Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024
Asupra apelului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 19 din data de 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au dispus următoarele:
În temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (6) şi (8) şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., la dispoziţiile Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi la Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., respectiv vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
A fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., precum şi a art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 alin. (1) din C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) (dreptul de a conduce autovehicule) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.
În temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) (dreptul de a conduce autovehicule) din C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare, aplicate inculpatei prin sentinţa penală nr. 7/25.01.2016 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în cauza nr. 440/45/2015, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 359/23.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus ca inculpata să execute respectiva pedeapsă, alături de cea de un an şi 4 luni închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, pedeapsa principală totală pe care o va executa inculpata A. fiind de 3 ani şi 8 luni închisoare.
S-a constatat că pedeapsa complementară rezultantă stabilită prin sentinţa penală nr. 7/25.01.2016 a Curţii de Apel Iaşi, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 359/23.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost executată de inculpata A., potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatei A., pe lângă pedeapsa principală de 3 ani şi 8 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., anume dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce autovehicule, pe o durată de 3 ani, pedeapsa urmând a fi executată potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale de 3 ani şi 8 luni închisoare, inculpata A. va executa şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) din C. pen., anume dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce autovehicule şi dreptul de a comunica cu B. şi C. (persoane cu care a comis faptele din cauza nr. 440/45/2015) ori de a se apropia de aceştia.
S-a scăzut din durata pedepsei principale de 3 ani şi 8 luni pe care o are de executat inculpata A. perioada în care aceasta a fost reţinută, arestată preventiv şi arestată la domiciliu în cauza nr. x/2015, de la 27.04.2015 la 23.03.2016.
S-a constatat că persoanele vătămate D. şi E. nu s-au constituit părţi civile.
În temeiul dispoziţiilor art. 1397 alin. (1) şi 25 din C. proc. pen., prin raportare la prevederile art. 1357 şi urm. din C. civ. s-au admis pretenţiile părţilor civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui şi a fost obligată inculpata să achite, cu titlul de daune materiale, suma de 9232,37 de RON părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui şi suma de 497,40 RON părţi civile Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui.
În temeiul dispoziţiilor art. 273 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., suma de 25 de RON, reprezentând contravaloarea răspunsului de specialitate înaintat de I.M.L. în cursul judecăţii, numit de instituţia emitentă Raport de primă expertiză medico-legală nr. x/28.02.2023, potrivit facturii seria x nr. x/2.03.2023, va fi achitată către I.M.L. Iaşi din fondurile Compartimentului financiar-contabil al Curţii de Apel Iaşi.
În temeiul dispoziţiilor art. 273 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., suma de 630,68 de euro, în echivalent RON, reprezentând costul deplasării din Germania la instanţă al martorei F., pentru a fi audiată la termenul din 6.03.2023 va fi achitată martorei din fondurile Compartimentului financiar-contabil al Curţii de Apel Iaşi.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. a) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata să achite statului, cu titlul de cheltuieli judiciare, suma de 11000 de RON, din care 6164,84 de RON cheltuieli aferente fazei de urmărire penală, echivalentul în RON al sumei de 630,68 euro costul deplasării martorei F. la instanţă, iar 25 de RON reprezintă costul răspunsului de specialitate înaintat de I.M.L. Iaşi în cursul judecăţii.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a constatat, sub un prim aspect, că prin încheierea din 20.04.2023 a apreciat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunile de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., şi vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) din C. pen., având în vedere că, în raport cu limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni, respectiv, închisoarea de la 6 luni la 5 ani pentru prima faptă (presupus a fi fost săvârşită de inculpată la data de 23.08.2017) şi închisoarea de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu amenda pentru cea de-a doua faptă (presupus a fi fost săvârşită de inculpată la data de 12.01.2018), termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru cele două infracţiuni este, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani. Acest termen de prescripţie s-a împlinit la data de 22.10.2022, pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, respectiv la data de 11.03.2023, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă.
Făcând trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022) prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, şi prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit, cu forţă obligatorie, că "Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..", instanţa de fond a reţinut că, de la principiul activităţii legii penale, aplicabil în materia normelor privind întreruperea cursului prescripţiei, există o singură excepţie, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 5 din C. pen.
Normele penale declarate neconstituţionale sunt supuse aplicării legii penale mai favorabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din C. pen., astfel că fondul legislativ existent de la 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la data la care au fost stabilite de legiuitor actele prin care se poate întrerupe cursul prescripţiei - fond legislativ care, în lumina interpretării date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2002 nu mai prevedea astfel de acte de întrerupere a cursului prescripţiei - constituie lege penală mai favorabilă în situaţia inculpatei. Prin urmare, îndeplinirea unor eventuale acte de urmărire penală anterior datei de 25.06.2018, chiar dacă i-ar fi fost comunicate inculpatei, nu mai poate fi luată în considerare, în sensul întreruperii prescripţiei răspunderii penale.
În acest context, instanţa de fond a constatat că nu a operat nicio întrerupere a termenului general de prescripţie, care s-a împlinit la 5 ani de la data fiecăreia dintre infracţiunile analizate, la care se adaugă perioada de 60 de zile în care cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat în contextul pandemiei din primăvara anului 2020.
Inculpata A. a solicitat, cu privire la ambele infracţiuni, continuarea procesului penal. Fără a nega comiterea faptei de vătămare corporală din culpă în dauna persoanei vătămate D., inculpata a insistat pe aspectul lipsei unei plângeri prealabile valabile din partea acestuia, ca temei pentru încetarea procesului penal. Inculpata nu a recunoscut nici fapta de lovire sau alte violenţe presupus comisă asupra persoanei vătămate E., nici fapta de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, singura cu privire la care nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Analizând însă toate mijloacele de probă administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la acuzaţia de lovire sau alte violenţe
La data de 23.08.2017, în cursul dimineţii, G. şi H. s-au deplasat la sediul Poliţiei oraşului Negreşti, jud. Vaslui, pentru a fi audiaţi de organele de poliţie cu privire la un incident petrecut cu câteva zile în urmă şi în care ar fi fost implicaţi şi membri ai familiei inculpatei A., anume tatăl şi fratele acesteia. Între cele două familii, Ghervan şi Scafaru, exista la data de 23.08.2017 o stare conflictuală.
În timp ce soţii lor dădeau declaraţie în sediul Poliţiei Negreşti, persoana vătămată E. şi martora F. au rămas afară, în autoturismul celei dintâi, parcat la mică distanţă de intrarea în sediul Poliţiei, E. ocupând scaunul şoferului, iar F. bancheta din spate, unde stătea cu copilul persoanei vătămate, în vârstă de un an, în braţe.
