High Court of Cassation and Justice

Şedinţa publică din data de 05 martie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1001/F din 10.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. B. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea prevederilor art. 5 şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. C. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea prevederilor art. 5 şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. D. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. E. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 C. pen. (3 acte materiale), precum şi cu aplicarea art. 38 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv, 2 ani şi 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa finală de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei închisorii perioada în care inculpatului i-a fost aplicată reţinerea, şi ulterior, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu, atât în prezenta cauză, cât şi în cauza în care a fost cercetat pentru fapte concurente de către D.I.I.C.O.T., respectiv din 08.10.2014 până la 01.01.2015, inclusiv, precum şi din 21.02.2017 până la 19.07.2018, inclusiv.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la dispoziţiile art. 66 C. pen., s-a interzis ca pedeapsă complementară pentru fapta de trafic de influenţă exercitarea de către inculpat pe o perioadă de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. În temeiul art. 65 C. pen., s-a interzis ca pedeapsă accesorie pentru fapta de trafic de influenţă exercitarea de către inculpat pe perioada executării pedepsei aplicate a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen.., a fost menţinută măsura controlului judiciar dispusă în cauză faţă de inculpatul A..

Au fost respinse cererile persoanelor interesate F., G. şi H., şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 291 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei primite urmare a săvârşirii faptei de trafic de influenţă în cuantum total de 3.069.773,59 RON.

Au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanţele procurorului de caz din 15.03.2017 şi din 07.04.2017.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că apelul formulat îl vizează pe inculpatul A., motivele de apel privind netemeinicia pedepselor principale aplicate acestuia, care nu reflectă gravitatea infracţiunilor săvârşite, periculozitatea activităţii infracţionale sau consecinţele infracţiunilor săvârşite, nelegala computare a duratei măsurilor preventive (arestarea preventivă şi arestul la domiciliu) şi nelegala aplicare a pedepselor complementare şi accesorii.

La termenul din 09.05.2023, printre altele, Ministerul Public a reiterat solicitarea de a lăsa neaplicată decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, având în vedere dispoziţiile art. 325 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, dar şi Decizia nr. 2006/928, prin care România s-a obligat la respectarea anumitor condiţii şi îndeplinirea anumitor acte în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, în manierea în care au fost susţinute şi s-a invocat doctrina Actului Clar. Dispoziţiile naţionale privind termenul general de prescripţie, în lumina Deciziei nr. 358/2022, interpretată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împiedică aplicarea de sancţiuni disuasive şi efective şi creează un risc sistemic de impunitate la nivel naţional pentru toate infracţiunilor, cu excepţia celor imprescriptibile. Prin urmare, s-a apreciat că întreruperea prescripţiei operează, în virtutea normelor prevăzute în C. pen., în intervalul 2014-2018, atunci când a intervenit un act de întrerupere a cursului prescripţiei.

Inculpatul A. a susţinut că instanţa de fond nu a motivat hotărârea, bazată exclusiv pe probele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv cele contestate în camera preliminară, ignorând materialul probator administrat în cursul cercetării judecătoreşti; în mod greşit a fost condamnat pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată - trafic de influenţă şi spălare de bani şi în mod greşit au fost aplicate măsurile asiguratorii constând în confiscarea aleatorie a bunurilor, dar şi ale mamei sale şi soţiei, deşi acestea nu au avut nicio calitate în cauză.

Analizând în mod preliminar solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie de repunere a cauzei pe rol, în unanimitate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

La 21.08.2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării principiilor statuate de C.J.U.E. în Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 24.07.2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin"), principii pe care le-a apreciat pe deplin aplicabile în cauză.

În motivare, s-a arătat că principiile statuate prin hotărârea ante-menţionată se aplică şi în cazul infracţiunilor de corupţie, incidenţa acestora fiind uşor de dedus şi din hotărârea pronunţată în cauza Euro Box Promotions şi alţii (cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19).

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este neîntemeiată solicitarea de repunere pe rol a cauzei, reţinând că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., sub aspectul săvârşirii a 4 infracţiuni de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a unei infracţiuni de spălare a banilor în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 C. pen., toate cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen.

Ca atare, observând că în Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 24.07.2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin") s-a solicitat interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, iar în prezenta cauză acuzaţia penală nu are ca obiect infracţiuni dintre cele ce au determinat stabilirea principiilor invocate de Ministerul Public, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu se impune reluarea cercetării judecătoreşti ori a dezbaterilor, în raport cu motivul invocat în cerere. De altfel, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat deja, la termenul de judecată din data de 08.12.2022, că nu se impune sesizarea C.J.U.E. în cauză, pentru motivele expuse in extenso în încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la dosarul cauzei.

În continuare, analizând hotărârea atacată în cauză în raport cu motivele invocate şi cu prevederile art. 417 C. proc. pen.., în opinie majoritară, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

În privinţa primei infracţiuni de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reţinut că, în a doua jumătate a anului 2011, inculpatul a pretins şi, în perioada ianuarie 2012 - septembrie 2012, a primit suma totală de 960.859 RON de la I., reprezentantul S.C. B. S.R.L., pentru a-l determina pe preşedintele J. să dispună încheierea unui număr de 4 contracte între bancă şi S.C. B. S.R.L., în valoare totală de 696.406 euro.

În ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reţinut că, în luna decembrie 2010, inculpatul a pretins şi, în februarie 2011 şi februarie 2012, a primit de la K., suma de 532.306,09 RON, pentru a-l determina pe preşedintele J. S.A. să dispună încheierea contractului nr. x/28.12.2010 între bancă şi S.C. C. S.R.L., în valoare totală de 643.018 euro.

Referitor la cea de-a treia infracţiune de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reţinut că, în luna septembrie 2011, inculpatul a pretins şi, în luna ianuarie 2012, a primit suma totală de 570.000,06 RON de la L., reprezentantul S.C. D. S.R.L., pentru a determina conducerea J. să dispună încheierea unui contract între bancă şi S.C. D. S.R.L., în valoare totală de 435.670,34 USD.

În privinţa celei de-a patra infracţiuni de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reţinut că, în luna septembrie 2011, inculpatul a pretins şi, în perioada ianuarie- martie 2012, a primit suma totală de 1.006.608,44 RON de la reprezentanţii S.C. E. S.R.L., martorii denunţători M. şi N., pentru a determina conducerea J. să dispună încheierea unui contract în valoare totală de 859.525,84 euro.

