Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.06.2015, sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor (MT) şi Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian (RA ROMATSA), pârâta din urmă cu menţiunea expresă că doar pentru opozabilitate, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la repararea prejudiciului suferit, prin acordarea de despăgubiri, ca urmare a emiterii actului administrativ nelegal, Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266 din 25.03.2014, pentru modificarea Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1349 din 28.08.2012 privind numirea Consiliului de Administraţie al Regiei Autonome "Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian"- ROMATSA, cu modificările şi completările ulterioare", act administrativ prin care s-a dispus înlocuirea reclamantei din componenţa Consiliului de Administraţie al RA ROMATSA.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 214 din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii să plătească reclamantei o despăgubire constând în indemnizaţiile fixe lunare la care reclamanta ar fi avut dreptul în perioada 25.03.2014 - 28.08.2016 (indemnizaţia având valoarea stabilită conform contractului de mandat - Anexa 2 la OMTI nr. 1349/2012 şi actelor adiţionale) şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, au declarat recurs ambele părţi.
Prin recursul declarat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a criticat atât sentinţa civilă nr. 214/2022 cât şi încheierea de şedinţă din data de 13 ianuarie 2015, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.
Printr-o primă critică recurentul - pârât arată că în privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile instanţa de fond a adus prin considerente argumente care justifică, în fapt, caracterul obligatoriu al procedurii prealabile.
Sunt citate prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi se subliniază că în speţă reclamanta a arătat că începând cu luna aprilie 2014 nu a mai fost convocată la şedinţele Consiliului de Administraţie, astfel că aceasta a avut cunoştinţă de actul contestat încă din luna aprilie 2014.
Se mai adaugă că reclamanta nu a formulat niciodată plângere prealabilă cu privire la pretenţiile ce formează obiectul prezentei cauze, mai mult chiar, timp de 3 luni nu a făcut niciun demers pentru a valorifica dreptul pretins, ceea ce determină caracterul definitiv al actului.
Consecvent, recurentul - pârât apreciază că în mod nejustificat prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii.
Printr-o altă critică recurentul - pârât arată că în mod eronat prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, ignorând cu desăvârşire prevederile Contractului de mandat nr. x/2012 şi încălcând astfel şi prevederile art. 1270 C. civ.
Susţine recurentul - pârât că dispoziţiile contractului de mandat nu au fost contestate, iar în raport de acestea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii nu putea avea calitate procesuală deoarece nu putea fi obligat la plata daunelor interese.
Tot cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1357 C. civ., în speţă neputându-se reţine culpa ministerului.
Se subliniază că prin sentinţa civilă nr. 2323/2019 a Curţii de Bucureşti instanţa de fond nu a reţinut culpa ministerului ci, a constatat doar faptul că, în ceea ce priveşte actul de demisie al doamnei A., în cadrul instituţiei nu s-a regăsit originalul ci, doar o copie pe care reclamanta a contestat-o.
În concluzie, susţine recurentul - pârât, nefiind reţinută o faptă culpabilă a ministerului, este evident că nu putea fi atrasă nici răspunderea acestuia în conformitate cu dispoziţiile C. civ.
Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei recurentul - pârât a arătat în primul rând că instanţa de fond a apreciat în mod eronat situaţia de fapt cu consecinţa aplicării eronate a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ.
În continuare recurentul - pârât reia situaţia de fapt şi arată că hotărârea primei instanţe este criticabilă prin prisma faptului că nu s-a stabilit cu exactitate fapta culpabilă a ministerului, ci doar s-a prezumat că aceasta este reprezentată de emiterea Ordinului ministrului transporturilor nr. 266/2014, când în realitate schimbarea din funcţie a reclamantei a fost rezultatul demisiei acesteia, demisia neputând constitui o faptă culpabilă a ministerului.
În aceste condiţii, apreciază recurentul - pârât, instanţa de fond nu a identificat în fapt, în persoana ministerului, elementele răspunderii civile delictuale, iar obligarea instituţiei la plata despăgubirilor este neîntemeiată.
Faţă de pretenţiile reclamantei ce vizează obligarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii la repararea prejudiciului prin acordarea unor despăgubiri/daune interese pentru perioada rămasă de executat respectiv 25.03.2014 - 29.08.2016, se arată că pretenţiile reclamantei îşi au izvorul în contractul de mandat nr. x/2012, contract în care se menţionează că plata tuturor obligaţiilor băneşte se face de către Romatsa RA.