După ora 09:30, din sediul Poliţiei au ieşit inculpata A. şi mama sa, I., acestea observând autoturismul în care stăteau E. şi F., care avea deschise ambele portiere din stânga pentru aerisire în timpul staţionării. Inculpata A. s-a apropiat de autoturism, pe care îl cunoştea ca aparţinând membrilor J., le-a întrebat dacă erau din localitatea Rafaila, după care le-a atacat pe rând. Mai întâi s-a deplasat spre portiera stânga spate şi a început să o tragă de păr pe F., făcând-o să ţipe, astfel încât copilul pe care martora îl ţinea în braţe a început să plângă. În continuare, s-a deplasat la portiera din stânga faţă, a lovit-o cu dosul palmei în zona dreaptă a feţei pe E., care încerca să iasă pentru a veni în ajutorul martorei, după care a împins-o în interiorul autoturismului spre scaunul pasagerului, zgâriind-o cu unghiile pe antebraţul drept. În cursul acestor acţiuni agresive inculpata s-a manifestat şi verbal, reproşându-le persoanei vătămate şi martorei aspecte legate de incidentul anterior între J. şi K..
Agresiunea inculpatei a încetat, iar E. şi F. au închis portierele, cea dintâi sunându-şi soţul, pe martorul G., care era audiat de martorul L., agent de poliţie, care l-a auzit pe martorul G. întrebând "Cine te-a lovit? Cine te bate?", după care soţul persoanei vătămate a părăsit biroul în care era audiat şi s-a îndreptat în grabă spre exteriorul clădirii. Martorul L. l-a urmat iar, la momentul la care a ajuns în faţa sediului Poliţiei, a putut observa că membrii J. se certau cu A., fără a observa însă vreun act de violenţă.
Declaraţiile celor audiaţi cu privire la această acuzaţie au fost ample şi detaliate. Pentru a înlătura inculpatei A., curtea a avut în vedere concluziile certificatului medico-legal nr. 529/23.08.2017 eliberat de Serviciul de Medicină Legală Vaslui, din care rezultă că persoana vătămată E. a prezentat leziuni de tipul tumefacţiei şi echimozei infra-orbito-malar dreapta şi excoriaţie la nivelul antebraţului drept, liniară, de 11/0,2 cm, leziuni care s-ar fi putut produce prin lovire cu mijloace sau cu obiecte contondente, care puteau data din 23.08.2017 şi necesitau 2-3 zile de îngrijiri medicale şi probele testimoniale administrate.
Pe baza acestor mijloace de probă, instanţa de fond a concluzionat că nu se poate reţine vreunul dintre cazurile avute în vedere de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., astfel încât a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (6) şi (8) şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen., raportate la prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Cu privire la acuzaţia de vătămare corporală din culpă
Inculpata A. nu a negat comiterea acestei fapte, solicitând însă încetarea procesului penal pe considerentul lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate. În esenţă, inculpata a susţinut constant că, din declaraţia luată lui D. la 13.01.2018, în timp ce acesta era internat la Spitalul Judeţean Vaslui, nu rezultă că manifestarea de voinţă, în sensul tragerii la răspundere penală a autorului faptei, i-ar fi aparţinut într-adevăr acestuia, declaraţia fiind scrisă de poliţist, fără a cuprinde nicio menţiune olografă a persoanei vătămate, în plus persoana vătămată nefiind capabilă nici să semneze, nici să îşi manifeste în mod valabil voinţa, raportat la starea sa fizică, precum şi la medicamentaţia care îi era administrată.
Pentru verificarea apărărilor inculpatei, instanţa de fond a încuviinţat audierea ca martori a trei dintre persoanele internate în acelaşi salon cu persoana vătămată la 13.01.2018, când i-a fost luată declaraţia, a unei asistente, a surorii persoanei vătămate, a solicitat înscrisuri suplimentare de la Spitalul Judeţean Vaslui şi un punct de vedere de specialitate de la I.M.L. Iaşi privind măsura în care starea persoanei vătămate şi posibilitatea acesteia de a-şi exprima voinţa în sensul tragerii la răspundere penală a autorului accidentului puteau fi afectate de medicamentaţia acordată de la momentul internării.
Analizând toate probele administrate în cauză cu privire la această acuzaţie, instanţa a ajuns la concluzia că argumentele inculpatei nu pot fi susţinute, neputându-se vorbi despre o lipsă a plângerii prealabile.
În fapt, a reţinut, aşadar, că la data de 12.01.2018, ora 18:17, inculpata A. conducea un autoturism x de culoare galbenă, cu două portiere şi volanul pe partea dreaptă, cu un număr de înmatriculare provizoriu, pe raza localităţii Vultureşti din judeţul Vaslui, deplasându-se dinspre Negreşti spre Vaslui, cu o viteză care a fost estimată de expertul criminalist la 61 de km pe oră. În dreptul magazinului M. S.R.L., inculpata l-a lovit cu oglinda laterală stânga a autoturismului pe D., în vârstă de 61 de ani, aflat într-o stare foarte avansată de ebrietate, care se deplasa în aceeaşi direcţie foarte aproape de axul drumului, uşor oblic spre stânga, şi care a fost proiectat pe carosabil, cu picioarele spre axul drumului şi cu capul spre acostament. Inculpata a admis că, deşi circula cu muzica dată destul de tare, a auzit un zgomot puternic în partea stângă însă, nevăzând nimic, şi-a continuat deplasarea.
La scurt timp, N. a fost găsit de un alt conducător auto, martorul O., care a oprit şi a semnalizat locul accidentului cu luminile de avarie, apelând 112 la ora 18:19. La faţa locului au fost găsite fragmente de oglindă şi un capac din plastic de culoare galbenă provenind de la oglinda laterală stânga a autoturismului condus de inculpată, care fusese detaşată în întregime la momentul impactului.
Victima a fost stabilizată la faţa locului şi a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul Judeţean Vaslui, unde a fost internată în seara respectivă, fiind constatate următoarele leziuni, stabilite prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vaslui nr. 219/E din 17.09.2018: fractură trimaleolară dreapta, cu deplasare, luxaţie tibio-astragaliană dreapta, fractură de coastă C8 dreapta, cu deplasare, plăgi contuze, hematom, excoriaţie, leziuni care puteau data din 12.01.2013 şi au necesitat pentru vindecare 105 - 110 zile de îngrijiri medicale, fără a-i fi pus viaţa în primejdie. D. a rămas internat până la data de 6.02.2018, iar ulterior a decedat înainte de trimiterea în judecată a inculpatei, fără a se fi stabilit vreo legătură de cauzalitate între fapta dedusă judecăţii şi decesul său.
La data de 13.01.2018 persoanei vătămate i-a fost luată o declaraţie în timp ce era internată în spital, de către agentul de poliţie P., la finalul căreia poliţistul a consemnat:
"Doresc să depun plângere prealabilă pentru vătămare corporală". Atât semnătura organului de poliţie, cât şi semnătura persoanei vătămate par a fi fost efectuate cu acelaşi instrument de scris.
