Şedinţa publică din data de 28 martie 2024
Asupra recursurilor în casaţie, în baza actelor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 70 din data de 28 februarie 2023, Judecătoria Vălenii de Munte, a condamnat, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) din C. pen., pe inculpata A. la o pedeapsă de 9 luni închisoare, faptă săvârşită în dauna persoanei vătămate B..
În temeiul art. 97 alin. (1) din C. pen., a fost anulată suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 61/30.01.2018 a Judecătoriei Vălenii de Munte (lămurită prin sentinţa penală cu nr. 84/28.07.2020 a Judecătoriei Vălenii de Munte, definitivă prin neapelare), definitivă prin decizia penală cu nr. 846/03.10.2019.
În temeiul art. 40 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a fost contopită pedeapsa stabilită în prezenta cauză cu pedeapsa stabilită prin sentinţa penală nr. 61/30.01.2018 a Judecătoriei Vălenii de Munte (lămurită prin sentinţa penală cu nr. 84/28.07.2020 a Judecătoriei Vălenii de Munte, definitivă prin neapelare), definitivă prin decizia penală cu nr. 846/03.10.2019, inculpata urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 3 luni închisoare reprezentând 1/3 din pedeapsa aplicată în prezenta acuză, inculpata urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 3 (trei) ani şi 3 (trei) luni de închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (4) din C. pen., s-a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. e) şi f) din C. pen. a fost executată.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., (persoană vătămată C.), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) din C. pen. a fost condamnată inculpata D., la o pedeapsă de 9 luni închisoare, faptă săvârşită în dauna persoanei vătămate B..
În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Prahova, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie:
- să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata a fost obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Măneciu, jud. Prahova, sau Liceului Tehnologic Măneciu, jud. Prahova, pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) din C. pen., (persoană vătămată E.), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovirea sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., (persoană vătămată C.), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 25 din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rap. la art. 1357 din C. civ. a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligată inculpata A. şi inculpata D. la plata către aceasta a sumei de 20.000 RON, fiecare, cu titlu de daune morale.
În temeiul art. 25 din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rap. la art. 1357 C. civ. a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi obligă inculpatele A. şi inculpata D. la plata către aceasta a sumei de 10.000 RON, fiecare, cu titlu de daune morale.
A fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de minorul F., prin reprezentant legal C., în procesul penal, de obligare a inculpatelor la plata de despăgubiri morale.
A fost respinsă ca nedovedită cererea privind obligarea inculpatelor A. şi D. la plata către partea civilă B. a sumei de 1.000 RON, fiecare, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea ochelarilor de soare şi a cămăşii, bunuri distruse în timpul incidentului.
S-a luat act că persoana vătămată E. nu s-a constituit parte civilă faţă de cele două inculpate.
Prin decizia penală nr. 1256 din data de 05 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 421, alin. (1), pt. 2, lit. b) din C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, apelantele inculpate D. şi A. şi de partea civilă C. împotriva sentinţei penale nr. 70 din data de 28 februarie 2023 a Judecătoriei Vălenii de Munte.
S-a desfiinţat hotărârea apelată şi pe fond, ca urmare a rejudecării, s-a pronunţat o nouă hotărâre, după cum urmează:
În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 257 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 193 alin. (2) din C. pen. şi cu aplicarea art. 61, alin. (2) şi (4), lit. c) din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 15.000 RON, stabilită prin înmulţirea unui număr de 300 zile amendă cu suma de 50 RON corespunzătoare unei zile-amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în dauna părţii civile B..
În temeiul art. 63 alin. (1) din C. pen., a atras atenţia inculpatei că, în caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei amenzii în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare ce urmează a se executa în regim de detenţie.
În temeiul art. 64 alin. (1) din C. pen., a adus la cunoştinţa inculpatei că, în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile acestuia, cu consimţământul său, instanţa va înlocui obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii.
A fost menţinută suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 61/30.01.2018 a Judecătoriei Vălenii de Munte (lămurită prin sentinţa penală cu nr. 84/28.07.2020 a Judecătoriei Vălenii de Munte, definitivă prin neapelare), definitivă prin decizia penală cu nr. 846/03.10.2019.
A înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate dispoziţiile referitoare la condamnarea inculpatei A. la pedeapsa închisorii şi la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei menţionate anterior.
În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) din C. pen. a fost condamnată inculpata D. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 15.000 RON, stabilită prin înmulţirea unui număr de 300 zile amendă cu suma de 50 RON corespunzătoare unei zile-amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în dauna părţii civile B..
S-a înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate dispoziţiile privitoare la condamnarea apelantei inculpate D. la pedeapsa închisorii.
În temeiul art. 82, alin. (3) din C. pen. s-a anulat renunţarea la aplicarea pedepsei pentru săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 268, alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., faptă din data de 15 ianuarie 2014, dispusă prin sentinţa penală nr. 844 din data de 19 noiembrie 2019 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 327/A din data de 6 aprilie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a stabilit pentru inculpata D. pedeapsa amenzii penale în cuantum de 9.000 RON, stabilită prin înmulţirea unui număr de 180 zile amendă cu suma de 50 RON corespunzătoare unei zile-amendă pentru infracţiunea prevăzută de de art. 268, alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., faptă din data de 15 ianuarie 2014.
În temeiul art. 39, alin. (1), lit. c) din C. pen. a aplicat inculpatei D. pedeapsa cea mai grea, amenda penală în cuantum de 15.000 RON, stabilită prin înmulţirea unui număr de 300 zile amendă cu suma de 50 RON corespunzătoare unei zile-amendă la care se adaugă o treime din amenda penală în cuantum de 9000 RON, stabilită prin înmulţirea unui număr de 180 zile amendă cu suma de 50 RON corespunzătoare unei zile-amendă, urmînd ca inculpata D. să execute pedeapsa rezultantă a amenzii penale în cuantum de 18.000 RON, stabilită prin înmulţirea unui număr de 360 zile amendă cu suma de 50 RON corespunzătoare unei zile-amendă.
În temeiul art. 63 alin. (1) din C. pen., i-a atras atenţia inculpatei că, în caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei amenzii în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare ce urmează a se executa în regim de detenţie.
În temeiul art. 64 alin. (1) din C. pen., a adus la cunoştinţa inculpatei că, în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile acestuia, cu consimţământul său, instanţa va înlocui obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii.
A disjuns cauza pentru infracţiunile prevăzute de art. art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. (faptă reţinută în sarcina inculpatei A.), art. 193, alin. (2) din C. pen. (faptă reţinută în sarcina inculpatei A., parte civilă C.), art. 257, alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 193, alin. (1) din C. pen. (faptă reţinută în sarcina inculpatei D., persoană vătămată E.) şi art. 193, alin. (1) din C. pen. (faptă reţinută în sarcina inculpatei A., persoană vătămată C.) şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Vălenii de Munte pentru aceste infracţiuni, în latură penală şi în latură civilă (inclusiv cererea minorului F., prin reprezentant legal C., în procesul penal, de obligare a inculpatelor la plata de despăgubiri morale).
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.
Împotriva deciziei penale nr. 1256 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpatele A. şi D. au declarat recursuri în casaţie, inculpatele A. şi D. au formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Recurentele inculpate au solicitat, în temeiul art. 16 alin 1 lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj prevăzut şi pedepsit de dispoziţiile art. 257 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., în dauna persoanei vătămate B..
Prin încheierea din 18 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatele A. şi D. împotriva deciziei penale nr. 1256 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.
Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpatele A. şi D., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.
Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanţiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
În cauză, inculpatele A. şi D. au formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând în esenţă că, faptele pentru care au fost condamnate nu sunt prevăzute de legea penală, sens în care au invocat: lipsa elementului material al infracţiunii de ultraj, în ceea ce o priveşte pe inculpata D.; lipsa raportului de cauzalitate dintre conduita comisivă şi omisivă imputată inculpatei şi producerea urmării imediate (căderea la pământ a persoanei vătămate B.), urmarea imediată fiind rezultatul propriei acţiuni a persoanei vătămate şi nu a acţiunii/inacţiunii inculpatei D.; lipsa elementului constitutiv referitor la urmarea imediată, în ceea ce priveşte activitatea reţinută în sarcina inculpatei A..
