanei acuzate (dar faţă de care nu s-a pronunţat o decizie de condamnare), ci doar în limitele şi cu raţiunea pentru care Curtea de Justiţie s-a pronunţat.
Deşi prejudiciul total din cauză este 61.031,82 RON, deci între 4000 euro şi 50.000 euro, deci se încadrează în conceptul avut în vedere de art. 2 alin. (1) Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3, instanţa apreciază că nu există suficientă previzibilitate asupra evaluării prezenţei în cauză a agravantei consecinţelor grave, aşa cum ar exista de exemplu, dacă nivelul prejudiciului ar fi fost peste suma de 50.000 de euro. Aspectele care diferenţiază situaţia juridică din prezenta cauză provin şi din aceea că argumentul de drept expus în paragraful 79, 85, 86, 97 şi 101 din decizie, care explică raţiunea pentru care pedepsele trebuie să fie convingătoare pentru împiedicarea unui comportament infracţional similar. Cuantumul prejudiciului creează o situaţie de drept în opoziţie cu cea avută în vedere în interpretarea dată de CJUE,
Curtea de Justiţie a pronunţat decizia, între altele, în considerarea următoarele argumente ca au legătură directă cu prezenta cauză:
Cu privire la încălcarea obligaţiei de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective
79.(...), trebuie amintit că revine statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă şi integrală a resurselor proprii ale Uniunii(...).
85. În al doilea rând, articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii(...), se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, care includ, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, şi anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50 000 de euro, pedepse privative de libertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul 36 şi jurisprudenţa citată).
86. Ca atare, aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 36).(...)
97. În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum şi jurisprudenţa citată).
(...)101. În această privinţă, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracţiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204).
Faţă de lipsa unei definiţii legale a unui standard naţional cu privire la consecinţele grave, prejudiciul de 61.031,82 RON din prezenta cauză fiind sub limita a ceea ce este previzibil să fie considerat consecinţă gravă pentru infracţiunile de fraudă contra intereselor Uniunii, cele ce preced conduc la respingerea recursului în casaţie.