Mai mult, se solicită să se observe că instanţa de fond a făcut referire la prevederile art. 1371 din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi la faptul că administratorii pot fi revocaţi oricând şi deşi a apreciat că Ordinul 266/2014 este un act administrativ de revocare, a considerat în mod eronat că dispoziţiile din contractul de mandat nu se aplică în speţă.
În drept au fost invocate prevederile art. 483 şi urm. C. proc. civ.
Cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin recursul declarat reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare.
În motivarea recursului se prezintă istoricul litigiului şi considerentele primei instanţe şi se arată că judecătorul fondului nu a fost interesat de aflarea adevărului, încălcând atât obligaţiile prevăzute de art. 22 C. proc. civ. cât şi obligaţia de garantare a exerciţiului efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituţie şi art. 6 CEDO.
Invocând prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta - reclamantă apreciază că hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei este nelegală instanţa încălcând prevederile art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 258 alin. (1), art. 255 şi art. 254 alin. (5) C. proc. civ.
În concret recurenta - reclamantă arată că pe parcursul procesului niciuna dintre părţi nu a ridicat obiecţii cu privire la desemnarea sa în Consiliul/comitetul de audit sau cu privire la cuantumul ultimei remuneraţii încasate, în care era inclusă şi indemnizaţia pentru consiliul/comitetul de audit. Singura referire la faptul că nu ar fi dovedită calitatea de membru în Consiliul/comitetul de audit şi că nu ar fi fost remunerată pentru aceasta s-a făcut prin notele scrise depuse de minister după închiderea dezbaterilor.
Or, susţine recurenta - reclamantă, în baza rolului activ instanţa de fond avea obligaţia de a repune cauza pe rol şi de a solicita explicaţii părţilor, pentru a pronunţa o soluţie legală. Neprocedând astfel, apreciază recurenta, judecătorul fondului a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul reclamantei la apărare.
Subliniază recurenta că în măsura în care i s-ar fi respectat dreptul ar fi putut prezenta extrase de cont din care rezulta fără putinţă de tăgadă executarea de către Romatsa a obligaţiei de plată a sumelor aferente calităţii de membru în Consiliul/comitetul de audit.
Se mai adaugă că instanţa de fond era datoare să administreze probatorii care, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să ofere elementele necesare stabilirii prejudiciului cert suferit de reclamantă.
În continuare recurenta - reclamantă citează pasaje din hotărârea recurată şi indică că prin răspunsul la întâmpinare a precizat că aşa zisa demisie de care se face vorbire nu îi aparţine, însă instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor niciun aspect referitor la hotărârea Consiliului de Administraţie şi nici nu s-a pronunţat în niciun fel asupra solicitărilor/susţinerilor reclamantei, încălcând încă odată principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.
Se mai critică şi faptul că judecătorul fondului nu a pus în discuţie şi nu a administrat probe pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, prejudiciul moral al reclamantei fiind determinat nu de revocarea fără justă cauză din calitatea de membru al consiliului de administraţie, ci din modul în care s-a făcut acest lucru, prin inventarea şi înregistrarea unei demisii.
Printr-o altă critică recurenta - reclamantă arată că hotărârea instanţei de fond nu respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că instanţa nu precizează situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, ci prezintă o preluare a susţinerilor părţilor şi o înşiruire de articole le lege. Susţine recurenta că judecătorul nu a prezentat punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, nu a făcut nicio referire la susţinerile reclamantei din răspunsul la întâmpinare, nu justifică de ce nu a le-a luat în considerare şi de ce nu a administrat probatoriul solicitat.
Recurenta - reclamantă apreciază, de asemenea, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, oferind în acest sens citate din hotărârea recurată.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se arată că prima instanţă a fost investită cu o acţiune formulată pe cale separată, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi nu cu o acţiune în constatarea dreptului.
Se solicită să se observe că judecătorul analizează dreptul reclamantei din perspectiva dispoziţiilor C. civ., Legii nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 109/2011 ori în cauza dedusă judecăţii, dintre condiţiile prevăzute de C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, se pune problema îndeplinirii doar a celor privind existenţa unui prejudiciu cert şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, celelalte cerinţe privind fapta ilicită şi vinovăţia fiind considerate dovedite.