Inculpata şi-a construit apărarea faţă de această acuzaţie pe bănuiala că organele de poliţie ar fi forţat cercetarea sa penală şi că persoana vătămată nu şi-ar fi manifestat personal un consimţământ veritabil în acest sens. Raportat la conţinutul declaraţiei luate persoanei vătămate, instanţa a constatat că persoana vătămată fusese internată în seara anterioară, cu etilism acut şi cu leziuni care presupuneau repaus la pat şi o mobilitate redusă, se afla sub medicamentaţie şi avea un nivel de trai şi de educaţie destul de modest, astfel cum rezultă chiar din declaraţiile date de sora acestuia, dar şi de colegii de salon, astfel încât luarea de către poliţist a declaraţiei prin consemnarea, de către acesta, a răspunsurilor persoanei vătămate, fără ca persoana vătămată să facă personal menţiuni în cuprinsul său nu este de natură să conducă la concluzia că agentul de poliţie P. ar fi dorit să consemneze în declaraţie o manifestare de voinţă care nu ar fi fost reală din partea victimei.
La solicitarea inculpatei, instanţa a solicitat de la Spitalul Judeţean Vaslui lista pacienţilor internaţi în acelaşi salon cu persoana vătămată la 13.01.2018 şi a procedat la audierea martorilor Q., R. şi S., a martorei T., asistentă de serviciu în perioada în care ar fi fost luată declaraţia persoanei vătămate, a martorei U. (sora persoanei vătămate D.), a martorilor P. şi V..
Totodată, din cuprinsul raportului de primă-expertiză medico-legală nr. x/28.02.2023, înaintat de I.M.L. Iaşi ca răspuns la solicitarea instanţei de a comunica o opinie de specialitate, a rezultat că, "la data de 12.01.2018 ora 19:45, D. prezenta o alcoolemie de 2,95 g/l, având o înălţime de 1,65 m şi o greutate de 75 kg. La ora 20:15 i s-a administrat Midazolam 5 mg i.v.ser fiziologic 500 ml, W. mg i.v., iar la 21.30 Tetavax. În 14-16 ore ambele medicamente vizate de solicitarea instanţei, Midazolam şi W., erau eliminate din organismul pacientului. La data de 13.01.2018 prezenta o alcoolemie de 0,50 - 0,85 g/l. În concluzie, administrarea la 12.01.2018 ora 20:15 a 5 mg de Midazolam şi a 30 mg de W. nu ar fi putut influenţa sau altera capacitatea lui D. de a-şi exprima voinţa sau de a înţelege consecinţele acţiunilor sale la 13.01.2018 în intervalul orar 10:00 - 12.00".
În acest context probator, curtea a apreciat că apărările inculpatei nu sunt susţinute de probele administrate şi, prin urmare, raportat la împrejurarea că pentru fapta de vătămare corporală din culpă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, a dispus încetarea procesului penal şi cu privire la această acuzaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (6) şi (8) şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen.
Cu privire la acuzaţia de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie
Sub acest aspect, inculpata A. a susţinut, în declaraţia de suspect, că se deplasa cu muzica dată destul de tare, că a auzit un zgomot puternic în partea stângă a autoturismului, dar şi-a continuat deplasarea întrucât nu trecuse peste niciun obstacol şi nimic nu îi atrăsese atenţia. Nu a văzut să fi lovit ceva, însă după 2 sau 3 kilometri a observat farurile unor autovehicule în oglinda retrovizoare şi când a privit spre oglinda laterală a constatat că nu era acolo. După încă 700-1000 de metri a oprit pentru a-şi examina autovehiculul, la intersecţia cu drumul spre gara Buhăieşti, ocazie cu care a constatat că lipsea toată oglinda, iar de portieră atârnau nişte fire, în acel moment realizând că exista o legătură între zgomot şi lipsa oglinzii.
A mai susţinut că a terminat de fumat o ţigară şi a pornit cu autoturismul înapoi spre locul unde auzise zgomotul, circulând cu viteză moderată şi căutând oglinda cu privirea pe carosabil. Apropiindu-se de locul unde auzise zgomotul a observat multe faruri şi apoi persoane adunate, oprind la circa 100 de metri de locul accidentului. O femeie din dreptul casei sociale lângă care parcase i-a spus că fusese lovit un om şi atunci a făcut legătura. Inculpata a ajuns la locul accidentului şi i-a spus martorului X., care vorbea la telefon cu un superior:
"X., cred că pe omul acesta l-am lovit eu.". În respectiva declaraţie, datată 27.01.2020, inculpata A. nu a menţionat nimic despre vreo acţionare a sistemului de frânare şi a precizat că nu a discutat cu nimeni telefonic de la momentul la care a auzit zgomotul până s-a întors la locul accidentului.
În declaraţia dată în cursul judecăţii, inculpata a susţinut, în linii mari, aceeaşi versiune, existând totuşi anumite diferenţe notabile cu privire la acţionarea frânei, momentul în care a observat lipsa oglinzii laterale stânga în momentul în care a vrut să se asigure că intră în condiţii de siguranţă în cea de-a doua curbă, viteza de deplasare pe drumul de întoarcere şi contextul în care i-a spus poliţistului că probabil ea lovise victima.
Analizând probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, instanţa de fond a apreciat că apărările inculpatei sunt nesincere, iar acuzaţia de părăsire a locului accidentului este fondată.
Subliniind aspectele ce rezultă din imaginile surprinse de camera de supraveghere de pe marginea drumului, respectiv direcţia de deplasare a victimei D. - în acelaşi sens cu autoturismul inculpatei, în apropierea axului drumului, uşor oblic spre stânga, îmbrăcămintea acestuia - luminată de farurile autoturismului - precum şi locaţia victimei în secundele imediat următoare impactului, instanţa de fond a apreciat că, dacă ar fi fost atentă la drum (aspect care nu poate fi stabilit pe baza probatoriului existent şi dată fiind poziţia procesuală a inculpatei), A. nu avea cum să nu observe prezenţa pe carosabil a victimei măcar cu câteva secunde înainte de impact, chiar şi în condiţiile în care nu ar mai fi avut timp să îl evite.
Cu toate acestea, din moment ce nu se poate stabili dacă inculpata era sau nu atentă la drum la apropierea de victimă şi întrucât sub aspectul acuzaţiei de vătămare corporală din culpă, pentru care răspunderea penală s-a prescris, inculpata nu a susţinut că nu ar fi lovit victima, raportat la acuzaţia de părăsire a locului accidentului prezumţia de nevinovăţie ce trebuie recunoscută inculpatei impune a se porni de la presupunerea că inculpata nu a observat pietonul aflat în stare de ebrietate până la momentul impactului, aceasta fiind varianta faptică cea mai favorabilă inculpatei şi care, în caz de dubiu, primează.
În aceste condiţii, instanţa a reţinut că inculpata a recunoscut în mod constant că a auzit, în ciuda faptului că nivelul muzicii pe care o asculta era destul de ridicat, un zgomot puternic în partea stângă. Zgomotul puternic a fost cauzat de lovirea puternică a victimei D. cu oglinda laterală stânga a autovehiculului, din imaginile surprinse de camera de supraveghere orientată spre Negreşti rezultând clar că victima a fost proiectată pe carosabil, fără a exista vreun moment în care să îşi mai fi păstrat echilibrul.
