Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Luare de mită. Tipicitate. Element material
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație
Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracțiuni de corupție
Indice alfabetic: - drept procesual penal
- recurs în casație
- drept penal
- luare de mită
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct, 7
C. penal, art. 289
Dacă în cauză nu s-a stabilit că inculpatul, agent de poliție judiciară, ar fi avut şi atribuţii de poliţie rutieră, care să îi confere, potrivit legii (art. 2 din O.U.G. nr. 195/2002) competenţa de a controla şi, ulterior, constata nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice, nu este îndeplinită cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii obiective al infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., aceea ca primirea bunului să fie în legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului, astfel că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de luare de mită.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 867/RC din 19 decembrie 2023
Prin sentinţa penală nr. 72/P din data de 23 august 2022 a Tribunalului Neamţ, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/103/2019, printre altele, s-au dispus următoarele:
- a fost condamnat inculpatul A. la:
- pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. - fapta din luna iulie 2018;
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
Pentru a pronunţa această hotărâre (sentinţa penală nr. 72/P din data de 23 august 2022), instanța de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul A. este acuzat de faptul că: în luna iulie 2018 a primit de la martorii B. şi C. un scaun ergonomic de birou, în valoare de 369,99 lei, pentru faptul că nu a luat măsuri legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., faptă comisă în cursul lunii iulie 2018 de către C., în satul (...), judeţul Neamţ; la 16.07.2019, a primit de la martorul C. suma de 500 lei, pentru a propune o soluţie de clasare în dosarul penal nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, în care martorul era cercetat pentru infracţiuni la Codul silvic; la 10.09.2019, a primit de la martora B. suma de 500 lei, pentru a administra în mod părtinitor probe şi a tergiversa cercetările în dosarele penale nr. x/P/2018 şi nr. x/P/2019 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, în care era cercetat martorul C. Cele trei infracţiuni ar fi fost comise în concurs, fiind aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (1) C. pen.
1. În ceea ce priveşte prima infracţiune, martorii denunţători au invocat faptul că C. a fost oprit în trafic de inculpat în perioada în care avea dreptul de a conduce suspendat, fără a fi sancţionat pentru această faptă şi că, drept mulţumire pentru această ,,păsuire”, au achiziţionat un scaun directorial pe care l-au oferit inculpatului, scaun care ar fi fost achiziţionat de pe X. de martora D.
Inculpatul nu a recunoscut oprirea în trafic a martorului în perioada în care acesta avea dreptul de a conduce suspendat, iar despre scaunul respectiv a invocat că l-a cumpărat de la martorul C., în schimbul sumei de 250 lei.
Pentru a se putea verifica veridicitatea susţinerilor martorilor denunţători, în contextul negării inculpatului, instanţa de fond a analizat situaţia scaunului presupus a fi primit de inculpat drept mulţumire. S-a reţinut că, din probatoriul administrat (declaraţia martorei şi înscrisul), reiese faptul că martora D. a achiziţionat la data de 30.07.2018 de pe X. un scaun de birou ergonomic, Y., piele ecologică, negru, contra sumei de 369,99 lei. Momentul opririi martorului C. în trafic este plasat de martora B. ,,în vara anului 2018”, astfel încât declaraţia se coroborează cu înscrisurile de achiziţionare a scaunului. În aceste condiţii, s-a verificat dacă există suficiente indicii privind identitatea scaunului achiziţionat de martora D. şi scaunul identificat în posesia inculpatului, la Postul de poliţie X., potrivit dovezii seria H nr. x., scaunul identificat la inculpat este un ,,scaun ergonomic de birou, de culoare neagră, ce prezintă cusături albe, mânere argintii, fără inscripţie referitoare la marcă sau model, având cinci roţi”. Comparând această descriere cu imaginea scaunului Y. încărcată pe site-ul X., instanţa de fond a constatat identitatea între caracteristicile fizice ale celor două scaune, astfel încât a concluzionat că scaunul aflat la inculpat este acelaşi scaun cu cel cumpărat de martora D., pentru martora B., ulterior fiind oferit inculpatului.