În drept, recurenta-reclamanta a invocat prevederile art. 22, art. 233, art. 237, art. 254, art. 255, art. 258, art. 425, art. 488 şi art. 492 C. proc. civ.
Recursul a fost legal timbrat cu suma de 200 RON, taxă judiciară de timbru.
4. Apărările formulate în cauză
Recurentul - pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.
În susţinerea excepţiei nulităţii se arată că motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, recurenta fiind, practic, nemulţumită de hotărârea pronunţată de curtea de apel şi de aspectele reţinute de instanţă.
Făcând referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi recurentul - pârât arată că simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege.
Cu privire la criticile formulate de recurenta - reclamantă prin calea de atac promovată se arată că susţinerile referitoare la faptul că instanţa nu i-a acordat sumele pretins datorate în calitate de membru al Consiliului de audit nu pot fi primite de vreme ce reclamanta nu a reuşit să facă dovada cu privire la calitatea sa de membru în Consiliul de audit.
Sunt amintite prevederile art. 249 C. proc. civ. şi se arată că nici ministerul şi nici Romatsa nu aveau obligaţia de a face dovada cu privire la calitatea reclamantei de membru în Consiliul de audit al Romatsa.
Cu privire la daunele morale se solicită să se observe că recurenta reclamantă se mulţumeşte cu a face nişte simple afirmaţii în faţa instanţei, însă simpla afirmaţie că i s-ar fi produs anumite prejudicii morale nu este suficientă pentru admiterea acestui capăt de cerere.
În ceea ce priveşte criticile încadrate de recurenta - reclamantă în motivul doi de recurs se arată că acestea sunt formale, susţinerile recurentei cu privire la situaţia de fapt reţinută de către instanţă neavând niciun fundament.
Se mai arată şi că afirmaţiile cu privire la faptul că instanţa de fond ar fi analizat o acţiune în constatarea dreptului sunt infirmate chiar de soluţia pronunţată de instanţa de judecată şi anume obligarea ministerului la plata unei sume de bani.
În drept au fost invocate prevederile art. 205 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul - pârât ca nefondat.
În apărare s-a indicat că în mod corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile de vreme ce prezenta acţiune este subsecventă acţiunii de anulare a Ordinului 266/2014, ordin ce a fost anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ în dosarul nr. x/2014.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii se arată că actul anulat prin hotărâre definitivă a fost emis de acest minister.
În ceea ce priveşte aprecierea eronată de către instanţa de fond a situaţiei de fapt se apreciază că susţinerile recurentului - pârât sunt generice, reiterează lipsa culpei ministerului şi imposibilitatea obligării acestuia la plata de despăgubiri, fără indicarea vreunui motiv de nelegalitate.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Intimata - pârâtă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - Romatsa RA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
În apărare, în esenţă, intimata aminteşte că a fost chemată în judecată de reclamantă numai pentru opozabilitate, precum şi faptul că Romatsa nu este emitentul actului administrativ nelegal, anulat de către instanţa de judecată, generator de prejudicii.
În drept au fost invocate prevederile art. 205, art. 490 alin. (2) coroborat cu 4711 alin. (3) C. proc. civ.
La data de 17 iunie 2024, prin serviciul Registratură, recurentul - pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a depus Note de şedinţă prin care a indicat că a înţeles să promoveze recurs numai împotriva sentinţei civile nr. 214/01.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu şi împotriva încheierii din data de 13.01.2015, care a fost indicată, din eroare, în motivele de recurs.
II. Soluţia instanţei de recurs
Având în vedre poziţia procesuală exprimată de recurentul - pârât prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la data de 17 iunie 2024, şi ţinând seama şi de prevederile art. 463 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat împotriva încheierii din 15 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal formulată de recurentul-pârât Ministerul Transportului şi Infrastructurii şi să analizeze recursul declarat de partea numai în limita criticilor care vizează sentinţa civilă nr. 214/01.11.2023
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta - reclamantă invocată de recurentul - pârât, în acord cu prevederile art. 246 C. proc. civ. aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.
Înalta Curte subliniază că recursul nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ prevăzute de lege, că niciunul dintre acestea nu permite reexaminarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, precum şi faptul că simpla reluare a unor dispoziţii legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Aplicând aceste considerente teoretice recursului declarat de recurenta - reclamantă se constată că partea a criticat sentinţa primei instanţe prin raportare la modul în care s-a făcut aplicarea anumitor prevederi legale, precum şi pentru insuficienta motivare şi prezentarea unor considerente contradictorii.
