Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 237 din 29.11.2019, pronunţată de Judecătoria Costeşti, printre alţii, în temeiul 396 alin. (2) din C. proc. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 25 şi 42 din C. pen. 1969, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, în condiţiile art. 57 C. pen. 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice asimilat infracţiunilor de corupţie în formă continuată (faptă din 01.05.2011).
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. 1969.
În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru infracţiunea de instigare la fals intelectual în formă continuată, prev. şi ped. de art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 25 şi 42 din C. pen. 1969.
În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. şi ped. de art. 290 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 42 din C. pen. 1969.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Comuna Lăpuşata şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B. şi partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. Dăeşti, la plata sumei de 302.715,55 RON, fără TVA, conform Supliment Raport de expertiză tehnică judiciară C. (ianuarie 2016), a dobânzii legale remuneratorii calculată de la data stabilirii prejudiciului şi până la plata integrală şi efectivă a acestuia, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
În baza art. 274 alin. (1) şi (3) şi art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. Dăeşti la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat şi a sumei de 1.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către partea civilă Comuna Lăpuşata.
În baza art. 274 alin. (1) şi (3) şi art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul B. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. Dăeşti, la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat şi a sumei de 1.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către partea civilă Comuna Lăpuşata.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 249 alin. (1), (5) şi 6 din C. proc. pen., văzând şi Decizia ÎCCJ nr. 19/16.10.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 953 din 04/12/2017, s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor mobile sau imobile, prezente şi viitoare, aparţinând inculpaţilor A., B. şi părţii responsabile civilmente S.C. Unitatea De Transport Auto S.R.L. Dăeşti, dispusă prin încheierea pronunţată în cauză la data de 12.06.2018, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, până la concurenţa valorii acestora.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti, inculpaţii A., B. şi partea responsabilă civilmente S.C. UNITATEA DE TRANSPORT AUTO S.R.L. Dăeşti.
Prin decizia penală nr. 18/A din data de 16.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti şi de inculpaţii A. şi B., împotriva sentinţei penale nr. 237 din data de 29.11.2019, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr. x/2016.
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
S-au înlăturat soluţiile de achitare şi de condamnare a inculpaţilor A. şi B. la pedeapsa închisorii, cu toate consecinţele.
S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi s-a constatat că legea penală mai favorabila inculpaţilor este Noul C. pen., respectiv:
Pentru inculpatul A.: instigare la abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie în formă continuată, faptă prevăzută de art. 47 din Noul C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. instigare la fals intelectual în formă continuată, faptă prev. de art. 47 din Noul C. pen., rap. la art. 321 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic, art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, faptă prev. de art. 322 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic, art. 35 alin. (1) din Noul C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) şi (8) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie în formă continuată, faptă prevăzută de art. 47 din Noul C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. (fapta din 01.05.2011), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) şi (8) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată, faptă prev. de art. 47 din Noul C. pen., rap. la art. 321 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic, art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. (fapta din 24.10.2011), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-a menţinut soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpatul A. prin sentinţa penală pentru infractiunea de fals în înscrisuri sub semnatură privată, încadrată juridic conform Noului C. pen., precum şi celelalte dispozitii ale sentintei care nu contravin prezentei.
S-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva deciziei penale nr. 18/A din data de 16.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs în casaţie inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. la data de 15.02.2023.
Inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente Unitatea de Transport Auto S.R.L., prin cererea formulată, au solicitat admiterea recursului în casaţie, în baza art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen., arătând că, în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie şi calitatea persoanei, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal şi inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală şi pentru fapte pe care nu le-a săvârşit şi să se dispună în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu contra interesului public asimilat infracţiunilor de corupţie în formă continuată, instigare la fals intelectual în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 47 din Noul C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2020, rap. la art. 297 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) Noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) Noul C. pen., art. 47 din Noul C. pen., rap. la art. 321 alin. (1) Noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) Noul C. pen., art. 290 alin. (1) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968.
Cu privire la cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală", s-a solicitat să se constate faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte în propria sa jurisprudenţă posibilitatea examinării, în cadrul acestui caz de casare, inclusiv a tipicităţii subiective. Se reţine astfel că, acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune (ÎCCJ, secţia Penală, dec. 465/RC/2015; dec. 446/RC/2018; dec. 433/RC/2018).