Susţinerea inculpatului că a achiziţionat scaunul de la martorul C. contra sumei de 250 lei nu se coroborează cu restul probatoriului administrat, astfel încât nu a fost avută în vedere. Mai mult decât atât, în transcrierile de la fila (...) vol. (...) dosar urmărire penală se face trimitere la momentul predării scaunului, când martorul C. ar fi trimis-o cu scaunul pe martora B., întrucât martorul C. s-ar fi intimidat. Or, în contextul în care martorul C. ar fi vândut scaunul către inculpat, nu s-ar justifica această atitudine a martorului denunţător.
Făcându-se dovada faptului conex - primirea scaunului de către inculpat, prima instanţă a reţinut ca fiind corespunzătoare realităţii şi declaraţia martorilor denunţători privind oprirea martorului C. în trafic, în vara anului 2018.
Relativ la cele ce precedă, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului A. care, în luna iulie 2018, a primit de la martorii B. şi C. un scaun ergonomic de birou, în valoare de 369,99 lei, pentru faptul că nu a luat măsuri legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., faptă comisă în cursul lunii iulie 2018 de către C., în satul X., comuna X., judeţul Neamţ, respectiv aceea că, la data de 16.07.2019, a primit de la martorul C. suma de 500 lei, pentru a propune o soluţie de clasare în dosarul penal nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, în care martorul era cercetat pentru infracţiuni la Codul silvic, îndeplinesc elementele constitutive a două infracţiuni de luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al laturii subiective, sub forma intenţiei.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi inculpatul A.
Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, Curtea de Apel Bacău a constatat în următoarele:
Asupra motivului de apel formulat de inculpat relativ la greşita încadrare juridică reţinută în ceea ce priveşte unele dintre faptele reţinute în sarcina acestuia:
Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta din perioada 2015-2018 şi infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., fapta din luna iulie 2018, într-o infracţiune unică de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. - faptă din perioada 2015-2018, instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată.
Analizând situaţia de fapt reţinută în cauză, în baza probelor administrate în ambele faze procesuale, Curtea de Apel Bacău a constatat că instanţa de fond, în mod corect, a menţinut încadrarea juridică dată faptelor inculpatului mai sus menţionate prin actul de sesizare al instanţei şi a reţinut că activităţile infracţionale ale acestuia sunt distincte şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi luare de mită, săvârșite sub forma concursului de infracţiuni.
Instanţa de apel a observat că probele administrate în cauză relevă că inculpatul A., în perioada 2015-2018, în calitate de agent de poliţie judiciară în cadrul Postului de Poliţie X., prin încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nu a constatat săvârşirea de către martorul C. a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., deşi cunoştea că susnumitul nu posedă permis de conducere, procurându-i astfel un beneficiu nepatrimonial constând în dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, concomitent cu obţinerea unui beneficiu personal reprezentat de nerestituirea unui împrumut şi cauzând, totodată, o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale statului, reprezentat prin M.A.I. şi structurile subordonate, care au atribuţii legale în combaterea fenomenului infracţional.
Pe de altă parte, Curtea de Apel Bacău a constatat că ansamblul probelor în acuzare administrate în cauză relevă că inculpatul A., în luna iulie 2018, a primit de la martorii B. şi C. un scaun ergonomic de birou, în valoare de 369,99 lei, pentru faptul că nu a luat măsuri legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., faptă comisă în cursul lunii iulie 2018 de către C., în satul X., comuna X., judeţul Neamţ.
Analizând actele de conduită interzise de legea penală, mai sus enunţate, concretizate prin omisiunea de a nu constata săvârşirea de către martorul C. a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., aspect care constituie încălcarea dispoziţiilor legale, prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, respectiv prin primirea de la martorii B. şi C. a unui scaun ergonomic de birou, în valoare de 369,99 lei, cu titlu de „contraprestație” că nu a luat măsuri legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., faptă comisă în cursul lunii iulie 2018 de către C., Curtea de Apel Bacău a constatat că activităţile infracţionale ale inculpatului sunt distincte, fiind comise la intervale de timp diferite, iar urmările imediate ale acestor activităţi sunt de asemenea distincte - vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, reprezentat prin M.A.I. şi structurile subordonate (în ceea ce priveşte fapta de abuz în serviciu comisă în formă continuă în perioada 2015-2018), respectiv o stare de pericol care aduce atingere bunului mers al activităţii serviciului prin atitudinea lipsită de probitate a inculpatului de a nu lua măsurile legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., la care era obligat prin atribuţiile sale de serviciu.