În dezvoltarea motivelor de recurs, inculpata A. şi-a justificat acţiunile prin prisma legitimei apărări, susţinând că instanţa de apel a omis să analizeze conduita persoanei vătămate în desfăşurarea activităţii sale, element determinant în ceea ce priveşte protecţia oferită de legiuitor persoanelor aflate în desfăşurarea autorităţii de stat; în opinia inculpatei, intervenţia executorului judecătoresc a fost una vădit nelegală, astfel că faptele sale nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj, ci, eventual, al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în stare de legitimă apărare, întrucât, dacă un funcţionar public îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu în mod abuziv, acesta nu se află în exerciţiul funcţiei şi, ca atare, nu acţionează în numele autorităţii de stat, iar în consecinţă, actele pe care le îndeplineşte nu pot fi considerate drept acte ale acelei autorităţi.
În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, au fost descrise faptele care a justificat încadrarea acestora ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., fiind reţinute în concret acţiunile inculpatelor A. şi D. şi motivele pentru care s-a considerat că acestea au acţionat.
În fapt, instanţele de fond şi apel au reţinut că, pentru a pune în executare dispoziţiile titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2088/A din 16.12.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2012, la data de 22 iunie 2016, în jurul orei 13:00, executorul judecătoresc B., din cadrul Biroului Executorului Judecătoresc B., s-a deplasat în comuna Măneciu, sat Măneciu Ungureni la imobilul nr. 167, jud. Prahova, împreună cu C., psihologul G. din cadrul D.G.A.S.P.C. Prahova, martorul H., plt. major I., plt. major J. şi plt. major E. din cadrul Grupării de Jandarmi Mobilă Matei Basarab din Ploieşti, unde au fost întâmpinaţi de părinţii inculpatelor A. şi D., care le-au permis accesul atât în curtea imobilului, cât şi în locuinţă. După îndelungi căutări, au constatat că nici minorul F., nici mama acestuia, inculpata A., nu se aflau acolo.
În curtea imobilului au găsit autoturismul despre care cunoşteau că îl folosea inculpata A., au atins capota acestuia şi au constatat că este încă caldă, semn că fusese folosit recent, de unde au dedus că aceasta se întorsese acasă cu puţin timp în urmă. Întrucât C. primise informaţii de la martorul K. că o doamnă blondă însoţită de un minor fuseseră văzuţi în zonă, s-au deplasat toţi pe terenul întins, situat în spatele casei, pe care se afla o fabrică dezafectată şi au procedat la căutarea acestora. După îndelungi căutări, inculpata A. şi minorul F. au fost găsiţi culcaţi pe spate în vegetaţia înaltă, deşi temperatura atmosferică era una foarte înaltă, aproape de 40 de grade celsius.
Între timp, la faţa locului au ajuns şi părinţii inculpatelor, martorii L. şi M., precum şi inculpata D.. Executorul judecătoresc B. s-a aplecat şi a luat minorul spre a-l încredinţa tatălui - C., iar acesta din urmă l-a preluat. Imediat după momentul preluării copilului, inculpata A. s-a apropiat de executorul judecătoresc B. şi l-a muşcat de braţul stâng, aspect recunoscut de către aceasta.
În continuare a intervenit şi inculpata D., care l-a prins pe executorul judecătoresc B., de cămaşă şi i-a rupt nasturii, l-a zgâriat în zona mâinii stângi, până la momentul la care a fost împinsă de o persoană prezentă la faţa locului, căzând, astfel, pe partea dorsală dreaptă.
Inculpata A. s-a apropiat de C. şi a început să îl lovească cu palmele şi pumnii, zgâriindu-l pe spate, până când a reuşit să rupă tricoul cu care acesta era îmbrăcat. Inculpata D. s-a apropiat şi ea de C. şi l-a atacat. Toate aceste violenţe, atât fizice, cât şi verbale, au continuat până persoanele vătămate au reuşit să urce în autoturismele cu care ajunseseră acolo.
