Predare temporară. Contestație. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Predare temporară
Indice alfabetic: - drept procesual penal
- predare temporară
Legea nr. 302/2004, art. 58 alin. (5)
Încheierea prin care se soluţionează, în condiţiile art. 58 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, cererea de predare temporară a persoanei solicitate formulată de statul emitent după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, nu poate face obiectul controlului judiciar, având caracter definitiv.
I.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 381 din 18 mai 2023
Prin sentința penală nr. 77/F din data de 4 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală s-au hotărât următoarele:
În baza art. 114 alin. (1), (2) raportat la art. 58 alin. (4), (5) din Legea nr. 302/2004 s-a respins, ca nefondată, cererea de predare temporară a persoanei solicitate A., formulată de autorităţile judiciare estoniene.
În dispozitivul hotărârii s-a făcut menţiunea: „Cu drept de contestaţie în termen de 5 zile de la pronunţare pentru procuror şi pentru persoana solicitată”.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că, la data de 3 mai 2023, pe rolul Curții de Apel București, Secția I penală a fost înregistrată, sub nr. x/2/2023, sesizarea nr. x/II-5/2023 din aceeaşi dată a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cu privire la solicitarea de predare temporară a persoanei solicitate A., formulată de autoritățile judiciare estoniene pentru o perioadă de 4 luni, de la data 2 octombrie 2023 până la data de 2 februarie 2024, în scopul desfășurării procedurilor penale în Estonia împotriva acestei persoane.
Prin sentința penală nr. 189/F din data de 1 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală în dosarul nr. x/2/2020, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis, la data de 22 septembrie 2020, de Biroul Procurorului General al Republicii Estonia, față de persoana solicitată A.
În baza art. 114 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 rap. la art. 58 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus amânarea predării persoanei solicitate A., către autoritățile judiciare din Republica Estonia, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, Secția de Combatere a Infracțiunilor de Terorism și a Criminalității Informatice, iar, în caz de condamnare cu executarea pedepsei în regim de detenție, până la punerea părţii în libertate, ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea pedepsei la termen.
S-a luat act că persoana solicitată nu a consimțit la predare.
S-a constatat că persoana solicitată a înțeles să se prevaleze de regula specialității, prevăzută de art. 117 din Legea nr. 302/2004.
S-a dispus arestarea persoanei solicitate în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data la care au încetat motivele care au justificat amânarea predării.
Evaluând cererea cu care a fost învestită pe baza actelor dosarului, Curtea a apreciat că, în raport de stadiul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală - Secția de Combatere a Infracțiunilor de Terorism și a Criminalității Informatice, în care persoana solicitată A. este inculpat, nu se poate da curs cererii autorităților judiciare din Estonia de predare temporară a acestuia, pe o perioadă de 4 luni, având în vedere calitatea procesuală deţinută de acesta în dosarul de urmărire penală sus-menţionat, care se află în lucru, nefiind soluţionat.
În consecinţă, apreciind ca necesară prezenţa numitului A. în fața autorităților judiciare din România, pentru a-i fi garantat dreptul la apărare, Curtea a constatat nefondată cererea autorităților judiciare din Estonia.
Suplimentar, a reținut că persoana solicitată nu a renunțat la exercitarea drepturilor sale procesuale, din contră, aceasta solicitând să fie în continuare prezentă pe teritoriul României pentru a-și formula în mod corespunzător apărările în raport de acuzațiile ce îi sunt aduse în dosarul penal anterior menţionat.
****
Împotriva acestei hotărâri, la data de 10 mai 2023, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fără a indica temeiul de drept al căii de atac.
La termenul fixat în cauză, 18 mai 2023, Înalta Curte a pus în discuţie, cu titlu prealabil, din oficiu, admisibilitatea contestației formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, concluziile apărătorului intimatului persoană solicitată şi ale reprezentantului Ministerului Public asupra acestui aspect, ca şi cele pe fondul căii de atac, fiind detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri.
Examinând contestaţia formulată sub aspectul prioritar al admisibilității căii de atac, invocate din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia în care se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei exercitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinței penale nr. 77/F din data de 4 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, prin care, în baza art. 114 alin. (1), (2) raportat la art. 58 alin. (4), (5) din Legea nr. 302/2004, s-a respins, ca nefondată, cererea de predare temporară a persoanei solicitate A., formulată de autorităţile judiciare estoniene după rămânerea definitivă a hotărârii de predare (sentința penală nr. 189/F din data de 1 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală în dosarul nr. x/2/2020).
Potrivit art. 114 din Legea nr. 302/2004:
„(1) În situaţia în care persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de către autorităţile judiciare române, predarea acesteia poate fi amânată până la soluţionarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei, predarea poate fi amânată până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei la termen. Dispoziţiile art. 58 alin. (2) - (5) şi (7) se aplică în mod corespunzător.
