Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 30 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., formulată de revizuentul A..
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
La data de 10 mai 2023, condamnatul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei penale nr. 305 din 26 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, modificată prin decizia penală nr. 85 din 25 noiembrie 2022 a aceleiaşi instanţe, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, cu aplicarea pedepselor complementară şi accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) şi k) C. pen., fiindu-i confiscată suma de 303.118 RON.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocându-se descoperirea de fapte şi împrejurări noi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză şi care vizează conţinutul participării sale la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 4 ani închisoare.
La aceeaşi dată, revizuentul A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României, invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, republicată, ale art. 14 din Pactul internaţional, ale art. 6 par. 1 din Convenţia europeană şi ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a susţinut că, din cauza modului deficitar de redactare a textului de lege, nu rezultă cu claritate dacă dispoziţiile criticate acoperă şi ipoteza în care faptele sau împrejurările rezultă din mijloace de probă depuse la dosar, asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat în ciclul ordinar al judecăţii, şi faţă de cine se apreciază necunoaşterea faptelor şi împrejurărilor noi.
De asemenea, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, respectiv Deciziile nr. 473/2013, publicată în M. Of. nr. 30 din 15.01.2014, şi nr. 26/2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15.02.2012, dar şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Rotaru împotriva României, din care rezultă că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care şi previzibilitatea.
În final, s-a mai susţinut că, spre deosebire de reglementarea înscrisă în legea procesual penală anterioară [art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968)], textul de lege actualmente în vigoare permite multiple interpretări în ceea ce priveşte necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor şi poate viza lipsa cunoaşterii atât de către organele judiciare care au participat la soluţionarea cauzei, cât şi de către părţi şi persoana vătămată.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte a arătat că, în ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de revizuentul condamnat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu au legătură cu cauza şi nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a subliniat că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată.
În speţă, deşi autorul excepţiei a arătat că prevederile criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în realitate, aspectele invocate pentru susţinerea neconstituţionalităţii acestora se referă la modalitatea de interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care nu specifică cu claritate dacă faptele sau împrejurările noi rezultă din mijloace de probă depuse la dosar, asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat în ciclul ordinar al judecăţii, dar nici faţă de cine se apreciază necunoaşterea faptelor şi împrejurărilor noi.
Înalta Curte a constatat că ceea ce se urmăreşte de către revizuent prin intermediul acestui mijloc procesual nu este armonizarea textului de lege criticat cu Constituţia României, ci interpretarea acestuia de o manieră care să conducă la admiterea atât în principiu, cât şi pe fond a căii extraordinare de atac, cu consecinţa rejudecării cauzei şi pronunţării unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.
Or, deşi excepţia de neconstituţionalitate este o chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, în caz contrar pierzându-şi natura juridică de excepţie (în acest sens fiind Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007).
În practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că ori de câte ori critică de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
În concluzie, Înalta Curte a apreciat că în speţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Împotriva încheierii din data de 30 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs, în termenul legal, recurentul A., motivele fiind expuse oral cu ocazia dezbaterilor şi consemnate în partea introductivă a hotărârii.
Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
După cum prevăd dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative - cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă, aşadar, că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.
Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.
Înalta Curte reţine că însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României, excepţia invocată neavând legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în speţă şi să producă un efect real, concret, în soluţionarea cauzei pe fond, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.
Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul propriu-zis in abstracto.
Practic, susţinând că din textul de lege al art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu rezultă, în mod expres, dacă elementul de noutate prezintă un caracter absolut sau vizează şi fapte ori împrejurări noi care, deşi au fost cunoscute instanţei, aceasta nu s-a pronunţat asupra lor, astfel cum s-a petrecut şi în cauza în care a fost judecat şi condamnat, recurentul urmăreşte, în realitate, ca instanţa de contencios constituţional să procedeze la interpretarea legii în sensul pe care acesta şi-l doreşte, astfel încât cererea de revizuire pe care a formulat-o să fie admisă, iar acesta să obţină o soluţie de achitare; însă, o atare chestiune se circumscrie aplicării legii şi este de competenţa instanţelor judecătoreşti, astfel că susţinerile recurentului excedează unui control de constituţionalitate.
Astfel cum în mod corect a subliniat şi prima instanţă, în practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că ori de câte ori o critică de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
În concluzie, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din data de 30 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din data de 30 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2023.