Astfel cum rezultă clar din imaginile surprinse de camera de supraveghere orientată spre Vaslui, la foarte scurt timp după impact, cel mult o secundă, înainte ca autoturismul să iasă din raza camerei, au fost acţionate stopurile de frână. La momentul luării primei declaraţii, în calitate de suspect, inculpata nu a menţionat nimic despre vreun reflex de a frâna, susţinând că şi-a continuat deplasarea pentru că nu îi atrăsese atenţia nimic. Este greu de admis că ar fi frânat, fie şi pentru o secundă, dacă nu i-ar fi atras atenţia ceva legat de deplasarea maşinii, nu doar un zgomot exterior.
Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi din planşele fotografice nu rezultă urme de frânare care să poată fi puse în legătură cu aspectele deduse judecăţii, prin urmare instanţa a reţinut că inculpata a frânat doar pentru scurt timp şi nu de o manieră violentă care să determine o încetinire bruscă a autoturismului şi să lase urme de frânare. Inculpata a realizat că a lovit ceva cu partea stângă a autoturismului şi a frânat pentru scurt timp, din reflex, după care însă şi-a continuat deplasarea în direcţia Vaslui, fără a mai opri.
În ceea ce îl priveşte pe D., acesta a fost găsit pe suprafaţa carosabilă fără cunoştinţă de către martorul O.. După 10-15 minute, în urma apelului la nr. de urgenţă 112, a ajuns la faţa locului o ambulanţă cu echipajul format din asistenta medicală Y. şi conducătorul auto Z., ulterior ajungând şi un echipaj de patrulare din cadrul secţiei Rurale nr. 6 Negreşti, format din agentul de poliţie X. şi jandarmul AA..
Inculpata s-a întors la volanul autovehiculului spre locul accidentului şi l-a parcat pe partea dreaptă a drumului, pe sensul Vaslui-Negreşti, în dreptul unei locuinţe de asistenţă socială, la aproximativ 140 de metri de locul unde se aflau ambulanţa şi echipajul de poliţie. Aflând de la martora Şesloschi Marieta că fusese lovit un om, s-a deplasat în grabă spre agentul de poliţie X., lângă care a ajuns după aproximativ 20 de minute de la momentul producerii accidentului, în timp ce acesta discuta telefonic cu superiorul său, şeful Poliţiei Negreşti, comisarul BB., spunându-i că autorul accidentului plecase de la faţa locului. În acel moment inculpata s-a apropiat de agentul X. şi i-a spus că ea credea că l-a lovit pe omul acela, totodată atrăgându-i atenţia "Să nu cumva să îmi faci dosar de părăsire a locului accidentului.". Agentul X. a transmis susţinerile inculpatei către comisarul BB..
Ulterior, ajuns la faţa locului, comisarul şef CC., şef al secţiei Poliţie Rurală nr. 6 Negreşti, a observat-o pe inculpată îngrijorată, repetând "Ce am făcut?" şi a auzit-o la un moment dat spunând "Mi-a spus avocatul să mă întorc", în condiţiile în care inculpata era neînsoţită. Agentul DD. a observat-o pe inculpată în apropierea ambulanţei, interesându-se de starea victimei.
La aproximativ 140 de metri spre Vaslui a fost identificat autoturismul parcat de inculpată cu luminile de avarie funcţionând. Pe carosabil, în apropierea locului accidentării victimei, au fost identificate fragmente ale oglinzii laterale stânga a autovehiculului condus de inculpată, inclusiv capacul acesteia, de aceeaşi culoare cu cea a autoturismului.
Potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului, A. ar fi declarat că, în momentul în care a trecut de magazinul M., din sens opus se apropiau două autovehicule, dintre care primul folosind faza lungă, iar la un moment dat a auzit o lovitură puternică din partea stângă a autoturismului, însă nu a realizat ce s-a întâmplat, nu a văzut şi nu a ştiut că a lovit o persoană, dar s-a gândit că e posibil să fi lovit un câine. A redus viteza, în timp ce un conducător auto din spate îi dădea flash-uri, a continuat să se deplaseze cu gândul de a se întoarce să vadă ce s-a întâmplat, a întors la gara Buhăieşti, iar când a coborât din autoturism, la 150 de metri înainte de locul impactului, a observat că nu mai avea oglinda laterală stânga.
Susţinerile inculpatei din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului sunt infirmate de imaginile surprinse de camera de supraveghere, la momentul la care aceasta a surprins autoturismul inculpatei necirculând niciun alt autovehicul nici din sens opus, nici în aceeaşi direcţie.
Instanţa a constatat că inculpata a prezentat 3 versiuni cu privire la momentul în care a constatat lipsa oglinzii laterale stânga: la momentul la care a oprit maşina la 150 de metri de locul impactului (procesul-verbal de cercetare la faţa locului, semnat de inculpată în calitate de conducător auto), la momentul în care din spate veneau două autoturisme, la 2 sau 3 km după locul impactului (declaraţia de suspect), respectiv la momentul în care încerca să ia în condiţii de siguranţă a doua curbă după locul impactului (declaraţia din cursul judecăţii).
Raportat la imaginile surprinse de camerele de supraveghere din care reiese clar că, imediat ulterior impactului, inculpata a acţionat sistemul de frânare şi apoi şi-a continuat deplasarea, la susţinerile acesteia în sensul că zgomotul pe care l-a auzit din stânga a fost unul puternic, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului consemnându-se chiar că a auzit o lovitură puternică, în condiţiile în care inculpata nu a negat lovirea persoanei vătămate, instanţa de fond a considerat greu de acceptat susţinerea că inculpata ar fi putut să nu reţină exact momentul respectiv, raportat la importanţa pe care chiar ea susţine că o dădea oglinzii laterale în timpul deplasării, dar şi la legătura evidentă pe care nu avea cum să o facă, în acel moment, cu zgomotul puternic auzit cu câteva minute înainte. Contradicţiile din declaraţiile succesive privind momentul în care a observat lipsa oglinzii laterale conturează nesinceritatea versiunii pe care inculpata o oferă.
Mai mult, deşi inculpata a susţinut constant că nu a vorbit cu nimeni la telefon de la momentul la care a auzit zgomotul până când s-a întors la locul accidentului, în declaraţiile date în ambele faze ale procesului de martorul CC., şeful secţiei Poliţie Rurală Negreşti, acesta îşi aminteşte cert că a auzit-o pe inculpată spunând "Mi-a spus avocatul să mă întorc", declaraţiile coroborându-se cu celelalte elemente ale probatoriului, inclusiv cu susţinerile martorului X..