Toate aceste critici pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 5, 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ. motiv pentru care excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de intimatul-pârât Ministerul Transportului şi Infrastructurii urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Asupra recursului declarat de recurenta - reclamantă:
1. Criticile prin care se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Subsumat acestor critici recurenta - reclamantă susţine că judecătorul cauzei nu a fost interesat de aflarea adevărului odată ce nu a repus cauza pe rol pentru a solicita explicaţii suplimentare părţilor şi nu a administrat un probatoriu complex pentru a oferi reclamantei posibilitatea de a-şi dovedi pretenţiile solicitate cu titlu de indemnizaţie de membru al Consiliului/comitetului de audit şi cu titlu de daune morale.
Potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, astfel că reclamanta odată ce a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, avea obligaţia de a dovedi întinderea prejudiciului sub toate aspectele sale.
Prin cererea de chemare în judecată recurenta - reclamantă a indicat în mod clar că solicită daune materiale ce cuprind atât indemnizaţia de membru al Consiliului de administraţie al Romatsa cât şi îndemnizaţia de membru al Consiliului/comitetului de audit, precum şi daune morale pentru care a solicitat să se aibă în vedere o sumă compensatorie prin apreciere.
Consecvent, în acord cu prevederile art. 249 C. proc. civ., recurenta - reclamantă era cea care trebuia să dovedească calitatea sa de membru al Consiliului/comitetului de audit, precum şi sumele încasate pentru această calitate, după cum tot reclamanta era ţinută să dovedească prejudiciul moral reclamant.
Este adevărat că potrivit art. 22 C. proc. civ. judecătorul are rolul de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, însă principiul rolului activ al judecătorului nu îl transformă pe acesta în avocat al părţii şi nici nu îl substituie părţii nediligente în exercitarea drepturilor sale procesuale.
Contrar susţinerilor recurentei - reclamante în temeiul art. 22 C. proc. civ. judecătorul nu avea obligaţia de a repune cauza pe rol pentru ai permite acesteia să facă dovada calităţii sale de membru în Consiliului/comitetului de audit, în condiţiile în care art. 194 C. proc. civ. impune reclamantului obligaţia de a depune înscrisurile doveditoare ale pretenţiilor sale odată cu cererea de chemare în judecată.
De asemenea, după cum aminteşte şi recurenta - reclamantă, încuviinţarea şi administrarea probelor se face în condiţiile art. 254 C. proc. civ., iar nu ca urmare a repunerii cauzei pe rol de către judecător în măsura în care, la momentul deliberării şi pronunţării soluţiei, constată că partea nu şi-a dovedit integral pretenţiile.
Mai mult, dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc în mod expres că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Ori în cauza de faţă, deşi invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, în realitate, prin primul motiv de recurs recurenta - reclamanta critică tocmai faptul că judecătorul cauzei nu a dispus administrarea de probe din oficiu pentru a fi dovedite parte din daunele materiale şi daunele morale nejustificate de partea reclamantă.
În continuarea analizei primului motiv de recurs, astfel cum a fost numerotat de recurentă, se costată că nu sunt pertinente nici criticile prin care se arată că deşi reclamanta a solicitat în dovedirea acţiunii emiterea unei adrese către Romatsa pentru a se depune la dosar relaţii privind indemnizaţiile primite de membrii consiliului de administraţie, solicitarea a fost respinsă nemotivat şi nejustificat de judecător.
Potrivit art. 258 C. proc. civ. pertinenţa şi concludenţa probelor se apreciază de judecător, iar în cauză prima instanţă a acordat recurentei - reclamante despăgubiri constând în indemnizaţiile fixe lunare la care ar fi avut dreptul în perioada 25.03.2014 - 28.08.2016 (indemnizaţia având valoarea stabilită conform contractului de mandat - Anexa 2 la OMTI nr. 1349/2012 şi actelor adiţionale). Astfel, emiterea adresei solicitate de reclamantă nu apare a avea relevanţă în cauză odată ce despăgubirile constând în indemnizaţiile fixe lunare la care partea ar fi avut dreptul în calitate de membru al Consiliului de administraţie puteau fi acordate şi fără a fi indicată o sumă anume, iar pe de altă parte, proba solicitată nu viza sumele cuvenite sau calitatea recurentei - reclamante de membru în Consiliul/comitetul de audit, pentru a avea relevanţă din punctul de vedere al pretenţiilor respinse şi care fac obiectul criticilor din prezentul recurs.