(2) Condiţiile privind predarea temporară se stabilesc prin acordul încheiat între autorităţile române şi străine competente. Pentru România, autoritatea competentă este curtea de apel care a executat mandatul european de arestare. Preluarea persoanei predate şi returnarea acesteia se fac de către autorităţile competente ale statului emitent, pe teritoriul României. Cheltuielile privind preluarea şi returnarea persoanei predate sunt suportate de statul emitent.
Totodată, potrivit art. 58 din acelaşi act normativ:
„(1). În situaţia în care persoana extrădată este cercetată penal de către autorităţile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluţionarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei, predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei la termen.
(2) Predarea poate fi amânată atunci când:
a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate se va ameliora;
b) persoana extrădată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În acest caz, predarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea, astfel încât predarea să fie posibilă;
c) din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia. În acest caz, predarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
[...] (4) Prin excepţie de la alin. (1), la cererea expresă a statului solicitant, persoana extrădată poate fi predată temporar, pe o durată stabilită de comun acord de autorităţile române şi statul solicitant.
(5) Atunci când cererea prevăzută la alin. (4) este transmisă după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, predarea temporară este aprobată de preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a soluţionat cererea de extrădare, prin încheiere motivată, dată în cameră de consiliu. La cererea preşedintelui secţiei penale a curţii de apel, organul judiciar pe rolul căruia se află cauza ori instanţa de executare transmite informaţiile solicitate.
(6) Condiţiile privind predarea temporară se stabilesc prin acordul încheiat între autorităţile române şi străine competente. Pentru România, autoritatea competentă este Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate. Preluarea persoanei extrădate şi returnarea acesteia se fac de către autorităţile competente ale statului solicitant, pe teritoriul României. Cheltuielile privind preluarea şi returnarea persoanei extrădate sunt suportate de statul solicitant.
(7) Dacă persoana extrădată potrivit alin. (4) se află în executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, executarea pedepsei sau a măsurii se consideră suspendată începând cu data la care persoana a fost preluată de statul emitent până la data returnării acesteia.”
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale precitate rezultă că cererea de predare temporară a persoanei solicitate, formulată de statul emitent după rămânerea definitivă a hotărârii de predare amânată (ipoteza speţei) intră în competenţa exclusivă a preşedintelui secţiei penale a curţii de apel care a soluţionat cererea de extrădare/punere în executare a mandatului european de arestare, care, în cadrul unei proceduri necontencioase, pentru argumente de oportunitate, o admite sau o respinge, prin încheiere motivată, dată în cameră de consiliu.
Aceleaşi dispoziţii legale nu prevăd însă că încheierea pronunţată în această procedură specială este susceptibilă a fi supusă vreunei căi de atac, nici în mod expres, şi nici implicit, prin trimitere, eventual, la dispoziţiile art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 (care reglementează calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în procedura extrădării, iar în considerarea art. 54 din Legea nr. 302/2004, prin analogie, şi în ipoteza amânării extrădării, admiterii sub condiţie a extrădării, consimţământului extinderii obiectului extrădării şi reextrădării către un stat terţ) sau la art. 110 din acelaşi act normativ (care reglementează calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în materia executării mandatului european de arestare).
În consecinţă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, încheierea prin care se soluţionează, în condiţiile art. 58 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, cererea de predare temporară a persoanei solicitate formulată de statul emitent după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, nu poate face obiectul controlului judiciar, având caracter definitiv.
Or, în condiţiile în care hotărârea susmenționată nu poate fi contestată în baza Legii nr. 302/2004, normă specială care se aplică cu prioritate faţă de norma de drept comun – Codul de procedură penală, aceasta nu poate fi supusă contestaţiei nici în baza art. 4251 C. proc. pen. (astfel cum susţine parchetul), normă de drept comun care, în virtutea art. 7 din Legea nr. 302/2004, doar completează dispoziţiile legii speciale atunci când aceasta prevede calea de atac a contestaţiei.
Astfel, prin chiar conţinutul său, „calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel” (circumscris alineatului 1), norma cuprinsă în art. 4251 C. proc. pen. limitează aplicabilitatea sa exclusiv la situaţia în care legea prevede calea de atac a contestaţiei.
Or, cum legea specială (Legea nr. 302/2004) nu instituie calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii prevăzute de art. 58 alin. (5) din cuprinsul ei, dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen. nu-şi găsesc aplicabilitate în speţă, neputând legitima demersul judiciar al parchetului.
În contextul aceloraşi consideraţii, Înalta Curte constată că menţiunea din dispozitivul hotărârii contestate, în sensul că împotriva acesteia se poate formula „contestaţie în termen de 5 zile de la pronunţare pentru procuror şi pentru persoana solicitată”, nu are nicio relevanţă în susţinerea prezentului demers, întrucât, aşa cum s-a arătat, calea de atac împotriva unei hotărâri este întotdeauna determinată prin lege, iar faţă de obiectul prezentei cauze, nu se identifică posibilitatea exercitării contestației împotriva hotărârii primei instanţe.
Pentru considerentele prezentate, notând că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat contestaţie împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi de atac, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, contestația exercitată de acesta și a constatat, pe cale de consecinţă, existenţa unui impediment legal în analiza pe fond a căii de atac.