Referitor la infracţiunea de spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 şi art. 35 C. pen., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelantului inculpat A. i se impută că, în perioada ianuarie 2011 - noiembrie 2014, ar fi transferat sumele de bani obţinute din 4 infracţiuni de trafic de influenţă cu scopul de a disimula originea ilicită a bunurilor şi a împiedica eventuala lor confiscare, prin realizarea unor circuite financiare în urma cărora produsul infracţiunilor predicat ar fi fost transformat în trei imobile care au intrat în patrimoniul soţiei sale H., precum şi în lichidităţi la dispoziţia mamei sale F.. Cele trei circuite financiare realizate de către inculpat în baza aceleiaşi rezoluţii pentru a disimula produsul infracţiunii, descrise la subpunctele 2 - 4, ar reprezenta câte un act material care intră în conţinutul formei continuate a infracţiunii de spălare a banilor, respectiv:

- plata sumei totale de 101.495,09 euro în perioada ianuarie 2011 - august 2014 pentru acoperirea unui credit bancar şi operaţiunile prin care cota parte de 49,26% din imobilul situat în municipiul Bucureşti, şos. x, corespunzătoare acestei sume, a fost transferată în luna iunie 2012 în patrimoniul exclusiv al lui H., soţia inculpatului;

- depunerile de numerar şi transferurile în conturile bancare ale lui F., mama inculpatului, în perioada ianuarie 2011 - noiembrie 2014 şi operaţiunile subsecvente prin care aceste sume au fost transferate către H. şi folosite pentru achiziţia unui imobil situat în municipiul Bucureşti, str. x, respectiv au fost transformate în lichidităţi în cuantum de 266.098 RON la dispoziţia lui F.;

- achiziţionarea, la 15.03.2012, a unui garaj situat în municipiul Bucureşti, şoseaua x, prin plata preţului de 2.000 euro în numerar cu sume provenind din trafic de influenţă.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelantul inculpat a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constând în trei acte materiale, pentru achiziţia fiecăruia dintre cele trei imobile, şi anume imobilul din Şos. x, imobilul din str. x şi garajul din Şos. x, însă, având în vedere că există un dubiu dacă banii, produs al infracţiunii de trafic de influenţă, au fost folosiţi în vederea achiziţionării garajului din Şos Nordului, întrucât preţul a fost plătit în numerar, iar valoarea acestuia este modică în raport de veniturile O., în sarcina apelantului-inculpat au fost reţinute doar două acte materiale.

Instanţa de apel a constatat că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălarea banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu privire la achiziţia apartamentului situat în Şos. Nordului şi a cotei de 1/2 din imobilul situat în str. x, întrucât o parte din banii cu care au fost plătite ratele la P. pentru apartamentul din Şos. Nordului (24.000 euro), precum şi suma de 100.000 RON, cu care a fost achiziţionat imobilul situat în str. x, provin din săvârşirea celor patru infracţiuni de trafic de influenţă. Circuitul banilor care au fost folosiţi pentru achiziţia celor două imobile este următorul: apelantul inculpat a obţinut banii ca urmare a săvârşirii a patru infracţiuni de trafic de influenţă, sub forma unui comision, reprezentând un procent din valoarea contractelor încheiate între J. S.A. şi S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., după care, între aceste patru societăţi comerciale şi alte societăţi indicate de către apelantul inculpat au fost încheiate contracte comerciale fictive. În baza acestor relaţii comerciale fictive, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. au plătit facturile fiscale emise de către societăţile indicate de către apelantul inculpat, după care din conturile acestor din urmă societăţi, banii ajungeau în numerar la apelantul inculpat. Cu o parte din aceşti bani, apelantul inculpat: a plătit în total suma de 24.000 euro, reprezentând rate ale contractului de credit nr. x/20.11.2007 de la P., efectuat pentru a achiziţiona apartamentul din Şos. Nordului; a trimis în contul mamei sale, persoana interesată F., suma de 100.000 RON, care a plasat-o într-un fond de investiţii, alături de alte sume de bani, după care sumele capitalizate în acest cont, şi anume 527.074 RON şi 52.247 RON, au fost transferate către conturile persoanei interesate H., cu titlu de împrumut, pentru a achiziţiona cota de 1/2 din imobilul situat în str. x.

Instanţa de apel a constatat că apelantul inculpat se face vinovat de săvârşirea celor patru infracţiuni de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a unei infracţiuni de spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), toate cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen., nefiind, astfel, incident niciunul dintre cazurile de achitare prev. de art. 16 lit. a)-lit. d) C. proc. pen.. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti nu a pronunţat o soluţie de condamnare, ci una de încetare a procesului penal, în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen.., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie al răspunderii penale, în ciuda opoziţiei Ministerului Public, care a solicitat aplicarea jurisprudenţei C.J.U.E. Având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, la care s-a adăugat faptul că, la acel moment, nu exista nicio hotărâre pronunţată de Curtea de la Luxemburg, care să tranşeze problema prescripţiei în materia infracţiunilor de corupţie, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat curs solicitării reprezentantului Ministerului Public.

Infracţiunile de trafic de influenţă, pentru care apelantul inculpat a fost trimis în judecată, au fost săvârşite anterior lunii februarie 2014, motiv pentru care s-a pus problema legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen. S-a reţinut că noua legislaţie penală este legea penală mai favorabilă, întrucât permite încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie al răspunderii penale.

Chiar dacă cele patru infracţiuni de trafic de influenţă au fost săvârşite prin modalităţi alternative ale normei de incriminare - "pretindere" şi "primire", Curtea de Apel Bucureşti a constatat că momentul săvârşirii infracţiunii nu este cel al consumării (cel al pretinderii), ci momentul epuizării (cel al primirii ultimei tranşe din comisionul plătit de către cumpărătorii de influenţă, prin plata facturilor fiscale fictive). Pornind de la acest raţionament, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că cele patru infracţiuni de trafic de influenţă au fost săvârşite astfel: în data de 21.09.2012, prima infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (martor denunţător I.); în data de 14.02.2012, a doua infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (martor denunţător K.); în data de 19.01.2012, a treia infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (martor denunţător L.); în data de 08.03.2012, a patra infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (martori denunţători M. şi N.).