Cererea reclamantei, în limitele investirii şi în raport de dovezile prezentate a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, iar faptul că partea nu şi-a dovedit integral pretenţiile nu denotă încălcarea dreptului la apărare al acesteia sau încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Nici principiul dreptului la un proces echitabil şi nici cel al protejării dreptului la apărare nu garantează părţii reclamante câştigarea litigiului şi nici nu obligă judecătorul să repună cauza pe rol sau să ordone din oficiu probe pentru a admite pretenţiile părţii.
De asemenea, din considerentele expuse de prima instanţă nu rezultă că respingerea pretenţiilor constând în indemnizaţia cuvenită membrilor Consiliului/comitetului de audit a intervenit ca urmare a unor apărări formulate de recurentul - pârât prin Notele scrise depuse ulterior încheierii dezbaterilor. Respingerea acestor pretenţii s-a datorat faptului că reclamanta nu a dovedit că a fost desemnată în cadrul acestui consiliu şi pentru ce perioadă, principiul contradictorialităţii nefiind încălcat din acest punct de vedere.
Încălcarea principiului contradictorialităţii nu se poate reţine nici motivat de faptul că prima instanţă nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor niciun aspect referitor la hotărârea consiliului de administraţie ce a vizat demisia reclamantei, deoarece obiectul cauzei a fost stabilit de către reclamantă, respectiv acordarea despăgubirilor, nelegalitatea actului administrativ ce a stat la baza acestor pretenţii făcând obiectul unei alte cauze, după s-a indicat chiar prin petitul acţiunii.
Consecvent niciuna dintre criticile expuse de partea reclamantă şi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu dovedesc încălcarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare.
2. Criticile referitoare la nemotivarea sentinţei recurate şi la existenţa unor considerente contradictorii, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt, de asemenea, fondate.
Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, însă Înalta Curte atrage atenţia asupra faptului că, deşi judecătorul este obligat să motiveze soluţia asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea respectivelor capete de cerere.
Recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă nu prezintă situaţia de fapt reţinută pe baza probelelor, nu prezintă punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, nu face referire la susţinerile reclamantei din răspunsul la întâmpinările formulate de pârâte, nu justifică de ce nu le-a luat în considerare sau de ce nu a administrat probatoriul solicitat, nu face referire la motivele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei.
Contrar acestor afirmaţii, din simpla lectură a sentinţei civile recurate se constată că prima instanţă a prezentat situaţia de fapt relevantă în cauză, făcând trimitere şi la litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, a analizat prevederile legale incidente, ţinând seama de susţinerile şi înscrisurile prezentate de părţi şi a pronunţat o soluţie în raport de modul în care completul a înţeles să aprecieze probatoriul. În motivarea hotărârii au fost menţionate aspectele apreciate relevante în sprijinul soluţiei, iar o motivare sintetică, concisă, ori întemeiată pe alte dispoziţii legale sau pe alte probe decât pe cele pe care reclamanta le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu lipsa ori cu insuficienţa motivării.
Din motivarea hotărârii rezultă cu claritate motivul pentru care curtea de apel a admis în parte acţiunea recurentei - reclamante, fiind explicat motivul pentru care parte din pretenţii au fost apreciate ca a fi întemeiate, iar restul au fost respinse.
Nu se poate reţine în cauză existenţa unor indicii în sensul că motivarea sentinţei este superficială, după cum motivarea hotărârii nu este nici contradictorie. Citarea unor paragrafe scoase din context nu dovedeşte existenţa unor considerente contradictorii, deoarece acest motiv de nelegalitate are în vedere situaţia în care hotărârea judecătorească conţine considerente decizorii care conduc la soluţii opuse. Citatele prezentate de partea reclamantă prin memoriul de recurs nu denotă o asemenea situaţie şi nici analiza întregii motivări nu susţine o asemenea concluzie.
Înalta Curte reiterează că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanţei să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părţi, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate şi se poate realiza controlul de legalitate de către instanţa de recurs.
Pe cale de consecinţă criticile recurentei - reclamante referitoare la nemotivarea de către curtea de apel a soluţiei pronunţate în cauză precum şi la existenţa unor considerente contradictorii nu sunt fondate.