Inculpata nu a avut o atitudine constantă nici în ceea ce priveşte percepţia sa asupra sursei şi naturii zgomotului pe care l-a auzit în momentul impactului. În declaraţia dată în calitate de suspect, a arătat clar că nu observase nimic şi nu lovise nimic, astfel încât şi-a continuat deplasarea. Cu toate acestea, la momentul întocmirii procesului-verbal de cercetare la faţa locului A. a arătat că nu şi-a dat seama că lovise o persoană, dar crezuse că a lovit un câine, susţinere ce se coroborează cu declaraţia dată de martora EE. în cursul urmăririi penale, nepoată a victimei şi asistentă medicală.
Din concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 70 din 31.03.2020 întocmit în cursul urmăririi penale de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, instanţa de fond a reţinut ca fiind concludente pentru acuzaţia examinată, următoarele:
Impactul cu victima a determinat ruperea completă a carcasei oglinzii retrovizoare din partea stângă, cu tot cu oglindă, cu siguranţă la acel moment fiind generat un zgomot tip pocnitură cu intensitate relativ ridicată, pe care conducătoarea auto a declarat că l-a auzit. Autoturismul şi-a continuat deplasarea, după circa o secundă observându-se pe filmare aprinderea stopurilor, ca urmare a apăsării pedale de frână, fără a se putea stabili deceleraţia. Autoturismul şi-a continuat deplasarea, fără să oprească. Viteza minimă posibilă a autoturismului a fost de 61 de km pe oră. Inculpata putea identifica prezenţa victimei pe carosabil de la o distanţă de 30 de metri, neexistând nici un impediment obiectiv în acest sens. A. putea şi trebuia să realizeze că a fost implicată într-un accident rutier soldat cu lovirea unei persoane şi nu a unui obstacol sau a unui animal. Cauza producerii accidentului a constituit-o deplasarea neregulamentară a pietonului, nesemnalizarea acestuia cu accesorii fluorescent-reflectorizante sau surse de lumină. Depăşirea vitezei legale de către inculpată ar fi avut legătură de cauzalitate cu producerea accidentului numai dacă aceasta ar fi observat pietonul. Neidentificarea prezenţei pietonului ar fi condus la lovirea acestuia şi la o viteză de 50 km pe oră.
Expertul a considerat imposibil ca un conducător auto apt din toate punctele de vedere pentru a conduce autovehicule şi cu atenţia concentrată la desfăşurarea traficului din faţa sa să nu fi identificat, fie şi tardiv, prezenţa pietonului în faţa autoturismului, lumina farurilor fiind reflectată de hainele acestuia. Zgomotul gen pocnitură a fost puternic, reacţia normală a unui conducător auto fiind de a opri şi a vedea ce a impactat. Aceste două aspecte trebuiau să conducă, în mod cert, la reprezentarea faptului că a avut loc un accident de circulaţie.
Ca răspuns la obiecţiunile inculpatei, expertul criminalist a reţinut, printre altele, următoarele: întrucât indubitabil este exclusă săvârşirea faptei cu intenţie, singura ipoteză sustenabilă e cea potrivit căreia inculpata nu a identificat, anterior coliziunii, prezenţa victimei pe culoarul de mers. Dacă autoturismul s-ar fi deplasat doar cu cel mult 50 km pe oră şi inculpata ar fi observat victima în raza de acţiune a farurilor, accidentul putea fi evitat.
Prin urmare, instanţa a reţinut ca fiind dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpata A. nu a observat la timp prezenţa victimei D. pe carosabil, deşi la lumina farurilor ar fi putut să îl observe cel puţin de la 30 de metri. Raportat la poziţia procesuală pe care inculpata a înţeles să o adopte, nu se poate stabili care a fost motivul pentru care inculpata nu era atentă la drum şi nici care a fost momentul la care a observat victima.
Cu certitudine însă inculpata a auzit zgomotul puternic cauzat de lovirea persoanei vătămate şi de ruperea oglinzii laterale, în acest sens fiind toate declaraţiile sale. Or, un conducător auto care îşi dă seama că a lovit ceva şi ştie că în secundele anterioare nu avea atenţia concentrată la drum (variantă pe care instanţa a considerat-o singura explicaţie pentru care inculpata nu a frânat deloc anterior impactului), trebuie să explice de o manieră coerentă şi plauzibilă modalitatea în care, plecând de la locul unui accident cu presupusa convingere că nu avea niciun motiv să oprească şi să verifice măcar ce a lovit, se întoarce după 15-20 de minute la faţa locului şi declară probabilitatea de a fi lovit victima accidentului.
Este dovedit că inculpata, la momentul la care a acţionat instinctiv pedala de frână şi apoi, în timp ce pleca de la locul accidentului, chiar dacă nu văzuse deloc victima în faţa farurilor sau în momentul impactului, avea toate datele necesare pentru a avea reprezentarea faptului că exista posibilitatea să fi lovit o fiinţă, fie ea om sau animal.
În acest context, din punctul de vedere al elementului material, instanţa a considerat cert dovedit că inculpata a plecat de la locul accidentului fără a avea încuviinţarea organelor de poliţie şi că nu a făcut niciun demers pentru a verifica ce lovise sau pentru a anunţa vreo autoritate a statului.
Urmarea imediată în cazul infracţiunii ce face obiectul analizei este reprezentată de o stare de pericol pentru siguranţa participanţilor la trafic, pentru sănătatea victimei accidentului şi pentru posibilitatea autorităţilor statului de a stabili complet şi la timp ce s-a întâmplat şi a lua măsurile pentru salvarea vieţii victimei accidentului. Această stare de pericol a apărut la momentul la care inculpata a luat piciorul de pe pedala de frână şi şi-a continuat deplasarea, în acel moment fapta fiind consumată.
Sub aspectul atitudinii subiective a inculpatei la momentul plecării de la locul accidentului, curtea a constatat că ea îmbracă forma intenţiei indirecte, în sensul că inculpata a avut reprezentarea că ar fi lovit ceva, fie om, fie animal, fie obiect, existând posibilitatea reală de a fi fost implicată într-un accident de circulaţie, dar a acceptat producerea rezultatului reprezentat de starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de textul de incriminare, poziţia sa subiectivă nefiind caracterizată prin presupunerea uşuratică a lipsei vreun contact cu un om sau un animal, ci prin indiferenţă faţă de această posibilitate.
În acest sens, instanţa a avut în vedere intensitatea lovirii victimei, intensitatea zgomotului produs, auzit de inculpată, împrejurarea că inculpata a frânat iniţial, ceea ce e puţin probabil să se fi întâmplat dacă zgomotul nu ar fi fost perceput ca provenind de la un contact între maşină şi un alt corp, exterior acesteia, precum şi susţinerile acesteia, la scurt timp după producerea accidentului, în sensul că a avut impresia că lovise un câine.
Apărarea a insistat mult pe aspecte legate de urmele accidentului, conservarea acestora, ordinea sosirii poliţiştilor la faţa locului şi atitudinea acestora, modul în care s-ar fi desfăşurat cercetările, niciunul dintre aspectele respective nefiind, în aprecierea instanţei, determinant în lămurirea acuzaţiei. Cât priveşte timpul necesar inculpatei să ajungă cu o viteză normală în dreptul Gării Buhăieşti, să verifice lipsa oglinzii şi starea maşinii şi apoi să se întoarcă cu o viteză redusă, este vorba despre apărări a căror putere de convingere rezidă exclusiv în susţinerile inculpatei, neputând fi în mod real verificate.