Infracţiunile prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost trimis în judecată apelantul inculpat sunt pedepsite cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani. Potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., acest termen a început să curgă de la data săvârşirii fiecăreia dintre cele patru infracţiuni de trafic de influenţă, respectiv 21.09.2012, 14.02.2012, 18.01.2012, 08.03.2012 şi s-a împlinit la 20.09.2020, 13.02.2020, 17.01.2020 şi 07.03.2020, conform art. 186 alin. (1) C. pen.

În intervalul 21.09.2019-20.09.2020 (prima infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000), 14.02.2012-13.02.2020 (a doua infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000), 19.01.2012-18.01.2020 (a treia infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000) şi 08.03.2012-07.03.2020 (a patra infracţiune prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000), termenul de prescripţie general a curs neîntrerupt, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Infracţiunea de spălarea banilor, pentru care apelantul inculpat a fost trimis în judecată, este una continuată (3 acte materiale). Din moment ce Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că apelantul inculpat poate fi tras la răspundere penală doar pentru două acte materiale, atunci şi consumarea infracţiunii s-a apreciat în funcţie de ultimul act material al activităţii infracţionale pentru care acesta ar putea fi condamnat, şi anume pentru ratele la P. plătite pentru apartamentul din Şos. Nordului (24.000 euro), precum şi pentru transferul sumei de 100.000 RON, cu care a fost achiziţionat imobilul situat în str. x. Ultimul act material este din 26.01.2012, când a plătit suma de 10.000 euro, pentru plata creditului la P. (transferul sumei de 100.000 RON, folosită la cumpărarea cotei de 1/2 din imobiul situat în str. x, în contul mamei sale, persoana interesată F. s-a efectuat în data de 30.12.2011), motiv pentru care s-a pus problema incidenţei art. 5 C. pen. S-a reţinut că legea penală mai favorabilă o reprezintă actuala legislaţie penală, întrucât permite încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie al răspunderii penale. De asemenea, chiar dacă Legea nr. 656/2002 a fost abrogată începând cu 21.07.2019, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 129/2019, totuşi, atât art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cât şi art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 prevăd aceleaşi limite de pedeapsă, şi anume de la 3 la 10 ani închisoare. În aceste condiţii nu se poate susţine că una dintre cele două legi este mai favorabilă. Drept urmare, potrivit principiului activităţii, conform art. 3 C. pen., s-a aplicat legea în vigoare de la data faptelor, şi anume Legea nr. 656/2002.

Infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, pentru care a fost trimis în judecată apelantul inculpat, este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen de prescripţie al răspunderii penale este de 8 ani. Potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., acest termen a început să curgă de la data săvârşirii ultimului act material, 26.01.2012 şi s-a împlinit în la 25.01.2020, conform art. 186 alin. (1) C. pen. În intervalul 26.01.2012-25.01.2020, termenul de prescripţie general a curs neîntrerupt, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 155 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Acest text normativ a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, potrivit căreia soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este una simplă, iar nu interpretativă, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Prin această din urmă decizie s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, întrucât, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, legiuitorul nu a intervenit pentru a reglementa cauzele de întrerupere ale prescripţiei răspunderii penale. Legiuitorul a intervenit abia în data de 30.05.2022, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022, care, prin articol unic, a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. se modifică, în sensul că cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Pentru aceste motive, în intervalul 25.06.2018 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) - 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în această situaţie fiind aplicabil exclusiv termenul general de prescripţie prevăzut de art. 154 C. pen.

Prin Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 C. pen.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că, în cauză, trebuie făcută aplicarea art. 5 C. pen., reţinând că îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat inculpatului anterior datei de 25.06.2018, respectiv ulterior datei de 30.05.2022, nu are efect întreruptiv, astfel încât este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale, care în speţa de faţă este de 8 ani.

Pentru aceste motive, având în vedere în cauză s-a împlinit termenul general de prescripţie al răspunderii penale, s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal, în baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., sens în care apelul formulat de inculpat a fost admis.

Totodată, instanţa de apel a admis şi apelul Ministerului Public, chiar dacă nu subzistă o mare parte din motivele formulate: individualizarea pedepsei principale, greşita aplicare a pedepselor complementare şi accesorii. În schimb, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în mod corect Minsiterul Public a susţinut că instanţa de fond a dedus şi perioada în care apelantul inculpat s-a aflat privat de libertate în dosarul nr. x/2012 al DIICOT - Structura Centrală, în condiţiile în care, potrivit relaţiilor comunicate instanţei de apel, acest dosar se află încă în fază de urmărire penală. De aceea, având în vedere că se va pronunţa o soluţie de încetare a procesului penal, instanţa de apel a constatat că apelantul inculpat a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză de la 21.02.2017 - 20.12.2017, precum şi arestat la domiciliu, de la 20.12.2017 la 19.07.2018, inclusiv.

Drept urmare, prin decizia penală nr. 1338/A din 14 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în unanimitate, în temeiul art. 395 C. proc. pen.., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În majoritate, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Structura Centrală, de apelantul inculpat A., de apelantele persoane interesate H., G. şi F. împotriva sentinţei penale nr. 1001/10.06.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, a fost desfiinţată, în parte, hotărârea atacată şi rejudecând în fond:

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (prima infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (a doua infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (a treia infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (a patra infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălarea banilor în formă continuată, prev. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea 3 şi art. 5 C. pen. (2 acte materiale), ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

În baza art. 291 alin. (2) C. pen., a fost menţinută dispoziţia instanţei de fond privind confiscarea sumei de 3.069.773,59 RON.

În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000, a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă în raport cu inculpatul, până la concurenţa sumei de 3.069.773,59 RON, prin ordonanţa din data de 15.07.2017, asupra următoarelor bunuri: cota de 1/2 teren în suprafaţă de 5.000 mp (suprafaţa măsurată 4.959 mp) în localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov, număr cadastral x, nr. carte funciară x; cota de 1/2 teren în suprafaţă de 1.860 mp (suprafaţa măsurată 1.860 mp) în localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov, număr cadastral x, nr. carte funciară x a localităţii Afumaţi, judeţul Ilfov.

A fost ridicată măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor persoanelor interesate H., F. şi G., măsuri instituite prin ordonanţa dispusă în data de 07.04.2017.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză de la 21.02.2017-20.12.2017, precum şi arestat la domiciliu, de la 20.12.2017 la 19.07.2018, inclusiv.