În urma agresiunii fizice exercitate de către cele două inculpate, executorul judecătoresc B. a suferit leziuni care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare conform certificatului medico-legal nr. 952/23.06.2016 emis de S.J.M.L. Prahova, iar C. a suferit leziuni care au necesitat 2-3 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, conform certificatului medico-legal nr. x/23.06.2016 emis de I.N.M.L. Mina Minovici.
În drept, instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatelor A. şi D. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.
Pentru a verifica dacă inculpatele A. şi D. a fost condamnate pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen., lovirea sau alte violenţe săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, în analiza motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că, faptele imputate inculpatelor A. şi D. constau în aceea că, au exercitat violenţe asupra executorului judecătoresc N., în timpul exercitării de către acesta a atribuţiilor de serviciu, constând în punerea în executare a deciziei civile nr. 2088/A/16.12.2014 a Tribunalului Bucureşti, cauzându-i suferinţe fizice.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, prin decizia recurată s-a reţinut că elementul material constă în acţiunea inculpatei A., cu prilejul punerii în executare a deciziei civile nr. 2088/A/16.12.2014 a Tribunalului Bucureşti, în dosarul nr. x/2012, de a-l muşca de braţ pe executorul judecătoresc N., o singură dată, însă cu atât de multă putere, încât i-a cauzat acesteia suferinţe fizice ce au avut nevoie de 5-6 zile de îngrijiri medicale.
În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii imputate inculpatei D., s-a reţinut acţiunea inculpatei de a-l îmbrânci, a-l brusca, a-l trage de cămaşă, determinându-l să cadă la sol, pe executorul judecătoresc B., cu prilejul punerii în executare a deciziei civile nr. 2088/A/16.12.2014 a Tribunalului Bucureşti, în dosarul nr. x/2012, cauzându-i acestuia suferinţe fizice.
Urmarea imediată principală a faptelor inculpatelor o constituie starea de pericol creată pentru autoritatea instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public, iar cea secundară constă în atingerea adusă integrităţii corporale a funcţionarului public.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material al infracţiunilor imputate inculpatelor şi urmarea imediată rezultă din materialitatea faptei (ex re).
În condiţiile în care prin motivele de recurs în casaţie, recurentele inculpate critică conduita executorului judecătoresc B. în realizarea atribuţiilor de serviciu, susţinându-se, pe de o parte, că inculpata A. a acţionat în legitimă apărare, iar pe de altă parte, că nu există o legătură de cauzalitate între acţiunile inculpatei D. şi căderea la pământ a executorului judecătoresc, Înalta Curte constată că motivele invocate vizează, în concret, temeinicia deciziei penale recurate şi nu chestiuni de legalitate.
În acest sens, se constată că susţinerile inculpatei D., potrivit cărora executorul judecătoresc a căzut în urma unui contact involuntar cu inculpata, de care s-a lovit când s-a întors brusc în direcţia în care se afla minorul, nu conduc la înlăturarea elementului material al infracţiunii de ultraj.
Totodată, nu se poate reţine că inculpata A. a acţionat în legitimă apărare, atât timp cât executorul judecătoresc exercita atribuţiile de serviciu, în sensul punerii în executare a deciziei civile nr. 2088/A/16.12.2014 a Tribunalului Bucureşti, ceea ce implica luarea minorului şi încredinţarea sa tatălui, în condiţiile hotărârii definitive a instanţei civile.
Pe de altă parte, aprecierile inculpatelor cu privire la presupusa violenţă a tatălui nu pot să justifice acţiunile lor de opunere la executarea hotărârii civile.
Prin urmare, criticând decizia instanţei de apel, susţinerile recurentelor inculpate tind, în realitate, la reanalizarea probelor şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, nefiind reliefate aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.
Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpatelor, astfel cum au fost reţinute în mod definitiv de instanţa de apel, întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatele A. şi D. împotriva deciziei penale nr. 1256 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatele A. şi D. împotriva deciziei penale nr. 1256 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.
Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.