Examinând ansamblul probelelor administrate în cauză în cele două faze procesuale, Curtea de Apel Bacău a constatat că prima instanţă a ajuns corect la concluzia condamnării inculpatului, soluţia pronunţată întemeindu-se pe o judicioasă evaluare a probelor în acuzare administrate.
Este adevărat că prezumţia de nevinovăţie constituie o regulă de bază a procesului penal, în art. 4 C. proc. pen. statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
Aplicând aceste considerente de ordin teoretic la speţa de faţă, instanţa de apel a constatat că probatoriul administrat în cauză înfrânge prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului-apelant A., relevând în mod cert şi decisiv existenţa, printre altele, a infracţiunilor de luare de mită şi vinovăţia acestuia cu privire la aceste fapte.
Curtea de Apel Bacău a constatat că starea de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală. Prima instanţă a apreciat corect temeinicia probelor în acuzare administrate în cauză, pronunţând legal si temeinic o soluţie de condamnare a inculpatului pentru faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei.
Referitor la fapta de luare de mită comisă de inculpatul-apelant A., în luna iulie 2018, constând în aceea că a primit de la martorii B. şi C. un scaun ergonomic de birou, în valoare de 369,99 lei, pentru faptul că nu a luat măsuri legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., faptă comisă în cursul lunii iulie 2018 de către C., Curtea de Apel Bacău a constatat că probele în acuzare administrate în cauză relevă existenţa acestei fapte şi vinovăţia inculpatului cu privire la aceasta.
Instanţa de apel a constatat că apărarea inculpatului, potrivit căreia a achiziţionat scaunul de la martorul C. contra sumei de 250 lei, este contrazisă de probele administrate în cauză, deosebit de relevante fiind declaraţia martorei D., care a achiziţionat la data de 30.07.2018 de pe X. un scaun de birou ergonomic, Y., piele ecologică, negru, contra sumei de 369,99 lei, la solicitarea martorei B., factura fiscală emisă de X., prin care a fost achiziţionat bunul menţionat, dovada de confiscare a unui scaun ergonomic de birou de la inculpatul A., seria H nr. x., care relevă identitatea între caracteristicile fizice ale acestui scaun şi cel achiziţionat de la X. de către martora D., declaraţiile martorului C. (care a arătat că a remis prin martora B. un scaun inculpatului cu titlu de „recompensă că l-a iertat cu dosarele”, după ce a fost oprit în trafic de către acesta, când a fost surprins din nou fără a avea dreptul de a conduce, ocazie cu care împreună cu martora B. au şi stabilit remiterea bunului), precum şi conţinutul convorbirilor dintre inculpat şi martora B., transcrise prin procesul-verbal (din care rezultă că martorul C. ar fi trimis-o cu scaunul pe martora B. să i-l remită inculpatului, întrucât martorul este o fire emotivă, aspect care contravine verosimilităţii apărării inculpatului, care a susţinut că a cumpărat bunul de la martor la preţul de 250 lei).
Pentru motivele arătate, prin decizia penală nr. 493 din 30 mai 2023 a Curții de Apel Bacău, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunțată în dosarul nr. x/103/2019, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 28 iunie 2023 (dosar nr. x/103/2019/R al C.A. Bacău).
Prin încheierea din 10 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/103/2019, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.
Înalta Curte a constatat că este admisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problemele de drept invocate referitor la infracţiunile de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta din perioada 2015-2018, abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta din perioada mai-septembrie 2019, luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., fapta din luna iulie 2018 şi luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., fapta din 16 iulie 2018.