Au fost menţinute dispoziţiile din hotărârea atacată, care nu sunt contrare deciziei.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie la 15 septembrie 2023, iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la 16 octombrie 2023.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie la 16 octombrie 2023.

Prin motivele formulate, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că faptele inculpatului A. constau în pretinderea şi primirea unor sume de bani într-un cuantum ridicat pentru a-l determina pe preşedintele J. să dispună încheierea mai multor contracte între bancă şi diverse societăţi comerciale, inculpatul transferând sumele de bani primite, prin realizarea unor circuite financiare, în urma cărora au fost achiziţionate trei imobile ce au intrat în patrimoniul soţiei sale, restul de bani rămânând sub formă de lichidităţi la dispoziţia mamei sale.

S-a apreciat că, în cauză, este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., întrucât, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.., faţă de inculpat, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a considerat că, în mod eronat, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată de Ministerul Public, inclusiv Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 24.07.2023 - Cauza C-107/23 PPU (LIN), priveşte infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene, nu şi infracţiunle de corupţie, cum sunt cele care fac obiectul prezentei cauze.

În acelaşi timp, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a considerat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca fiind obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, a prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a pronunţat două decizii contradictorii, nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunile ce fac obiectul cauzei sunt unele de corupţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că instanţa trebuia să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (doctrina actului clar), cu referire în special la Hotărârea Curţii C107/23 din 24 iulie 2023.

În acest sens, s-a arătat că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, în perioada 2011-2012, a mai multor fapte de corupţie (trafic de influenţă) şi spălarea banilor, iar la data săvârşirii faptelor, art. 122 lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969 prevedea un termen general de prescripţie de 8 ani pentru aceste infracţiuni. Termenul special de prescripţie, în accepţiunea C. pen. din 1969 prevedea depăşirea termenului general cu încă jumătate (art. 124), ajungându-se astfel la un termen de prescripţie maxim de 12 ani. De asemenea, tot potrivit C. pen. din 1969, termenul putea fi întrerupt printr-un act "care trebuia comunicat" învinuitului sau inculpatului.

S-a învederat că, în cauză, au fost îndeplinite numeroase acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie, în conformitate cu legea în vigoare la data faptelor, precum şi cu legea în vigoare până la apariţia Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.

Referitor la legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene, s-a arătat că aceasta este dată de obiectul dosarului, respectiv săvârşirea unor infracţiuni de corupţie pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea Curţii din 24 iulie 2023 - Cauza x, după ce a consacrat încă o dată supremaţia dreptului Uniunii, faptul că instanţele naţionale nu sunt ţinute să respecte deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi nici Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care prin respectarea acestora ar fi împiedicată aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, creându-se astfel un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.

În privinţa semnificaţiei sintagmei "risc sistemic de impunitate", Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători penal, în decizia nr. 38/02.05.2023 (dosar nr. x/2019), a statuat că aprecierea existenţei unui astfel de risc nu se raportează la situaţia concretă din cauză, noţiunea "sistemic" excluzând de plano o astfel de interpretare. Evaluarea deducţiei unui risc presupune o deducţie logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează în mod rezonabil presupunerea obiectivă că, în cazul de faţă, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect.

Însă, pentru a putea lăsa neaplicate cele trei decizii anterior indicate, Curtea de Justiţie, în Hotărârea din 24 iulie 2023, a impus instanţelor naţionale o singură condiţie, şi anume de a verifica dacă o astfel de obligaţie contravine, într-o situaţie precum cea în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale (par. 100).

În ordinea juridică a Uniunii, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) sunt consacrate la articolul 49 alin. (1) din Cartă (par. 103). În cadrul principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dispoziţiile penale trebuie, printre altele, să asigure accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte atât definiţia infracţiunii, cât şi stabilirea pedepsei. Pentru respectarea acestui principiu, legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele. Această condiţie este îndeplinită atunci când justitiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei pertinente şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 56, precum şi Hotărârea din 11 iunie 2020, Prokuratura Ala w Slupsku, C-634/18, EU:C:2020:455, punctul 49).

În continuare, Curtea de Justiţie a stabilit că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din Cartă şi nu sunt de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din Cartă, în acest sens fiind paragrafele 108-112 din Hotărârea Curţii din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU.

Totodată, Curtea de Justiţie a reţinut că, deşi, iniţial norma de drept privind întreruperea termenului de prescripţie era imprevizibilă, "Curtea Constituţională din România a aplicat un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecţiei împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securităţii juridice" (Decizia nr. 297/2018). "Ea a aplicat un astfel de standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale şi atunci când, într-o a doua etapă, a constatat în esenţă că lipsa unei intervenţii a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziţia din C. pen. referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituţională a dat naştere unei noi situaţii lipsite de claritate şi de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituţional" (Decizia 358/2022) (par. 115).

Având în vedere importanţa, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinea juridică naţională, pe care o prezintă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 51), Curtea a concluzionat, în primă fază, în paragraful 118, că "instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudenţa naţională menţionată la punctul 111 din prezenta hotărâre, conform articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menţionate la acest punct 111 se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni", dar, ulterior, a stabilit că situaţia din cauza M.A.S. şi M.B. (C-42/17, EU:C:2017:936) este diferită de cea din Hotărârea C-107/23, că în situaţia României se agravează riscul sistemic ca infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu intre sub incidenţa niciunei sancţiuni penale şi astfel să se încalce dreptul Uniunii, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF; prin urmare, dacă se repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale, prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, este compromisă supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, aspect interzis în mod expres de Curte. În acest sens, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut trimitere la paragrafele 120-125 din Hotărârea Curţii din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU.

S-a mai arătat că, în cauza Taricco II (paragraful 59) Curtea a reţinut că revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica dacă constatarea impusă de punctul 58 din respectiva hotărâre, potrivit căreia dispoziţiile în cauză ale C. pen. împiedică aplicarea unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii, conduce, în ordinea juridică italiană, la o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte stabilirea regimului de prescripţie aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia legii aplicabile. Dacă această situaţie se regăseşte în mod efectiv în speţă, instanţa naţională nu are obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen.