3. Critica prin care se invocă greşita interpretare şi aplicare a art. 19 din Legea nr. 554/2004 încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi primită.
Subsumat acestei critici recurenta - reclamantă arată că a investit instanţa cu o acţiune în despăgubire formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, şi nu cu o acţiune în constatarea dreptului astfel cum a înţeles judecătorul fondului.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În cauza de faţă, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată se constată că recurenta - reclamantă a investit instanţa cu o acţiune în despăgubiri, pe cale separată, nelegalitatea actului administrativ fiind invocată în dosarul nr. x/2014.
Din analiza dispozitivului şi a considerentelor prezentate de prima instanţă se constată că judecătorul cauzei nu a schimbat temeiul ori obiectul cauzei, ci a analizat îndeplinirea condiţiilor legale pentru a acorda despăgubirile solicitate de reclamantă.
Faptul că în cuprinsul considerentelor s-a menţionat că "valoarea fiind doar estimată în cuprinsul cererii (...) instanţa se va pronunţa doar asupra dreptului solicitat" nu denotă transformarea acţiunii în realizare într-o acţiune în constatare, ci doar s-a subliniat că reclamanta nu a precizat un cuantum exact al prejudiciului.
Prima instanţă a analizat dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu să obţină despăgubiri ca urmare a desfiinţării actului administrativ într-un alt dosar, soluţionând cauza în limitele investirii.
În atare situaţie critica recurentei - reclamante este vădit nefondată.
În ceea ce priveşte referirile la condiţiile legale pe care trebuia să le analizeze prima instanţă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se constată că susţinerile recurentei - reclamante nu conţin veritabile critici de nelegalitate apte să fie încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel cum s-a indicat anterior, în analiza excepţiei nulităţii, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, iar simpla reluare a unor dispoziţii legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Asupra recursului declarat de recurentul - pârât:
1. Critica prin care se invocă greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate recurentul - pârât arată mai întâi că argumentele aduse de prima instanţă în susţinerea soluţiei de respingere a excepţiei conduc, în realitate, la admiterea acesteia.
Înalta Curte nu va primi aceste susţineri deoarece din simpla lectură a sentinţei civile recurate se poate observa că prima instanţă a prezentat textele legale relevante în analiza excepţiei inadmisibilităţii şi a indicat în mod expres că dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prevederi pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, au caracter special în raport de dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 11 din lege concluzionând că în acest caz nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.
Verificând în continuare legalitatea concluziei la care a ajuns curtea de apel, în raport de criticile formulate de recurentul - pârât, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea acestei excepţii este irelevant momentul la care reclamanta a avut cunoştinţă de revocarea sa din funcţia de membru al consiliului de administraţie, precum şi faptul că vreme de 3 luni aceasta nu a făcut niciun demers pentru valorificarea dreptului pretins.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta a contestat Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266/2014 în dosarul nr. x/2014, dosar în care, printr-o soluţie definitivă, actul administrativ a fost anulat. Este astfel îndeplinită situaţia premisă a art. 19 din Legea nr. 554/2004 actul administrativ contestat fiind anulat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-un dosar distinct.
În ceea ce priveşte necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, în analiza sa, Înalta Curte va pleca de la prevederile art. 2 lit. j) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora plângerea prealabilă este cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia. Se observă astfel că textul citat nu obligă partea care solicită şi acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii actului administrativ să formuleze pretenţiile în cuprinsul plângerii prealabile.
De asemenea, după cum a indicat şi prima instanţă, în raport de prevederile art. 2 lit. j) şi art. 7 din lege, parcurgerea procedurii prealabile este obligatorie, în principiu, atunci când se contestă un act administrativ propriu-zis, oferindu-i-se posibilitatea autorităţii emitente să revină sau să modifice actul contestat fără a mai fi necesară intervenţia instanţei.
În litigiul de faţă, actul administrativ apreciat a fi nelegal şi vătămător a fost contestat cu succes într-un alt dosar, reclamanta uzând mai apoi de prevederile art. 19 din lege, care permit persoanei vătămate prin emiterea actului administrativ să solicite acordarea de daune, pe cale separată, iar nu prin aceeaşi acţiune prin care a pus în discuţie legalitatea respectivului act.