Referitor la soluţia de condamnare pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. - fapta din luna iulie 2018, recurentul a arătat că fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de încriminare, deoarece de esenţa infracţiunii de luare de mită este ca primirea de foloase necuvenite - în speţă primirea scaunului ergonomic la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august 2018 - să se realizeze în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Actul remiterii scaunului ergonomic, consecutiv cu primirea acestuia de către recurent, trebuie să aibă o legătură directă, clară, fără dubii, cu actul de serviciu, iar dacă această legătură lipseşte, fapta nu are caracter penal. Actul de serviciu încălcat constă în omisiunea de a constata săvârşirea de către C. a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., omisiune presupusă de denunţători în condiţiile în care în starea de fapt nu se reţine efectuarea unui control, în urma căruia să se fi constatat că permisul de conducere al lui C. era suspendat/anulat.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casație este fondat.
Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”. Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită și configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Criticile formulate de recurentul-inculpat A., în sensul că faptele săvârșite nu sunt prevăzute de legea penală (referitor la infracțiunile de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta din perioada 2015-2018, abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta din perioada mai-septembrie 2019, luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., fapta din luna iulie 2018 şi luare de mită, prev. de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., fapta din 16 iulie 2018), vor fi analizate exclusiv prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.
Verificând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, stabilită prin decizia definitivă de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., Curtea de Apel Bacău a reţinut că „inculpatul A., în perioada 2015-2018, în calitate de agent de poliţie judiciară, în cadrul Postului de Poliţie X., prin încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nu a constatat săvârşirea de către martorul D. a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., deşi cunoştea că susnumitul nu posedă permis de conducere, procurându-i astfel un beneficiu nepatrimonial, constând în dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, concomitent cu obţinerea unui beneficiu personal reprezentat de nerestituirea unui împrumut şi cauzând totodată în acelaşi timp o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale statului, reprezentat prin M.A.I. şi structurile subordonate, care au atribuţii legale în combaterea fenomenului infracţional.
Instanţa de apel a constatat că apărarea inculpatului, potrivit căreia nu ar fi avut cunoştinţă de faptul că martorul C. nu avea dreptul de a conduce, este contrazisă în mod cert de probele administrate în cauză, respectiv de declaraţiile martorilor C., B. şi E., care se coroborează cu conţinutul convorbirilor dintre inculpat şi martora B., transcrise prin procesul-verbal din care rezultă indubitabil că inculpatul avea cunoştinţă că martorul C. conduce autoturismul fără permis de conducere de trei ani.
În atare condiţii, dat fiind faptul că apelantul cunoştea cu certitudine că martorul C. nu avea dreptul de a conduce în perioada 2015-2018, prin omisiunea de a constata săvârşirea de către martor a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., inculpatul, în raport cu calitatea sa de agent poliţie judiciară, a încălcat dispoziţiile legale prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cauzând astfel o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale statului, reprezentat prin M.A.I.
În raport cu activitatea ilicită a inculpatului mai sus descrisă, care a procurat un beneficiu nepatrimonial martorului C., constând în dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice şi obţinerea unui beneficiu personal reprezentat de nerestituirea unui împrumut, instanţa de apel a constatat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în varianta agravată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.”.
Înalta Curte constată, în raport de modalitatea în care a fost descrisă situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului [fără stabilirea unei baze factuale din care să rezulte circumstanţelor în care inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ar fi perceput în mod nemijlocit faptul că C. ar fi săvârşit infracţiunea prev. de art. 335 alin. (2) C.pen.] şi de dispoziţia legală care ar fi fost încălcată, că, în cauză, nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.
Astfel, ceea ce i se reproşează inculpatului este omisiunea de a constata săvârşirea de către martorul C. a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., iar dispoziţia legală care se susţine că ar fi fost încălcată în exercitarea atribuţiilor de serviciu de agent poliţie judiciară este art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Textul în discuţie, analizat de instanţe prevede că „Poliţia Română are ca atribuţii:... 8. culegerea de informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite”.