Primul argument în sprijinul concluziei antamate anterior, a fost acela că rezultă din faptul că, potrivit exigenţelor în materie de tehnică legislativă, o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta (sau chiar în cuprinsul aceleiaşi legii) numai cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească, în caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53a din 17 iulie 2014, paragraful 31).
Astfel, este nefiresc a considera ca sintagma "fapta prevăzută de legea penală" are un înţeles diferit, în C. proc. pen., decât în C. pen.
Concluzionând, înţelesul noţiunii de "fapta prevăzută de legea penală", în accepţiunea art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. include şi tipicitatea subiectivă, astfel că, în lumina considerentelor de mai sus, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii, care în materie, să restrângă înţelesul noţiunii, o astfel de interpretare - prin care, tipicitatea subiectivă, ar fi exclusă -este nelegală.
În continuare, s-a menţionat că instanţa de apel, l-a găsit vinovat pe inculpatul A., pentru o fapta ce nu este prevăzută de legea penală (art. 438 alin, 1 C. proc. pen.), sens în care s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât actele materiale ale infracţiunii continuate în forma descrisă nu realizează tipicitatea infracţiunii de înşelăciune, nici sub aspect obiectiv, nici subiectiv.
Actele materiale ale infracţiunii de: instigare la fals intelectual, nu există, întrucât inculpatul A. nu a semnat, nu a completat şi nici nu a fost de faţă la întâlnirile sau deplasările în teren ale comisiei.
Hotărârea instanţei de fond este nulă absolut, întrucât este pronunţată de o instanţa inferioară celei legal competente, fiind incidente dispoziţiile imperative ale art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiuni prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, iar sentinţa penală apelată a fost pronunţată de Judecătoria Costeşti, în condiţiile în care normele imperative de drept procedural statuează competenţa materială în favoarea tribunalului, în speţă Tribunalul Argeş.
S-a solicitat să se constate faptul că sancţiunea procedurală, stabilită de legiuitor, în cazul nerespectării dispoziţiilor legale, referitoare la repartizarea şi compunerea completelor de judecata, este nulitatea absolută potrivit art. 281 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. Totodată, s-a făcut referire şi la deciziile CCR nr. 307/2017, nr. 417/2019.
Prin procesul-verbal nr. x/18.01.2016, întocmit în dosarul penal nr. x/2012, emis de D., grefier "desemnat cu repartizarea aleatorie a cauzelor pentru anul 2016", din cadrul Curţii de Apel Iaşi, dosarul x/2012 "a fost repartizat completului Penal-Fond 0.5", compus din doamna Judecător E. care a pronunţat sentinţa penală nr. 32/2018. Sentinţa penală nr. 237/2019 pronunţată de către Judecătoria Costeşti, la data de 29.11.2010, a fost pronunţată de o instanţa inferioară celei legal competente, în speţă Tribunalul Vâlcea. Consecinţa juridică a acestui fapt fiind că, sentinţa penală anterior menţionată este lovită de nulitate absolută, fiind incidente dispoziţiile imperative ale art. 421 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. raportate la prevederile art. 281 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. Hotărârea instanţei de fond nu este motivată, sentinţa penală nr. 237/2019 pronunţată de către Judecătoria Costeşti, la data de 29.11.2019 nu este rezultatul analizei proprii a judecătorului cauzei, a examinării nemijlocite a probelor administrate, motivarea fiind o copiere integrală, rând cu rând a rechizitoriului nr. x din 17 februarie 21016 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, la care sunt inserate câteva paragrafe cu afirmaţii generice, deseori contradictorii cu probatoriul administrat în faza cercetării judecătoreşti.