În aceste condiţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că instanţa de apel învestită cu soluţionarea cauzei avea obligaţia de a verifica dacă o situaţie similară cu cea din cauza Taricco I în materie de prescripţie a răspunderii penale se regăseşte în mod efectiv şi în cauza privindu-l pe inculpatul A., iar subsecvent acestei analize, să stabilească dacă are sau nu obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţii legale din dreptul intern care ar stabili un standard naţional de protecţie incompatibil cu dreptul Uniunii.

Or, în cauza C-105/14, Taricco I, instanţa europeană a stabilit că standardul naţional incompatibil cu articolul 325 alin. (1) şi (2) din TFUE era stabilit printr-o lege, în concret prin două dispoziţii legale din C. pen. italian (art. 160 şi art. 161), care prelungeau termenul de prescripţie a răspunderii penale cu doar o pătrime din durata sa iniţială, astfel încât s-a statuat regula că instanţele naţionale să lase neaplicate "dispoziţiile legale de drept naţional care ar avea ca efect împiedicarea statului membru să respecte obligaţiile impuse la articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE, în ipoteza în care reglementarea naţională ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau dacă ar prevedea termene de prescripţie mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene".

Întrucât standardul naţional incompatibil cu art. 325 alin. (1) şi (2) din TFUE era stabilit printr-o lege penală guvernată de principiul activităţii, iar soluţia din cauza Taricco I obliga instanţele italiene (naţionale) să aplice un regim mai aspru al prescripţiei răspunderii penale faţă de cel reglementat în Italia prin articolele 160 şi 161, Curtea Constituţională italiană a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Taricco II pentru ca aceasta să stabilească în ce măsură soluţia din cauza Taricco I este compatibilă cu principiul legalităţii incriminării infracţiunilor şi pedepselor şi cu cel al neretroactivităţii legii penale mai aspre având în vedere că, potrivit legii italiene, s-a pus problema că drepturile inculpaţilor ce decurg din principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor "nu ar fi respectate în cazul neaplicării dispoziţiilor în cauză mai favorabile ale C. pen. în cadrul procedurilor pendinte, întrucât persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunţarea Hotărârii Taricco, că articolul 325 TFUE impune instanţei naţionale să lase neaplicate respectivele dispoziţii" (paragraful 49 din Hotărârea Taricco II).

În acest context factual şi normativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene vizează aceeaşi situaţie de fapt în legătură cu care a fost pronunţată Hotărârea Taricco, stabilind, cu titlu de excepţie de la regula stabilită prin Hotărârea Taricco I, că instanţele naţionale nu au obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale contrare articolului 325 alin. (1) şi (2) din TFUE (pe care, deci, le pot aplica) în cazul în care obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi, aceasta, inclusiv dacă respectarea obligaţiei de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale contrare art. 325 alin. (1) şi (2) din TFUE ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii (paragraful 61 din Hotărârea Taricco II). Curtea a stabilit că încălcarea principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor ar putea rezulta din lipsa de precizie a legii aplicabile (referirea se face, de fapt, la previzibilitate) sau din aplicarea retroactivă a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (paragraful 62), stabilind, în acelaşi timp, şi faptul că soluţia din cauza Taricco I nu poate fi aplicată în procedura vizând infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea acesteia (ci numai în cazul infracţiunilor săvârşite după acest moment - adică 08.09.2015, astfel cum rezultă din paragraful 60 al hotărârii).

Or, prin raportare la considerentele hotărârilor Taricco I şi Taricco II, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că situaţia din cauza privindu-l pe inculpatul A. este absolut diferită în materia prescripţiei răspunderii penale, ceea ce ar fi impus respectarea regulilor din dreptul Uniunii în materie de prescripţie pentru infracţiunile de corupţie în general, astfel cum au fost stabilite în cauza Euro Box Promotion.

Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).

Aşadar, Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind infracţiunile de corupţie. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).

Nefiind incidentă soluţia de excepţie din cauza Taricco II (M.A.S. şi M.B.), prin care instanţelor naţionale li se permite, totuşi, să aplice cu prioritate un standard naţional stabilit prin dispoziţii legale contrare dreptului Uniunii, în măsura în care această aplicare este strâns legată de respectarea principiului legalităţii incriminării infracţiunilor şi a pedepselor, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că instanţa de apel era ţinută de respectarea jurispridenţei obligatorii a Curţii de Justiţie în privinţa infracţiunilor de corupţie în general, astfel cum s-a stabilit în mod expres în privinţa României prin Hotărârile Euro Box Promotion, S.C. Complex Energetic Oltenia S.A. şi Q. ş.a.

În acelaşi timp, s-a apreciat că incidenţa principiilor statuate de Curtea de Justiţie în Hotărârea C107/23 din 24 iulie 2023 se aplică şi în cazul infracţiunilor de corupţie, aspect care reiese din paragrafele 83-84 ale acestei hotărâri. În paragraful 90, Curtea a reţinut că "datele prezentate de Comisie în raportul său din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare - COM(2022)664 final, în aplicarea articolului 2 din această decizie - Decizia 2006/928 -, confirmă existenţa riscului ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu mai poată fi sancţionate din cauza prescrierii răspunderii penale pentru aceste fapte. Astfel, din acest raport, menţionat de instanţa de trimitere, reiese că Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale ar putea conduce la încetarea procedurilor penale şi la eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri şi că situaţia creată implică riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală". De altfel, acest risc este ilustrat şi de numărul de cauze care au ca obiect infracţiuni de corupţie corelativ cu pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal.

Astfel, extinderea raţionamentului C.J.U.E. cu privire la infracţiunile de corupţie rezultă din obiectivele de referinţă pe care România şi le-a asumat şi era obligată să le respecte în baza dreptului european.

Curtea a statuat în cauza Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" că Decizia 2006/928 intră, în ceea ce priveşte natura sa juridică, conţinutul său şi efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene, că aceasta este obligatorie în toate elementele sale pentru România atâta timp cât nu a fost abrogată, că România este ţinută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate (par. 171-176).

Directiva este un act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit. România a implementat directivele europene cu privire la spălarea banilor încă din anul 1999 (Legea nr. 21) şi şi-a adaptat în mod constant legislaţia acestora, ultima dată prin Legea nr. 129/2019.