Cât priveşte atitudinea inculpatei după întoarcerea la faţa locului, starea sa emoţională, faptul că s-ar fi interesat sau nu de starea victimei, instanţa a considerat că nici aceste aspecte nu sunt de natură a duce la o altă concluzie, infracţiunea consumându-se la o secundă după impact, în momentul în care inculpata a decis să îşi continue deplasarea, indiferentă faţă de posibilitatea de a fi lovit o persoană.
Raportat la cele expuse anterior, în urma analizei coroborate a probatoriului instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt expusă prin actul de sesizare este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă şi că, în drept, fapta inculpatei A. care, în seara zilei de 12.01.2018, pe raza localităţii Vultureşti din jud. Vaslui, la orele 18:18, ulterior acroşării victimei D. cu oglinda laterală a autoturismului x pe care îl conducea, după un moment în care a frânat fără a opri, şi-a continuat deplasarea spre Vaslui, deşi avea reprezentarea posibilităţii de a fi fost implicată într-un accident de circulaţie, având o atitudine subiectivă de indiferenţă faţă de soarta persoanei eventual vătămate, faţă de posibilităţile de acordare a primului ajutor acesteia şi de stabilire a circumstanţelor producerii accidentului, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.
Starea de recidivă postcondamnatorie este atrasă de împrejurarea că, la data de 12.01.2018, inculpata se afla încă în cursul termenului de supraveghere a executării unei pedepse anterioare de 2 ani şi 4 luni închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 7/25.01.2016 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în cauza nr. 440/45/2015, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 359/23.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a reţinut în favoarea inculpatei, drept circumstanţe atenuante facultative, potrivit art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., împrejurările ulterioare consumării infracţiunii, constând în atitudinea acesteia de a se întoarce la locul accidentului, de a se interesa despre ce se întâmplase, de a-şi asuma faţă de agentul de poliţie posibilitatea să fi fost responsabilă de accidentarea victimei, interesul manifestat faţă de starea acesteia, apreciind că modul în care s-a comportat inculpata a denotat empatie faţă de starea victimei, disponibilitate de asumare a responsabilităţii, a uşurat misiunea organelor de poliţie care erau deja antrenate în căutarea autorului accidentului şi le-a permis să se concentreze asupra stabilirii cât mai exacte a împrejurărilor producerii accidentului, toate acestea fiind elemente de natură a influenţa favorabil aprecierea instanţei asupra periculozităţii inculpatei. În acelaşi timp, trebuie ţinut de lipsa oricăror date în sensul că inculpata ar fi cunoscut cu certitudine la momentul părăsirii locului accidentului că lovise o persoană, modalitatea de intenţie care poate fi reţinută în sarcina sa fiind cea a intenţiei indirecte.
La stabilirea pedepsei aplicate inculpatei, instanţa a avut în vedere, potrivit criteriilor enumerate de art. 74 din C. pen. şi pornind de la limite speciale reduse cu o treime, lipsa unor date că inculpata ar fi avut certitudinea că a lovit o persoană, gravitatea moderată a leziunilor cauzate victimei, lipsa oricăror date că viaţa acesteia ar fi fost pusă efectiv în pericol raportat la leziunile efectiv suferite, riscul semnificativ ca victima, lăsată pe mijlocul drumului, să fi fost ulterior lovită de un alt conducător auto neatent, raportat la condiţiile de noapte în care a fost accidentată, timpul scurs până la întoarcerea inculpatei la faţa locului, atitudinea responsabilă manifestată de aceasta din momentul întoarcerii la faţa locului. Cât priveşte circumstanţele personale ale inculpatei, instanţa a reţinut că aceasta este de profesie avocat, are o bună integrare în familie şi în societate, are antecedente penale legate de comiterea unor infracţiuni de natură diferită de cea reţinută în speţă, a manifestat interes pentru proces, prezentându-se la fiecare termen, adoptând însă o poziţie procesuală apreciată ca nesinceră.
Indiferent care a fost motivaţia pentru care s-a întors la locul accidentului, inculpata a dovedit capacitatea de a-şi accepta şi confrunta responsabilitatea pentru accidentarea victimei chiar cu perspectiva angajării răspunderii penale pentru părăsirea locului accidentului, demonstrând că a învăţat din contactul anterior cu legea penală şi că măsurile şi obligaţiile impuse pe durata termenului de supraveghere în cursul căruia se afla au avut efect asupra conduitei sale şi a atitudinii faţă de valorile ocrotite de legea penală. Pe lângă criteriile enumerate anterior, instanţa a ţinut seama şi de timpul scurs de la data comiterii faptei, de peste 5 ani şi jumătate, interval în care ecoul negativ al unei astfel de infracţiuni s-a disipat parţial, dar şi de împrejurarea că inculpata se afla deja de un an şi 4 luni în termenul de supraveghere şi îşi îndeplinea obligaţiile impuse, ceea ce a şi continuat să facă până la expirarea termenului respectiv, de 4 ani.
În aceste condiţii, instanţa a aplicat inculpatei o pedeapsă la nivelul minimului special redus cu o treime, de un an şi 4 luni închisoare.
Cât priveşte pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie, având în vedere natura infracţiunii şi împrejurările în care a fost comisă, raportat şi la timpul scurs de la data comiterii faptei şi la necesitatea ca inculpata să înţeleagă pe deplin semnificaţia faptei, curtea a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) (dreptul de a conduce autovehicule) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, iar în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.
În temeiul dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din C. pen., a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare aplicate inculpatei prin sentinţa penală nr. 7/25.01.2016 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în cauza nr. 440/45/2015, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 359/23.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dispus ca inculpata să execute respectiva pedeapsă, alături de cea de un an şi 4 luni închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, pedeapsa principală totală pe care o are de executat inculpata A. fiind de 3 ani şi 8 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat că persoanele vătămate E. şi D. nu s-au constituit părţi civile.
În privinţa pretenţiilor civile formulate de părţile civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui, unitate medicală unde a fost internată victima accidentului de circulaţie D., şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi, instanţa de fond a constatat că nu s-a solicitat introducerea în cauză a societăţii de asigurare ca parte responsabilă civilmente şi nici nu a fost formulată o cerere de intervenţie în proces din partea societăţii de asigurare FF., astfel că a obligat inculpata să achite, cu titlu de daune materiale, sumele solicitate de părţile civile.
*****
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpata A., care a criticat soluţia instanţei pentru motive de netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris şi susţinute oral, apelanta inculpată a formulat critici exclusiv sub aspectul soluţiei dispuse pentru infracţiunea de părăsirea locului accidentului, solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege).