S-a solicitat să se constate că atât acuzarea, cât şi instanţa de fond nu au stabilit prin nicio probă ca inculpatul A. a iniţiat vreo activitate infracţională şi nici nu se descrie modul în care se pretinde ca i-ar fi determinat pe membrii comisiei să semneze procesele-verbale, acestea fiind întocmite chiar de aceştia din urmă. Mai mult, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile expertizei întocmită în faza de urmărire penală, criticată de către inculpat şi a respins proba solicitată de acesta de a se întocmi o nouă expertiză în faza de cercetare judecătorească, în condiţiile în care instanţa fondului nu a motivat logico-juridic, de ce a apreciat ca fiind neconcludent punctul de vedere al expertului
Referitor la valoarea probantă a raportului de expertiza judiciara întocmită de F. a reamintit că nu a răspuns unor obiective reale şi care să tindă la aflarea adevărului prin pretinsele lămuriri de care instanţa avea nevoie de la expertul care a întocmit lucrarea în fază de urmărire, arătând că nu există la dosarul cauzei schiţe sau măsurători, planşe care să susţină concluziile referitoare la lipsa anumitor lucrări sau material slabe calitativ.
Mai mult, încadrarea juridică a faptelor a fost făcută defectuos reţinându-se infracţiunea de abuz în serviciu, instanţa adăugând la lege prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 145 C. pen.. Nu s-a motivat fiecare act material, astfel că hotărârea este nemotivata, făcând o încadrare greşita a faptei, nu s-a precizat în ce a constat instigarea, nu au fost indicate probele în temeiul cărora instanţa a pronunţat soluţia dată în raport de această infracţiune. Lipseşte elementul material de instigare, instanţa se raportează ca şi parchetul la raportul Curţii de Conturi ce nu a fost contestat de către primar.
De asemenea, nu s-a făcut o analiza clară a obligaţiilor pe care prestatorul de servicii (inculpatul) le avea potrivit contractului de prestări servicii şi anexelor, iar instanţa de fond nu a observat faptul că nu s-a prevăzut în caietul de sarcini obligaţia să fie făcuta de o firmă specializată.
Infracţiunea de instigarea la infracţiunea de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, în forma continuată reţinută în sarcina inculpatului A. nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune, aşa cum sunt ele statuate de Decizia CCR nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016. A solicitat să se constate faptul că judecătorul fondului a ignorat faptul de necontestat conform căruia inculpatul A. nu are calitatea procesuală de subiect activ al infracţiunii anterior menţionate, şi prin urmare nu putea fi acuzat de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu în situaţia în care nu a avut calitatea de funcţionar public în dosar.
În esenţă, pentru a se putea reţine infracţiunea de abuz în serviciu în formă de participaţie a instigării, sub aspectul laturii subiective era absolut necesar ca parchetul să demonstreze că inculpatul A. a acţionat cu intenţie, însă aceasta împrejurare nu este susţinută de materialul probator administrat. Astfel, nici în faza de cercetare judecătorească în cauză nu au fost administrate probe care să susţină teza acuzării referitoare la faptele reţinute prin rechizitoriu. Nu s-a dovedit în niciun mod că intenţia inculpatului A. de a obţine ilicit pentru sine sau pentru altul contravaloarea lucrărilor neexecutate sau ca ar fi executat lucrări de proastă calitate şi nici faptul că vreunul din actele enumerate ar fi false. Acuzarea a plecat în mod cu totul greşit de la premisa că inculpatul A., nu a executat lucrările, în condiţiile în care însăşi muncitorii care au executat aceste lucrări le-au confirmat. Nu s-a indicat în niciun mod nici data când inculpatul ar fi început actul de instigare, nici data când s-a finalizat ultimul act de instigare. Instanţa deşi a reţinut mai multe acte materiale, nu le descrie, iar apoi se opreşte la o singură faptă respectiv cea din 5 mai. De altfel, nu avea ce anume să reţină, câtă vreme toate lucrările au fost executate potrivit contractului de prestări servicii şi anexelor la contract.
În concluzie, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei atacate şi, în baza art. 3 şi art. 29 din Legea nr. 78/2000 şi Decizia nr. 417/2019, art. 35 şi art. 36 din C. proc. pen., trimiterea cauzei la Tribunalul Vâlcea ca fiind instanţa competentă material să judece prezenta cauză.
În rejudecare, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a solicitat achitarea pentru infracţiunile de abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie, fals intelectual în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.