Concluzionând, la paragraful 177, Curtea a reţinut că "În aceste condiţii, pentru a se conforma obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, România trebuie să ţină seama în mod corespunzător de cerinţele şi de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii. În special, acest stat membru nu poate adopta sau menţine în domeniile acoperite de obiectivele de referinţă măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. În cazul în care Comisia exprimă într-un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naţionale cu unul dintre obiectivele de referinţă, revine României sarcina de a colabora cu bună-credinţă cu această instituţie pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referinţă şi a dispoziţiilor tratatelor, dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate".

De asemenea, raportat la incidenţa principiilor reţinute de Curtea de Justiţie în Hotărârea C107/23 din 24 iulie 2023 şi în cazul infracţiunilor de corupţie, aceasta este uşor de dedus şi din hotărârea pronunţată în cauza Euro Box Promotion şi alţii (cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), în care Curtea de Justiţie a reţinut că noţiunea de "activitate ilegală" la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă, printre altele, orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 185). Totodată, s-a stabilit că "în ceea ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aşa cum rezultă din articolul 325 alin. (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru şi le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare" şi că "în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru s-a angajat printre altele să accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie" (par. 188). La paragraful 189 din Hotărârea Curţii s-a reţinut că "obligaţia de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referinţă prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele României, nu se limitează doar la cazurile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii", iar la paragraful 191 s-a menţionat că "în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie în general, obligaţia de a prevedea sancţiuni penale care au caracter efectiv şi disuasiv decurge, pentru România, din Decizia nr. 2006/928, având în vedere că această decizie obligă statul membru menţionat să lupte în mod efectiv şi independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii, împotriva corupţiei şi în special împotriva corupţiei la nivel înalt".

Curtea a mai stabilit că obiectivele de referinţă menţionate în Decizia 2006/928 a Comisiei Europene concretizează angajamentele specifice asumate de România şi cerinţele acceptate de aceasta la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004, care figurează în anexa IX la Actul de aderare, referitor în special la domeniile justiţiei şi luptei împotriva corupţiei, precum şi faptul că "revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură penală permit o sancţionare efectivă a infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general" (par. 192), deci şi infracţiunii de trafic de influenţă.

Natura infracţiunii imputate - de corupţie - este una asupra căreia trebuie recunoscută supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului European (cum s-a stabilit în cauzele Euro Box Promotion s.a. şi Complex Energetic Oltenia s.a.). În acest sens, în Ordonanţa Curţii din 7.11.2022, pronunţată în Cauza S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A. (C-859/19, C-926/19 şi C-929/19), C.J.U.E. a statuat că "Obiectivele de referinţă pe care România s-a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că acesta este supus obligaţiei specifice de a atinge obiectivele respective şi de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menţionat are obligaţia de a se abţine să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea aceloraşi obiective. Or, obligaţia de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referinţă prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 26 FX ŞI ALŢII - efectul deciziilor unei curţi constituţionale 111 2021, Euro Box Promotion ş.a., C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 189)" (par. 91).

Totodată, s-a arătat că rezultă, pe de o parte, din prevederile articolului 325 alin. (1) TFUE, care impun combaterea fraudei şi a oricărei alte activiăţi ilegale care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, şi, pe de altă parte, din cele ale Deciziei 2006/928, care impun prevenirea şi combaterea corupţiei în general, că România trebuie să prevadă aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive în cazul unor astfel de infracţiuni (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotin ş.a., C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 190, precum şi jurisprudenţa citată) (par. 92).

În plus, revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură penală permit o sancţionare efectivă a infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general. Astfel, deşi sancţiunile prevăzute şi procedurile penale instituie pentru combaterea acestor infracţiuni intră în competenţa acestui stat membru, respectiv competenţa este limitată nu numai de principiile proporţionalităţii şi echivalenţei, ci şi de principiul efectivităţii, care impune ca sancţiunile respective să aibă un caracter efectiv şi disuasiv. Această cerinţă de efectivitate se extinde în mod necesar atât la urmărirea şi la sancţionarea infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, cât şi la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări efective a sancţiunilor, ele nu ar putea avea caracter efectiv şi disuasiv (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ş.a., C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 192, precum şi jurisprudenţa citată) (par. 94).

S-a mai menţionat că pe rolul C.J.U.E. se află şi cauzele C-74/23 (obiect luare, dare de mită, abuz în serviciu), C-75/23 (obiect evaziune fiscală şi spălarea banilor), C-131/23 şi alte sesizări (condamnare definitivă trafic de influenţă, luare de mită, abuz în serviciu).

S-a susţinut că necesitatea interpretării dreptului Uniunii Europene rezultă din imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire mai sus) în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022 şi interpretată prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fapt care conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie.

Totodată, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul în care consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privinţă, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie.

Principiul supremaţiei impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii obligaţia, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (Î.C.C.J. - d.p. nr. 41/2022, dosar nr. x/2018).

Şi tot din jurisprudenţa Curţii reiese că articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alin. (1) TUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 - care se aplică în prezenta cauză - sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct (paragraful 253 cauza Euro Box Promotion şi alţii).

Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.

Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru (paragrafele 245-252 cauza Euro Box Promotion şi alţii).

Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudenţa sa, statuând prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la 22.02.2022 că "art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu art. 2 şi cu art. 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu art. 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii".

În acest context, instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (paragrafele 193-194 cauza Euro Box Promotion şi alţii, paragraful 97 cauza C 107/23 din 24 iulie 2023).

Constatarea contrarietăţii efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu dispoziţiile de drept al Uniunii, ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi, care nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 şi să lase neaplicată hotărârea instanţei de contencios constituţional.

Aşadar, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionate anterior creează un risc serios de impunitate în ce priveşte pedepsirea infracţiunilor de corupţie, jurisprudenţa C.J.U.E. fiind clară în sensul că niciun principiu din Cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naţionale în materie de prescripţie izvorâte din această decizie.

În dreptul român, caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se deduce indirect din dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost stabilit şi direct, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1039/2012 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reţinut că "(...) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii".

Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012, modificat, enunţă la art. 91 efectul obligatoriu al deciziilor Curţii - hotărâri şi ordonanţe - în sensul în care "hotărârea este obligatorie de la data pronunţării sale", iar "ordonanţa este obligatorie de la data pronunţării sale".

Hotărârea pronunţată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ. O eventuală concluzie contrară ar deturna funcţia Curţii de Justiţie, astfel concepută de stat, şi anume aceea a unei instanţe ale cărei hotărâri sunt obligatorii.