Inculpata nu a contestat împrejurările factuale reţinute de prima instanţă, respectiv, faptul că în seara zilei de 12.01.2018, orele 18:18, ea se afla la volanul unui autoturism marca x de culoare galbenă, cu volanul pe partea dreaptă, autoturism pe care îl conducea pe raza com. Vultureşti (jud. Vaslui), că, în acest context, a acroşat persoana vătămată D., victima fiind proiectată (în urma impactului) pe partea carosabilă pe sensul opus de mers, că victima D., aflată în stare de ebrietate, se deplasa (la momentul accidentului) pe partea carosabilă, încercând traversarea neregulamentară a drumului public dinspre dreapta spre stânga (conform sensului de deplasare al vehiculului condus de inculpată), iar la momentul impactului victima se afla localizată aproximativ lângă axul drumului.
În schimb, inculpata a susţinut că nu l-a observat pe pietonul D. anterior acroşării sale, din perspectiva tipicităţii subiective a faptei de părăsire a locului accidentului prezentând relevanţă dacă inculpata şi-a dat seama - la momentul impactului sau în momentele imediat următoare - că a avut loc un accident rutier cu victime, adică un impact al autoturismului său cu o persoană.
Posibilitatea ca inculpata să fi avut reprezentarea de a fi implicată într-un accident, reţinută de prima instanţă, nu echivalează cu prevederea acestui fapt, în lipsa prevederii neputându-se discuta despre intenţie, întrucât această formă de vinovăţie, indiferent dacă este directă sau indirectă, presupune în mod necesar prevederea rezultatului socialmente periculos de către autorul faptei.
Or, în cauză, dată fiind acuzaţia adusă inculpatei, prevederea ar fi trebuit să vizeze existenţa unui accident rutier cu victimă, acesta fiind elementul de fapt prin raportare la care se impunea a se analiza factorul intelectiv. În opinia apelantei, ansamblul probelor administrate nu relevă existenţa prevederii producerii unui accident cu victimă, ci, dimpotrivă, arată că inculpata a realizat posibilitatea de a fi fost fost implicată într-un eveniment rutier mai însemnat (cu acroşarea unei victime) abia ulterior părăsirii acelui loc, după ce a observat - la aproximativ 4 km distanţă - că îi lipseşte oglinda laterală stânga a vehiculului, aflând despre existenţa victimei accidentului rutier doar după întoarcerea la locul în care acesta s-a produs.
În acest ultim sens, apelanta inculpată a subliniat următoarele aspecte de fapt referitoare la derularea evenimentelor:
- autoturismul era unul cu volanul pe partea dreaptă; este vorba de un autoturism marca x, de culoare galbenă, pe care l-a primit în luna octombrie 2017, cu aproximativ 3 luni anterior producerii accidentului şi pe care îl conducea efectiv începând cu data de 20.11.2017. Poziţionarea inculpatei în partea dreaptă a maşinii determină, pentru o persoană ce a condus în România exclusiv maşini cu volan pe partea stângă, o mai mare dificultate de a percepe axul drumului şi o vizibilitate mult redusă a şoferului, mai ales în condiţiile în care inculpata nu avea o experienţă vastă în conducerea respectivului autoturism.
- la momentul şi în zona producerii accidentului rutier era întuneric, fapta fiind săvârşită la data de 12.01.2018, orele 18:17, ceea ce determină cu atât mai mult restrângerea câmpului vizual şi dificultăţi în a percepe obiectele din exteriorul vehiculului;
- în momentul impactului, inculpata nu a văzut pietonul în stare de ebrietate care circula neregulamentar pe timp de noapte, aspect reţinut în mod corespunzător şi de către instanţa de fond şi reprezentând singura explicaţie pentru faptul că nu a acţionat din reflex pedala de frână anterior impactului;
- fiind un autovehicul vechi, din clasa buget, acesta nu dispunea de sisteme suplimentare de iluminare plasate în oglinzi;
- la momentul impactului, inculpata mergea cu muzică dată la un volum ridicat în autoturism, pe timp de noapte, element esenţial pentru a se stabili cum s-a perceput, de pe scaunul şoferului, impactul cu victima din punct de vedere sonor, în sensul în care sunetul ce a ajuns la inculpată a fost sau nu indubitabil generator al informaţiei că a lovit un pieton, iar nivelul zgomotului produs era clar pentru orice şofer de autovehicul (cu pregătirea si experienţa inculpatei) ca fiind asociat cu lovirea unei persoane.
Apelanta inculpată a considerat că, la aprecierea sunetului la care a fost expusă la momentul impactului cu pietonul, volumului sunetului muzicii din habitaclu îi trebuie adăugate, obligatoriu, sunetul produs de motorul maşinii, sunetul generat de rularea anvelopelor pe carosabil, precum şi faptul că victima a fost acroşată cu o componentă exterioară caroseriei, motiv pentru care impactul nu a generat şi vreun impuls mecanic caroseriei (o zguduitură de vreun fel) pe care inculpata să-l fi perceput.
Or, doar zgomotul produs de impactul cu victima ar fi permis inculpatei să aprecieze existenţa unui accident rutier şi să se conformeze voluntar obligaţiei legale de a opri autovehiculul şi de a sesiza organele de poliţie despre accident, în măsura în care acest zgomot, ca intensitate şi tonalitate, i-ar fi permis să-l decodeze ca fiind cel al unui impact cu o victimă. Aceasta în condiţiile în care inculpata a admis că a auzit un zgomot în momentul impactului, zgomot ce venea din partea stângă, însă nu a văzut să fi lovit ceva.
Aspectele declarate de inculpata A. la momentul cercetării la faţa locului şi consemnate în procesul-verbal nu pot şi nu trebuie folosite în procesul penal pentru stabilirea adevărului judiciar, având în vedere, pe de-o parte, faptul că aceste aspecte echivalează cu o veritabilă declaraţie de făptuitor, fără a beneficia de garanţiile specifice dreptului la apărare de care beneficiază persoana acuzată de săvârşirea unei fapte, iar, pe de altă parte, împrejurarea că respectivele detalii au fost prezentate sub imperiul stării de tulburare profundă în care se afla inculpata cu privire la desfăşurarea evenimentelor.
Considerând nelegală luarea în considerare, de către instanţa de fond, a declaraţiei luate în asemenea condiţii neprocedurale, inculpata A. a considerat că, în pofida acestei nelegalităţi, respectiva declaraţie nu relevă că la momentul impactului sau în fracţiunile de secundă imediat ulterioare, ea ar fi avut percepţia că a lovit o altă persoană. Imaginile video şi raportul de expertiză judiciară întocmit în faza de urmărire penală evidenţiază că, la aproximativ 1 secundă după impact, inculpata a apăsat pedala de frână, pentru puţin timp, fără a se fi putut stabili cât a încetinit autoturismul; or, dacă percepţia inculpatei de la acel moment ar fi fost că a lovit o persoană sau dacă zgomotul perceput în interiorul maşinii ar fi fost unul semnificativ, atunci instinctual ea ar fi frânat puternic şi ar fi oprit maşina.