În subsidiar, a solicitat, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea, întrucât nu există probe că inculpatul a săvârşit faptele reţinute prin rechizitoriu, respectiv cu referire la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, prin raportare la relaţiile contractuale, contract prestări servicii nr. x din 28 septembrie pe care inculpatul l-a avut cu Primăria Comunei Lăpuşata, pe de o parte, iar pe de o altă parte, nu poate fi tras la răspundere pentru încălcarea Legii nr. 10/1995.
A mai solicitat respingerea acţiunii în ceea ce priveşte latura civilă, ca nedovedită din punct de vedere al calităţii de proprietar, pe de o parte, precum şi al cuantumului pretenţiilor.
Concluzionând, s-a solicitat să se constate faptul că pentru niciuna dintre faptele imputate nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă, consecinţa fiind achitarea potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de cazul de casare stipulat de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât instanţele de fond şi de apel au continuat să evalueze probele din cauză după incidenţa prescripţiei răspunderii penale, chiar dacă rezultatul ar fi fost încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că A. a comis totuşi o infracţiune, ori o soluţie de achitare în caz contrar, aspect de natură să încalce prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.
Prin încheierea din 23 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 18/A din 16 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2016 şi a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători.
S-a reţinut că, referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., respectiv hotărârile sunt supuse casării când în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, s-au formulat critici ce vizează încălcarea normelor privind competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată, când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, întrucât încălcarea acestor dispoziţii atrage incidenţa sancţiunii nulităţii absolute. Aşadar, critica formulată referitoare la faptul că în mod greşit, a fost judecată cauza în fond de Judecătoria Piteşti, întrucât competenţa materială revenea instanţei superioare (Tribunalului Vâlcea), precum şi invocarea Deciziilor CCR nr. 417/2019 şi nr. 307/2017 se circumscrie, formal, cazului de casare invocat prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat, se reţine că hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, s-a constatat că, formal, criticile invocate de se circumscriu în conţinutul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Astfel, din modul în care au fost formulate criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul A. fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între faptele săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea acestuia nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, ori a intervenit dezincriminarea acestora, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.
Criticile ce vizează trimiterea cauzei la instanţa de fond, achitarea în temeiul art. 16 lit. a) şi lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta nu există şi nu există probe, precum şi neîntrunirea laturii subiective exced sferei cazului de recurs în casaţie invocat, care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară) şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".
În ceea ce priveşte invocarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit cărora în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, în raport de motivele invocate în sensul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, nefiind incidentă instituţia prescripţiei penale, s-a constatat că acestea se subsumează formal cazului invocat.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie formulat de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Sub un prim aspect, recurenţii au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".
Invocând incidenţa acestui motiv de casare, inculpatul A. a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, a fost judecată cauza în fond de Judecătoria Costeşti, întrucât competenţa materială revenea instanţei superioare (Tribunalului Vâlcea), dat fiind că infracţiunile imputate inculpatului sunt asimilate faptelor de corupţie, ceea ce atrage competenţa tribunalului.
Înalta Curte constată, pe de-o parte, că aceste critici au făcut obiectul cenzurii instanţei de apel, fiind amplu analizate prin hotărârea recurată, iar pe de altă parte, astfel cum au fost formulate, acestea sunt nefondate.
Astfel, se reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că nu este incident cazul de nulitate absolută ce intervine ca urmare a incalcarii dispozitiilor referitoare la competenţa primei instante, având în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., care prevăd că "tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia Naţională Anticoruptie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare".
Recurentul inculpat A. a fost trimis în judecată pentru infracţiuni prevăzute de dispoziţiile art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din Noul C. pen.
Potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 "procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei Naţionale Anticoruptie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 13 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 43/2002".
Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu au fost săvârşite în niciuna din condiţiile prev. de art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 43/2002 şi nici nu este vorba despre infracţiunile prev. la alin. (2) şi (3) din acelaşi articol, având în vedere că inculpatul A. nu deţine calitatea prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, infracţiunile săvârşite nu au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 200.000 euro şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din ordonanţă.
Mai mult, s-a reţinut că, potrivit deciziei nr. 26 din 15.11.2021, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie:
"infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 din C. pen., care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în RON a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, nu sunt incidente în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen..".