De vreme ce din coroborarea dispoziţiilor art. 2 lit. j) şi art. 7 din lege rezultă că parcurgerea procedurii prealabile este strâns legată de procedura de contestare a actului administrativ, iar despăgubirile pot fi cerute atât prin acţiunea prin care se pune în discuţie legalitatea respectivului act, ca un capăt de cerere accesoriu, fără a fi necesară precizarea valorii lor în plângerea prealabilă, cât şi pe cale separată, în mod corect a reţinut prima instanţă că prevederile art. 19 au caracter special în raport de cele ale art. 7, parcurgerea procedurii prealabile nefiind obligatorie atunci când se solicită despăgubiri într-un litigiu ulterior celui în care s-a contestat actul administrativ.
Mai mult se observă că textul legal, art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu prevede obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile anterior sesizării instanţei.
În atare situaţie criticile recurentului - pârât care vizează modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii nu vor fi primite.
2. Criticile prin care se invocă greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate pârâtul arată că prima instanţă nu a ţinut seama de prevederile Contractului de mandat nr. x/2012 din care rezultă că plata drepturilor băneşti către reclamanta se face de Romatsa şi nici de faptul că în speţă nu poate fi reţinută culpa ministerului.
Potrivit art. 36 din C. proc. civ. calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între părţile litigante şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, iar potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.
Din coroborarea celor două textele legale rezultă că atât în litigiul în care se solicită anularea actului administrativ, cât şi în litigiul în care se solicită despăgubiri pe cale separată calitate procesuală pasivă are emitentul actului administrativ apreciat ca a fi nelegal.
Ordinul nr. 266/2014 contestat şi anulat în dosarul nr. x/2014 şi în raport de care s-a formulat prezenta acţiune în despăgubiri a fost emis de Ministrul Transporturilor, astfel că potrivit art. 36 C. proc. civ. şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii are calitate procesuală pasivă în cauză.
Este adevărat că în Contractul de mandat nr. x/2012, invocat de recurent, se menţionează că plata tuturor obligaţiilor băneşti rezultate din contract către reclamantă se face de către Romatsa, însă în cauză nu suntem în prezenţa unei acţiuni în materie contractuală, ci a unei acţiuni ce are la baza emiterea unui act administrativ nelegal ce îi permite reclamantei să solicite despăgubiri în temeiul legii contenciosului administrativ.
După cum s-a indicat anterior actul administrativ anulat a fost emis de Ministrul Transporturilor motiv pentru care recurentul - pârât are calitate procesuală pasivă în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din legea nr. 554/2004.
Mai mult, din analiza prevederilor contractului de mandat se poate observa că acesta a fost încheiat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii cu recurenta - reclamantă, astfel că nu poate fi primită nici critica prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ.
În ceea ce priveşte criticile prin care se pune în discuţie culpa ministerului Înalta Curtea constată că acestea vizează în realitate îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, aspect ce ţine de soluţia pronunţată pe fondul cauzei şi urmează să le analizeze în cadrul următorului punct din cuprinsul prezentei decizii.
3. Criticile prin care se invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi primite.
După cum a indicat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 22/2019 (RIL) din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în corelaţie cu normele cuprinse în art. 8 din lege, ce reglementează obiectul acţiunii judiciare, rezultă că instanţa poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul material numai în cazul acţiunilor în contencios subiectiv, deoarece acţiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţii publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 şi art. 1.357 şi următoarele din C. civ., în corelaţie cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existenţa unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanţă sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanţă; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamant.
În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Analizând îndeplinirea acestor condiţii, astfel cum au fost ilustrate şi în decizia RIL, în mod corect a observat prima instanţă că Ordinul nr. 266/2014 emis de Ministrul Transporturilor a fost anulat definitiv în dosarul nr. x/2014.
Din considerentele sentinţei civile nr. 2323/2019 şi ale deciziei civile nr. 6046/2021 pronunţate în dosarul nr. x/2014 se reţine că Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266/2014 a fost anulat deoarece nu a fost respectată cerinţa motivării actului administrativ. Este adevărat că din cauza respectivă a fost înlăturat din carul probatoriului înscrisul reprezentând actul de demisie al reclamantei, deoarece nu a putut fi înfăţişat în original, însă contrar susţinerilor recurentului nu acesta a fost motivul determinant şi exclusiv de culpă al ministerului pentru care s-a dispus anularea actului.