Instanţa judecătorească naţională este ţinută de o hotărâre pronunţată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce priveşte interpretarea sau validarea actelor instituţiilor Uniunii în cauză, în vederea soluţionări litigiului principal.

Hotărârea Curţii nu leagă numai instanţa de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti naţionale, inclusiv orice instanţă de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunţă instanţa de trimitere; în acelaşi timp, însă, hotărârea nu leagă părţile litigiului principal, acestea putând, de exemplu, renunţa la acţiune în orice moment. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanţa de trimitere constituie o încălcare a dreptului Uniunii şi poate genera iniţierea de către Comisia Europeană a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru (art. 258 TFUE).

Efectele hotărârii au fost reţinute şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039/2012 care a stabilit că "efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactive, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi sfera de aplicare a acesteia, de la intrarea sa în vigoare".

Faţă de aspectele menţionate, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate cu privire la încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.., faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. şi spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 3 şi art. 5 C. pen. (2 acte materiale).

Prin încheierea din 05 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1338/A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2017.

Examinând cererea de recurs în casaţie sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, instanţa a constatat că decizia recurată a fost pronunţată în apel şi nu face parte din categoria celor ce nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 434 alin. (2) C. proc. pen.. Deopotrivă, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436, art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea cerinţei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).

Instanţa a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate. Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante pentru concordanţa deciziei definitive cu regulile de drept aplicabile.

Cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.., invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Astfel cum rezultă din motivarea căii de atac, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.., faţă de inculpatul A., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Relativ la cele ce precedă, instanţa a apreciat că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În considerarea aspectelor mai sus prezentate, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.., a fost admisă în principiu şi trimisă completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., dispunându-se încetarea procesului penal.

În cauză, prin sentinţa penală nr. 1001/F din 10.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. B. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea prevederilor art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. C. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea prevederilor art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. D. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (S.C. E. S.R.L.), prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 C. pen. (3 acte materiale), precum şi cu aplicarea art. 38 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv, 2 ani şi 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa finală de 5 ani şi 8 luni închisoare.

Ulterior, prin decizia penală nr. 1338/A din 14 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În majoritate, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Structura Centrală, de apelantul inculpat A., de apelantele persoane interesate H., G. şi F. împotriva sentinţei penale nr. 1001/10.06.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosar nr. x/2017, a fost desfiinţată, în parte, hotărârea atacată şi rejudecând în fond:

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (prima infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (a doua infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (a treia infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale (a patra infracţiune dedusă judecăţii).

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen.. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălarea banilor în formă continuată, prev. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea 3 şi art. 5 C. pen. (2 acte materiale), ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că infracţiunile prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost trimis în judecată apelantul inculpat A. sunt pedepsite cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., a început să curgă de la data săvârşirii fiecăreia dintre cele patru infracţiuni de trafic de influenţă, respectiv 21.09.2012, 14.02.2012, 18.01.2012, 08.03.2012, conform art. 154 alin. (2) C. pen., şi s-a împlinit la 20.09.2020, 13.02.2020, 17.01.2020 şi 07.03.2020.

Referitor la infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani, termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., a început să curgă de la data săvârşirii ultimului act material, 26.01.2012 şi s-a împlinit la 25.01.2020.

Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în cauză, s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, pronunţând o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte va analiza, cu prioritate, motivul invocat de reprezentantul Ministerului Public, în sensul că înţelege să critice hotărârea instanţei de apel prin prisma deciziei nr. C-107/23 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a stabilit că instanţele naţionale nu sunt ţinute să aplice deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care, prin respectarea acestor decizii, s-ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, creându-se, astfel, un risc sistemic de impunitate.

S-a susţinut, totodată, că incidenţa principiilor statuate de Curtea de Justiţie în Hotărârea C107/23 din 24 iulie 2023 se aplică şi în cazul infracţiunilor de corupţie, aspect care reiese din paragrafele 83-84 ale acestei hotărâri. De asemenea, raportat la incidenţa principiilor reţinute de Curtea de Justiţie în Hotărârea C107/23 din 24 iulie 2023 şi în cazul infracţiunilor de corupţie, aceasta este uşor de dedus şi din hotărârea pronunţată în cauza Euro Box Promotion şi alţii (cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), în care Curtea de Justiţie a reţinut că noţiunea de "activitate ilegală" la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă, printre altele, orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 185).

Înalta Curte, în majoritate, reţine că, prin raportare la natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 C. proc. pen.., acela de a supune instanţei supreme judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare a procesului penal se poate realiza doar prin raportare la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Hotărârea Curţii Europene de Justiţie C-107/23 PPU, invocată în susţinerea căii de atac, a fost pronunţată la 24 iulie 2023, aşadar anterior deciziei atacate, astfel încât legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal din data de 14 septembrie 2023 poate fi analizată în raport cu această decizie, însă, aşa cum se va arăta, aceasta nu este incidentă în cauzele de corupţie prin care se poate aduce o eventuală atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Astfel, prin această hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că:

1) instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;

2) instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Înalta Curte reţine că sesizarea a avut ca obiect o cauză în care se dispusese definitiv condamnarea pentru infracţiuni de evaziune fiscală şi de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzute art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi art. 7 raportat la art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea nr. 39/2003, fapte comise în anul 2010, fiind, astfel, aplicabilă Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; potrivit art. 1 din această Convenţie constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comutaţilor Europene:

"a) în materie de cheltuieli orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; la necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect; b) în materie de venituri orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea unui avantaj obţinut în mod legal, având acelaşi efect."

Curtea a menţionat expres că nu se apleacă şi asupra cauzelor de corupţie deoarece "în măsura în care, potrivit informaţiilor aduse la cunoştinţa (n.n. sa), faptele în discuţie în litigiul principal nu constituie fapte de corupţie, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă" (paragr. 65).

Hotărârea pronunţată în cauza Euro Box Promotion şi alţii (cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), invocată de asemenea prin motivele de recurs în casaţie, nu reţine că noţiunea de "orice activitate ilegală" la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă orice act de corupţie în general, ci doar acelea care pot aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În acest sens, Curtea a arătat că sintagma "orice activitate ilegală" nu poate fi interpretată în mod restrictiv (paragraful 184); «noţiunea menţionată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragraful 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenţie se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, aşa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenţia menţionată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupţie. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupţie pot fi legate de cazuri de fraudă şi, invers, că săvârşirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupţie, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situaţii, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupţie" (paragraful 186).