Prin urmare, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că organul de urmărire penală competent în prezenta cauză nu este D.N.A., ci parchetul nespecializat, iar competenţa de soluţionare pe fond a cauzei aparţine Judecatoriei conform art. 35 C. proc. pen., context în care apreciază ca nefondate criticile recurentului inculpat sub acest aspect.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se reţine că inculpatul a invocat faptul că a condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi pentru fapte pe care nu le-a săvârşit şi să se dispună în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu contra interesului public asimilat infracţiunilor de corupţie în formă continuată, instigare la fals intelectual în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.
Faţă de aceste critici, recurentul inculpat a apreciat că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la faptele anterior menţionate, context în care a invocat incidenţa în cauză a cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în sensul că soluţia corectă era cea de achitare şi nu de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Înalta Curte reţine că, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme, sintagma "nu este prevăzută de legea penală" se referă la situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare neprevăzute de lege, respectiv, ipoteze ce nu au făcut vreodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor aspecte se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanţei de apel, Înalta Curte nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că:
- în scopul de a obţine foloase materiale injuste pe seama beneficiarului Primăria Comunei Lăpuşata din judeţul Vâlcea, inculpatul A., în calitate de reprezentant al constructorului S.C. UTA S.R.L., a întocmit în fals situaţiile de lucrări care au stat la baza emiterii facturilor acceptate la plată de beneficiarul Comuna Lăpuşata, prin consemnarea unor lucrări care fie nu se regăsesc puse în operă, fie se regăsesc puse în operă în cantităţi inferioare celor menţionate în situaţiile de lucrări.
- pentru a-şi atinge scopul de a obţine foloase materiale necuvenite, inculpatul A. i-a instigat pe primarul G. şi pe ceilalţi membri ai comisiei de recepţie, precum şi pe dirigintele de şantier B., să semneze în fals procesul-verbal de recepţie calitativă nr. x din 28.10.2009 privind lucrări de zidărie cărămidă termobloc, procesul-verbal de recepţie calitativă nr. x din 25.11.2009 privind structură şarpantă acoperiş şi podină peste grinzi, procesul-verbal de recepţie calitativă nr. x din 14.05.2010 privind execuţie astereală, montare folie termoizolantă şi învelitoare din tablă H., precum şi procesul-verbal de recepţie la terminare a lucrărilor nr. x din 18.08.2010 pentru recepţia parţială a lucrărilor având ca obiect demolare şarpantă veche, structură de rezistenţă (stâlpi şi centuri), zidărie cărămidă perimetrală, şarpantă acoperiş nouă, învelitoare cu tablă tip H. şi închideri perimetrale, respectiv procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 01.05.2011 pentru recepţia lucrărilor de arhitectură mansardă şi parter, înscrisuri oficiale în care s-au consemnat aspecte mincinoase referitoare la împrejurarea că lucrările au fost executate conform proiectului, a dispoziţiilor de şantier şi a situaţiilor de lucrări şi la împrejurarea că aceste lucrări corespund calitativ, precum şi procesul-verbal nr. x din 24.10.2011, care atestă acţiunea de predare-primire a obiectivului de la constructor către beneficiar, în stadiul de construcţie existent la data respectivă, fără consemnarea vreunei obiecţii cu privire la vicii decurgând din executarea necorespunzătoare.
Susţinerile recurentului inculpat privind analiza sumară ori incorectă a probelor administrate, împrejurările de fapt ce ar rezulta din examinarea comparativă a probatoriului testimonial administrat pe parcursul procesului ori eşecul acuzării de a demonstra prin probe clare şi concludente realizarea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu vizează chestiuni esenţialmente de fapt, a căror cenzurare implică reexaminarea probatoriului, excedând limitelor şi obiectului recursului în casaţie.
De altfel, Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurentul inculpat au fost susţinute cu titlu de apărări de fond şi în faţa instanţelor de fond şi de apel, care le-au analizat în raport cu probele administrate în cauză şi le-au apreciat ca netemeinice.
Astfel, s-a reţinut că, în stabilirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu în forma instigării de către inculpatul A. s-a avut în vedere nu doar încălcarea anumitor obligaţii prevăzute în legislaţie secundară, ci şi încălcarea prevederilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, respectiv art. 13, art. 23 şi a Hotărârii de Guvern nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii.