În primul rând, se constată că la data săvârşirii faptei (2018), art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002 avea un alt conţinut decât cel redat mai sus, activitatea de culegere de informaţii fiind prevăzută de art. 26 alin. (1) pct. 6. Instanţa de recurs în casaţie nu va putea însă verifica hotărârea prin prisma unui alte atribuţii [cea prevăzută de forma anterioară a art. 26 alin. (1) pct. 8], astfel cum s-a solicitat prin motivele de recurs în casaţie, ci va analiza acuzaţia strict din perspectiva făcută şi prin hotărârea definitivă de condamnare, atâta timp cât şi aceasta era în vigoare la data faptelor, iar instanţele au analizat conţinutul concret al acestei dispoziţii legale şi nu s-au rezumat doar la o indica.
Având în vedere aceste limitări date de actualul stadiu procesual (starea de fapt reţinută şi atribuţia de serviciu încălcată), Înalta Curte constată următoarele:
În sarcina inculpatului a fost reţinută o infracţiune comisivă prin omisiune, ceea ce presupune că în exercitarea atribuţiilor de serviciu prevăzute de lege, acesta nu a respectat o dispoziţie legală care îl obliga să acţioneze, respectiv să constate săvârşirea infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. Aceasta impunea ca inculpatul să fi avut atribuţii de serviciu vizând verificarea respectării dispoziţiilor care reglementează circulaţia pe drumurile publice şi, în exercitarea acestor atribuţii, să fi încălcat prevederile legale care îl obligau la o anumită conduită.
În hotărârea de condamnare s-a reţinut că inculpatul a acţionat în calitatea sa de organ de cercetare al poliţiei judiciare. În raport cu această calitate, Înalta Curte constată că, potrivit legii, inculpatul avea atribuţii de efectuare a urmăririi penale pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege [art. 57 alin. (1) C.proc.pen.].
Înalta Curte reţine, de asemenea, că, în conformitate cu art. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 îndrumarea, supravegherea şi controlul respectării normelor de circulaţie pe drumurile publice se fac de către poliţia rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care are obligaţia să ia măsurile legale în cazul în care constată încălcări ale acestora, iar potrivit art. 177 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, poliţiştii rutieri sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie specializaţi şi anume desemnaţi prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române.
Rezultă aşadar că, potrivit legii, competenţa de verificare a respectării dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice aparţine poliţiei rutiere, care are şi obligaţia de a acţiona în cazul constatării nerespectării acestora.
Calitatea de organ de cercetare a poliţiei judiciare nu presupune însă şi calitatea de agent de poliţie rutieră, pentru dobândirea unei atare atribuţii fiind necesară desemnarea sa prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române. Or, prin hotărârea de condamnare nu s-a reţinut că inculpatul ar fi fost desemnat în calitate de poliţist rutier, pentru a avea competenţe în sensul vizat de acuzaţia penală. De asemenea, în cauză nu s-a analizat sau demonstrat că inculpatul s-a aflat într-o situaţie în care a fost desemnat să facă parte dintr-un echipaj al poliţiei rutiere, ipoteză în care se acceptă ca acesta să aparţină unei alte formaţiuni de poliţie.
Dincolo de faptul că nu s-a stabilit dacă inculpatul avea o atare calitate, şi, pe cale de consecinţă, atribuţii de serviciu decurgând din aceasta, Înalta Curte constată că dispoziţia legală care se susţine că ar fi fost încălcată nu are nicio legătură cu situaţia de fapt imputată, neconstatarea infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.
Astfel, în hotărârea de condamnare se arată că „în raport cu calitatea sa de agent poliţie judiciară, a încălcat dispoziţiile legale prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cauzând astfel o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale statului, reprezentat prin M.A.I.”
În cauză, ambele instanţe au reţinut încălcarea obligaţiei de culegere de informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, fără a analiza în ce constă aceasta activitate şi fără a verifica măcar dacă inculpatul ar fi avut atribuţii de serviciu în acest sens. Simplul fapt că această atribuţie este enumerată în art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române a fost suficient pentru a concluziona asupra existenţei acestei obligaţii în sarcina inculpatului.
Înalta Curte reţine că art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române stabileşte atribuţiile Poliţiei Române, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, poliţistul exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege.