Or, aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută prin hotărârea definitivă, infracţiunile de trafic de influenţă reţinute în sarcina inculpatului A. nu au nicio legătură cu interesele financiare ale Uniunii. Instanţele au reţinut că acesta, în a doua jumătate a anului 2011, a pretins şi, în perioada ianuarie 2012 - septembrie 2012, a primit suma totală de 960.859 RON de la I., reprezentantul S.C. B. S.R.L., pentru a-l determina pe preşedintele J. să dispună încheierea unui număr de 4 contracte între bancă şi S.C. B. S.R.L. în valoare totală de 696.406 euro; că, în luna decembrie 2010, inculpatul a pretins şi, în februarie 2011 şi februarie 2012, a primit de la K., suma de 532.306,09 RON, pentru a-l determina pe preşedintele J. S.A. să dispună încheierea contractului nr. x/28.12.2010 între bancă şi S.C. C. S.R.L., în valoare totală de 643.018 euro; că, în luna septembrie 2011, inculpatul a pretins şi, în luna ianuarie 2012, a primit suma totală de 570.000,06 RON de la L., reprezentantul S.C. D. S.R.L., pentru a determina conducerea J. să dispună încheierea unui contract între bancă şi S.C. D. S.R.L., în valoare totală de 435.670,34 USD; că, în luna septembrie 2011, inculpatul a pretins şi, în perioada ianuarie- martie 2012, a primit suma totală de 1.006.608,44 RON de la reprezentanţii S.C. E. S.R.L., martorii denunţători M. şi N., pentru a determina conducerea J. să dispună încheierea unui contract în valoare totală de 859.525,84 euro.

În ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie care nu aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin aceeaşi hotarâre, Euro Box Promotion şi alţii, s-a statuat că acestea cad sub incidenţa Deciziei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei prin care se instituie "obligaţia de a accelera lupta împotriva corupţiei, în special a celei de nivel înalt prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie şi a unor sancţiuni efective şi disuasive în cazul unor astfel de infracţiuni". Astfel, Curtea a arătat că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România";

Înalta Curte reţine că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 şi-a încetat efectele de la data de 07 octombrie 2023, când a intrat în vigoare Decizia 2023/1786 a Comisiei de abrogare a acestei hotărâri.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, într-adevăr, la momentul soluţionării apelurilor declarate în cauză, se impunea a fi făcută o analiză din perspectiva Deciziei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006, însă, la data soluţionării prezentei căi extraordinare de atac, examinarea legalităţii hotărârii nu poate fi efectuată prin prisma unor dispoziţii care în prezent nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate din 07 octombrie 2023. Astfel cum a arătat Curtea, Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 era obligatorie în toate elemente ei până la momentul abrogării sale, astfel încât efectele sale nu ar putea fi extinse ulterior abrogării. Ca atare, la acest moment, această decizie nu mai poate fi invocată pentru a lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior).

În continuare, Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs în casaţie, în esenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.., faţă de inculpatul A., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, nu se analizează corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casaţie, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen.." (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe www.x.ro).

Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., instanţa analizează dacă a fost sau nu împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel, prin raportare la legea reţinută prin hotărârea definitivă recurată.

În continuare, Înalta Curte reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că:

"... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).

Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 C. pen. după cum urmează:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25.06.2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30.05.2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.

Deopotrivă, instanţa are în vedere şi decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), prin care s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "în egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.

Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."

Înalta Curte constată că infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar cea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (...) c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;. Alineatul 2 al aceluiaşi articol reglementează momentul de la care curg aceste termene. Astfel, "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act".

Întrucât inculpatul A. a comis cele patru infracţiuni de trafic de influenţă la 21.09.2012, 14.02.2012, 18.01.2012, 08.03.2012, termenul prescripţiei răspunderii penale de 8 ani, s-a împlinit la 20.09.2020, 13.02.2020, 17.01.2020 şi 07.03.2020. În privinţa infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, având în vedere că ultimul act material a fost săvârşit la 26.01.2012, termenul prescripţiei răspunderii penale, de 8 ani, s-a împlinit la 25.01.2020.

Relativ la cele ce precedă, având în vedere că la data soluţionării apelurilor, respectiv la 14 septembrie 2023, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte cele patru infracţiuni de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de spălarea banilor în formă continuată, prev. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), Înalta Curte constată că, în mod corect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea acestor infracţiuni, ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., în majoritate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1338/A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2017, privind pe intimatul inculpat A..

Conform prevederilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

ÎN MAJORITATE:

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1338/A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2017, privind pe intimatul inculpat A..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 martie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

În sensul admiterii recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 1338/A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2017, privind pe intimatul inculpat A., desfiinţării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, în considerarea aspectelor criticate prin motivele de recurs în casaţie formulate de reprezentantul Ministerului Public.

Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursul în casaţie fiind întemeiat şi pe Decizia nr. 2006/928 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, jurisprudenţa CJUE, invocată de Minsterul Public şi menţionată în cele ce preced, se aplică infracţiunilor de corupţie. Faptul că mecanismul de cooperare şi verificare, decurgând din Decizia nr. 2006/928, nu îşi mai produce efectele la momentul judecării recursului în casaţie, nu conduce nici la concluzia că au încetat obligaţiile asumate de statul român cu privire la reprimarea infracţiunilor de corupţie şi nici la concluzia că interpretarea textelor de lege nu mai urmează regulile stabilite de CJUE.

Curtea de Justiţie a stabilit "principiul supremaţiei dreptului comunitar şi interpretarea dată acestuia de jurisprudenţa Curţii cu efect retroactiv de la intrarea în vigoare a normei interpretate" (C-6/64, Costa împotriva E.N.E.L. EU:C:1964:66, p. 1158-1160). "(...) Dreptul Uniunii nu reglementează raporturile dintre Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,(...), şi ordinile juridice ale statelor membre şi nu stabileşte nici consecinţele care trebuie deduse de instanţa naţională în cazul unui conflict între drepturile garantate de această convenţie şi o normă de drept naţional.".

În considerarea acestor principii, art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României prevede că hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au un caracter obligatoriu:

"(...) (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.(...) (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2)."

Faţă de cele de mai sus, recursul în casaţie ar fi trebuit admis, cu consecinţa desfiinţării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.