În scopul obţinerii de foloase materiale injuste pe seama beneficiarului Primăria Comunei Lăpuşata din judeţul Vâlcea, inculpatul A., în calitate de reprezentant al constructorului S.C. UTA S.R.L., a întocmit în fals situaţii de lucrări care au stat la baza facturilor fiscale acceptate la plată de reprezentaţii beneficiarul Comuna Lăpuşata, prin consemnarea unor lucrări care fie nu se regăsesc puse în operă, fie se regăsesc puse în operă în cantităţi inferioare celor menţionate în situaţiile de lucrări.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv, fapta inculpatului A. de a determina, cu intenţie, pe funcţionarii publici din cadrul Primăriei Com. Lăpuşata, jud. Vâlcea, care nu aveau cunoştinţe de specialitate în domeniul construcţiilor, de a atesta, în procesele-verbale de recepţie emise în perioada 2009-2011, date necorespunzătoare adevărului, prin semnarea acestora, cu scopul de a dobândi pentru sine un folos patrimonial injust în dauna persoanei vătămate Comuna Lăpuşata, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu asimilată faptelor de corupţie, săvârşită în condiţiile participaţiei improprii şi fals intelectual.
Ca atare, constatând întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie şi fals intelectual, Înalta Curte nu poate dispune o soluţie de achitare aşa cum a solicitat recurentul inculpat.
În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", critica recurentului inculpat a vizat infracţiunile de instigare la abuz în serviciu asimilat infractiunilor de coruptie si fals intelectual, pentru care s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal.
Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen., acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii unei cauze de încetare a procesului nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările legislative intervenite ulterior pronunţării hotărârii definitive, C. proc. pen. reglementând alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât şi normativ. În cazul particular al prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen, conform cadrului normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale, subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.
Instanţa de apel a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speţă este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în respectiva perioadă, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, iar instituţia prescripţiei speciale nu poate opera.
Astfel, s-a reţinut că pedeapsa prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. este închisoarea de la 2 ani la 7 ani, limite care se majorează cu o treime conform art. 132 din legea nr. 78/2000, rezultând pedeapsa cu închisoarea de la 2 ani si 8 luni la 9 ani si 4 luni, iar conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul general al prescripţiei răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii este de 8 ani.
Pedeapsa prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. este închisoarea de la 1 an la 5 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul general al prescripţiei răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii este de 5 ani.
Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale curge în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni, în raport cu data la care s-au desfăşurat activităţile infracţionale imputate inculpatului (01.05.2011 - dată la care s-a încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x, respectiv 24.10.2011 - dată la care s-a încheiat procesul-verbal nr. x de predare primire obiectiv de la constructor la beneficiar), Curtea a reţinut că atât termenul de 5 ani, cât si cel de 8 ani s-au împlinit cu mult înaintea soluţionării cauzei. Chiar şi luând în considerare împrejurarea suspendării procesului penal pe perioada de 60 de zile a stării de urgenţă (16 martie 2020 - 14 mai 2020), în care s-a suspendat şi cursul termenelor de prescripţie potrivit dispoziţiilor Decretelor Preşedintelui Romaniei nr. 195/2020 si nr. 240/2020, precum si împrejurarea suspendării procesului penal până la pronunţarea deciziei nr. 67/25.10.2022 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când s-a suspendat cursul termenelor de prescripţie potrivit art. 156 C. pen., termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie si cel de fals intelectual s-au împlinit până la momentul soluţionării cauzei.
Ca urmare, constatând că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii de către instanţa de apel din perspectiva cazului de casare invocat, soluţia de încetare a procesului penal fiind legală în condiţiile în care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în raport de baza factuală şi încadrarea juridică a faptei stabilite cu caracter definitiv, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurenţilor privind soluţia de încetare a procesului penal.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 18/A din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2016.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul-inculpatul A. şi pentru recurenta-parte responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L., în sumă de câte 170 RON, vor rămâne în sarcina statului şi se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente S.C. UNITATEA DE TRANSPORT AUTO S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 18/A din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2016.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul-inculpatul A. şi pentru recurenta-parte responsabilă civilmente S.C. Unitatea de Transport Auto S.R.L., în sumă de câte 170 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 februarie 2024.