Din lectura celor două hotărâri anterior menţionare rezultă cu claritate că recurentului - pârât i s-a imputat în principal faptul că nu a motivat actul administrativ contestat, critica sa în sensul că actul a fost desfiinţat doar pentru că nu a putut prezenta originalul demisiei reclamantei fiind vădit nefondată.
De asemenea, ţinând seamă de aspectele intrate în puterea de lucru judecat în litigiul anterior, susţinerea recurentului - pârât în sensul că schimbarea reclamantei din funcţie a fost rezultat demisiei acesteia nu poate fi reţinut.
Consecvent, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că fapta ilicită a recurentului - pârât, constând în emiterea unui act administrativ nelegal anulat de instanţă, a fost dovedită prin dezlegările oferite de instanţe în dosarul nr. x/2014.
Având în vedere modul în care a fost săvârşită fapta ilicită (emiterea unui act administrativ de schimbare din funcţie a reclamantei nemotivat) nu se poate exclude culpa recurentului - pârât, cu atât mai mult cu cât acesta se limitează la indica prin criticile din memoriul de recurs că nu poate fi reţinută culpa sa atât timp cât reclamanta şi-a prezentat demisia.
După cum s-a indicat mai sus apărările recurentului în raport de demisia recurentei - reclamante nu sunt apte să dovedească lipsa culpei ministerului, cu atât mai mult cu cât aceasta rezultă din considerentele hotărârilor pronunţate în litigiul anterior care au reţinut cu putere de lucru judecat lipsa motivării actului administrativ anulat.
În ceea ce priveşte prejudiciul şi dovada legăturii de cauzalitate dintre actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamantă se constată că recurentul - pârât face încă odată trimitere la contractul de mandat, contract în baza căruia despăgubirile trebuiau achitate de Romatsa.
Înalta Curte reaminteşte că în prezenta cauză recurenta - reclamantă nu a investit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală pentru a putea fi puse în discuţie dispoziţiile contractului de mandat şi efectele acestuia între părţi şi faţă de teţi, ci cu o acţiune în antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale a pârâtului.
Este adevărat că prejudiciul a fost cuantificat prin raportare la prevederile contractului de mandat, însă în cuprinsul actului se regăseau elementele necesare determinării întinerii acestuia.
Astfel Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în calitate de mandant, a acordat recurentei - reclamante, în calitate de mandant, un mandat pentru administrarea activităţii Romatsa RA, pentru o durată de 4 ani. Remuneraţia mandatarului, precum şi dreptul acestuia la plata de daune interese şi întinderea acestora au fost stabilite de părţi la art. 4 lit. B) din contract.
În atare situaţie în mod corect recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri într-un cuantum determinat prin raportare la prevederile contractului de mandat (acelea fiind drepturile cuvenite în măsura în care ar fi rămas şi în funcţie), iar instanţa i-a acordat daunele materiale solicitate raportându-se, de asemenea, la îndemnizaţia de care aceasta a fost privată în calitate de membru al consiliului de administraţie al Romatsa.
O asemenea determinare a întinderii prejudiciului nu transformă acţiunea într-una în răspundere contractuală, temeiul de drept şi cauza acţiunii fiind clar stabilite de recurenta - reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii urmare a emiterii unui act nelegal de schimbare din funcţie.
În fine, criticile recurentului - pârât prin care se arată că potrivit art. 1371 din legea nr. 31/1990, citat şi de instanţa de fond, administratorii pot fi revocaţi oricând, vor fi înlăturate în raport de considerentele decizorii ale hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2014.
Mai mult, se constată că recurentul - pârât citează trunchiat din sentinţa recurată de vreme ce instanţa de fond a făcut referire la dreptul comun (art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 1371 din Legea nr. 31/1990 şi art. 216 alin. (2) C. civ.) indicând că aceste dispoziţii au în vedere acte legale de revocare, iar în cauză se aplică art. 19 din Legea nr. 554/2004 cu referire la prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. care vizează situaţia în care revocarea se dispune printr-un act administrativ nelegal, anulat definitiv de instanţă.
În atare situaţie niciuna dintre criticile recurentului - pârât care vizează modul de aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. nu poate fi primită.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii ca fiind nefondate
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat împotriva încheierii din 15 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal formulată de recurentul-pârât Ministerul Transportului şi Infrastructurii.
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de intimatul-pârât Ministerul Transportului şi Infrastructurii.
Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr. 214 din 1 noiembrie 2022 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca fiind nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 18 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.