Din analiza dispoziţiilor art. 26, se constată că textul enumeră atribuţiile Poliţiei Române în general, însă acestea nu reprezintă în acelaşi timp atribuţii de serviciu comune tuturor poliţiştilor, competenţele acestora fiind partajate în raport de departamentul, serviciul, compartimenul în care lucrează şi specificul activităţii desfăşurate. Spre exemplu, nu toţi poliţiştii au atribuţii prevăzute la art. 26 pct. 3, respectiv sprijinirea unităţile de jandarmerie cu informaţii pentru asigurarea sau restabilirea ordinii şi liniştii publice, cu ocazia mitingurilor, manifestaţiilor cultural-sportive şi altele asemenea; sau la art. 26 pct 4., respectiv asigurarea direct sau în cooperare cu alte instituţii abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice şi intervenţiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea şi neutralizarea dispozitivelor explozive, radioactive, nucleare, chimice sau biologice amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale, sănătăţii persoanelor sau provocării de daune proprietăţii publice ori private; sau la art. 26 pct. 5 desfăşoară activităţi de negociere şi asigură intervenţia pentru eliberarea persoanelor lipsite de libertate în mod ilegal, imobilizarea sau neutralizarea persoanelor care folosesc arme de foc ori alte mijloace care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanei; sau la art. 26 pct. 6 - desfăşoară activităţi specifice, potrivit competenţelor stabilite prin lege, ca reacţie la acte de terorism iminente sau în desfăşurare în scopul împiedicării ori limitării efectelor acestuia, neutralizării acţiunilor agresive şi/sau a mijloacelor şi dispozitivelor utilizate de terorişti; sau la art. 26 pct. 7 avizează şi controlează, în condiţiile legii, înfiinţarea societăţilor private de detectivi, pază, supraveghere şi gardă de corp; sau la art. 26 pct. 8 culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite; sau la art. 26 pct. 9 realizează activităţi de prevenire şi combatere a corupţiei, a criminalităţii economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracţiunii în domeniul informaticii şi a crimei organizate; art. 26 pct. 10 desfăşoară, potrivit competenţei, activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează cercetări în legătură cu acestea; sau la art. 26 pct. 21 supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege, şi colaborează cu alte autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, pentru îmbunătăţirea organizării şi sistematizării circulaţiei, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecţionarea pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie rutieră a participanţilor la trafic, etc.
Ca atare, pentru determinarea concretă a sarcinilor de serviciu ale fiecărui poliţist este obligatorie analiza fişei postului acestuia şi stabilirea acelora care se regăsesc în lege (pentru a putea constitui temeiul angajării raspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu). În cauză, instanţele nu au analizat în niciun fel atribuţiile de serviciu care îi reveneau inculpatului A., în hotârârea de condamnare reţinându-se, aşa cum s-a arătat, doar calitatea sa de organ de cercetare ale poliţiei judiciare.
În ceea ce priveşte activitatea de culegere de informații, Înalta Curte reţine că aceasta este reglementată în art. 32 din Legea nr. 218/2002. Potrivit art. 32 alin. (5) şi (6), organizarea şi funcţionarea întregii activități de culegere a informaţiilor pentru activitatea specifică poliţiei este stabilită prin ordin al ministrului afacerilor interne, acesta fiind obligat să prezinte, anual sau ori de câte ori se impune, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi comisiilor de specialitate ale Parlamentului României rapoarte referitoare la activitatea de culegere a informaţiilor şi fondurile utilizate în acest scop. Activitatea de culegere de informații constituie o activitate informativ operativă, care se desfășoară în condiții de confidențialitate (textul de lege se referă la folosirea de informatori, caracterul confidenţial al surselor, protecţia poliţiştilor care lucrează sub acoperire, etc.), de către structuri din cadrul Poliţiei Române cu competenţe în acest sens.
Aşadar, trecând peste lipsa oricărei legături cu acuzaţia adusă [neconstatarea infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. neconstituid o încălcare a obligaţiei de culegere de informaţii, ci, eventual, a altor dispoziţii legale care prevăd expres obligaţia de a lua măsuri în cazul în care constată încălcări ale legislaţiei rutiere - art. 2 din O.U.G. nr. 195/2002], în cauză nici măcăr nu s-a stabilit că inculpatul ar fi avut atribuții pe linia culegerii de informații, ca să existe situația premisă a încălcării lor.
Concluzionând, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului s-a reţinut neîndeplinirea unui act care nu intra în atribuţiile sale de organ de cercetare al poliţiei judiciare, competenţa de verificare a respectării dispoziţiilor care reglementează circulaţia pe drumurile publice şi de a lua măsuri corespunzătoare aparţinând, conform legii, politistului rutier, că dispoziţia legală care se susţine că ar fi fost încălcată nu are nico incidenţă în speţă, şi, mai mult, nici nu s-a stabilit că acesta ar fi avut atribuţii în sensul art. 26 pct. 8 din Legea nr. 218/2002 (pct. 6 la data săvârşirii faptei).
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând întemeiate criticile formulate de recurent, urmează a dispune achitarea acestuia în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru neîntunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă.
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului s-a reţinut că în luna iulie 2018, a primit de la martorii B. şi C. un scaun ergonomic de birou, în valoare de 369,99 lei, pentru faptul că nu a luat măsuri legale de constatare a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., faptă comisă în cursul lunii iulie 2018 de către C.”.
Înalta Curte reţine că una dintre condiţiile ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 C. pen., este aceea ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale subiectului activ sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor atribuții.
Or, astfel cum instanța de recurs în casație a reținut anterior în analiza întrunirii condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen., în cauză nu s-a stabilit că inculpatul ar fi avut şi atribuţii de poliţie rutieră, care să îi confere, potrivit legii (art. 2 din O.U.G. nr. 195/2002) competenţa de a controla şi, ulterior, constata nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice. Totodată, în cauză nu s-a demonstrat şi nici măcar verificat dacă, neavând calitatea de poliţist rutier, acesta a făcut totuşi parte dintr-un echipaj al poliţiei rutiere la data la care se susţine că C. ar fi fost depistat în trafic.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca primirea bunului să fie în legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului, astfel că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de luare de mită, urmând să dispună achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
În ceea ce priveşte ultima critică a inculpatului, care vizează infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 289 C. pen., comisă la data de 16.07.2019, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate.
În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că „a primit de la martorul C. suma de 500 lei, pentru a propune o soluţie de clasare în dosarul penal nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, în care martorul era cercetat pentru infracţiuni la Codul silvic”.
Prin motivele de recurs în casaţie s-a susţinut că, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 C. pen., remiterea sumei de 500 de lei ar fi trebuit să aibă o legătură clară cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului, arătându-se că doar denunţătorul a susţinut acest aspect.
În primul rând, astfel cum s-a arătat şi prin încheierea de admitere în principiu, insuficienţa probelor care susţin soluţia de condamnare nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs în casaţie.
În al doilea rând, prin raportare la starea de fapt reţinută şi la calitatea inculpatului de organ de cercetare al poliţiei judiciare, acesta avea atribuţii de efectuare a urmăririi penale în cauza ce făcea obiectul dosarului penal nr. x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, şi, ulterior, de propunere a unei soluţii, astfel că, în mod evident, este îndeplinită cerinţa ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 C. pen., aceea ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului.
În consecinţă, în raport de considerentele anterioare, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte a admis recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 493 din 30 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/103/2019, a desființat, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 72/P din data de 23 august 2022 a Tribunalului Neamţ, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/103/2019 şi, printre altele, rejudecând:
În baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (fapta din luna iulie 2018).
A menținut celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate şi ale sentinţei penale nr. 72/P din data de 23 august 2022 a Tribunalului Neamţ, Secţia penală.
A dispus anularea formelor de executare emise în baza sentinţei penale nr. 72/P din data de 23 august 2022 a Tribunalului Neamţ, Secţia penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 493 din 30 mai 2023 a Curţii de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pe numele inculpatului A.
A dispus emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.