Inculpata a făcut trimitere şi la momentul în care a observat lipsa oglinzii laterale stânga, respectiv, în momentul în care efectua o curbă strânsă la stânga, după ce depăşise locul producerii impactului, cu aproximativ 2-3 km. Motivul nesesizării lipsei oglinzii este acela al neutilizării sale decât în condiţiile schimbării direcţiei de mers. Or, din probele video aflate la dosarul cauzei rezultă că în spatele vehiculului condus de inculpată nu s-a aflat preţ de mai multe secunde nicio altă maşină, ceea ce înseamnă că nu au existat reflexii ale farurilor altor maşini care să o avertizeze în legătură cu absenţa oglinzii.
De altfel, nici imediat după ce a observat această lipsă, deşi a întors maşina, revenind pe traseul anterior parcurs, inculpata încă nu realizase că oglinda se detaşase urmare a pocniturii auzite şi că acea pocnitură semnifica impactul cu o persoană. Intervalul de timp mai lung în care a parcurs distanţa la întoarcere a avut drept cauze oprirea sa pentru a verifica starea autoturismului, iar ulterior, deplasarea cu viteză redusă pentru a găsi oglinda căzută. După momentul în care s-a întors la locul producerii accidentului, deşi într-o stare de puternică emoţie cauzată de cele aflate, inculpata a menţionat de îndată că este posibil ca pe acel om să îl fi lovit ea (aspect relatat martorului X. - poliţist aflat la faţa locului), a discutat cu echipajul de poliţie existent la faţa locului, s-a interesat de starea acestuia şi a indicat din prima clipă că nu si-a dat seama la momentul în care a trecut cu maşina si s-a produs incidentul că ar fi lovit o persoană.
Declaraţia martorului CC., care a menţionat că inculpata a făcut afirmaţia că "Mi-a spus avocatul să mă întorc", nu poate sta la baza soluţiei de vinovăţie a inculpatei, întrucât nu reflectă o veritabilă situaţie de fapt, ci numai ce ar fi înţeles martorul că ar fi spus inculpata în acel context, fără a exista alte mijloace de probă care să coroboreze susţinerile sale. În mod asemănător, declaraţia martorului X., din care rezultă că inculpata A. a venit la acesta, speriată şi i-a cerut" să nu îi facă dosar de părăsire a locului accidentului, se explică prin specificul profesiei pe care o exercită inculpata, aceasta conştientizând la momentul în care s-a întors şi a văzut că a fost produs un accident cu victimă că există riscul de a fi pornit un dosar care să aibă ca obiect părăsirea locului accidentului.
În ceea ce priveşte forma de vinovăţie reţinută de instanţa de fond, apelanta inculpată a arătat că factorul intelectiv specific intenţiei (dar şi culpei cu prevedere) presupune că "făptuitorul îşi da seama că o anumită conduită va produce un anume rezultat; el reclamă în existenţa, în psihicul autorului a unei reprezentări prealabile, cât mai exacte, a conţinutului acţiunii efectuate, a împrejurărilor în care aceasta se desfăşoară" (ICCJ, s.pen., Decizia nr. 60/2017).
Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă însă că inculpata nu a prevăzut existenţa unui astfel de accident, după cum nu a prevăzut nici faptul că, prin continuarea deplasării sale săvârşeşte, din punct de vedere obiectiv, o faptă tipică de părăsire a locului accidentului. Numai dacă inculpata ar fi oprit autoturismul şi văzând pietonul pe carosabil şi-ar fi continuat drumul ori dacă l-ar fi zărit tardiv s-ar fi putut discuta despre o faptă intenţionată. Or, probele administrate nu relevă decât existenţa unei culpe simple a inculpatei cu privire la producerea unui accident cu victimă şi părăsirea locului accidentului.
Inculpata nu a văzut în niciun moment pe pietonul D. şi nu a prevăzut că, prin continuarea deplasării, se va îndepărta de locul producerii accidentului rutier, deşi ar fi trebuit şi ar fi putut afla dacă a lovit un pieton în măsura în depunea mai multe eforturi în acest sens - oprind maşina şi verificând starea părţii carosabile şi starea vehiculului său. Inclusiv faptul că inculpata avea o stare de agitaţie, de nervozitate urmare a aflării celor întâmplate, că s-a preocupat constant de starea de sănătate a victimei relevă faptul că aceasta nu a acceptat în niciun moment anterior întoarcerii la locul accidentului că ar fi săvârşit un accident rutier cu victimă şi că a părăsit locul săvârşirii acestuia.
Or, fapta incriminată în cuprinsul art. 338 alin. (1) din C. pen. are caracter infracţional doar dacă este săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei (directe sau indirecte), ceea ce înseamnă că fapta imputată inculpatei A. nu a fost comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege, impunându-se, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., dispunerea unei soluţii de achitare.
În cursul judecării apelului, interpelată în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (4) din C. proc. pen., inculpata A. a optat pentru a nu face declaraţii în faţa instanţei de apel.
În şedinţa publică din data de 8 februarie 2024, Înalta Curte a încuviinţat cererea apelantei inculpate de reascultare a martorilor X., CC. şi Şesloschi Marieta şi a respins solicitarea aceleiaşi inculpate de efectuare a unei noi expertize criminalistice a accidentului de circulaţie, considerentele avute în vedere fiind expuse în încheierea de la acea dată. Cei trei martori încuviinţaţi au fost audiaţi nemijlocit în şedinţa publică din data de 16 mai 2024, în prezenţa inculpatei şi a apărătorului său ales.
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază nefondat apelul declarat, pentru următoarele considerente:
Calea de atac declarată de inculpata A. vizează exclusiv soluţia de condamnare dispusă prin hotărârea primei instanţe sub aspectul acuzaţiei de părăsire a locului accidentului, celelalte dispoziţii ale curţii de apel, referitoare la acuzaţiile de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă, nefăcând obiect de critică în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.
În limitele astfel determinate de efectul devolutiv al căii de atac declarate, Înalta Curte constată că circumstanţele faptice în care s-a produs evenimentul rutier din data de 12.01.2018 au fost corect reţinute de către instanţa de fond, în urma unei analize ample, judicioase şi exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Inculpata A. nu a contestat, de altfel, contextul obiectiv în care, subsecvent producerii evenimentului rutier, ea a părăsit locul accidentului, criticile acesteia limitându-se la modalitatea de evaluare, de către instanţa de fond, a atitudinii sale subiective la data comiterii faptei, atitudine care, potrivit apelantei inculpate, nu ar corespunde formei intenţiei indirecte, ci doar culpei simple.
Reevaluând ansamblul probator administrat în ambele grade de jurisdicţie, Înalta Curte constată dovedită neechivoc împrejurarea că, la data de 12.01.2018, în jurul orelor 18:17, în timp ce conducea autoturismul marca x de culoare galbenă, cu volanul pe partea dreaptă şi număr de înmatriculare provizoriu, pe raza localităţii Vultureşti din judeţul Vaslui, deplasându-se dinspre Negreşti spre Vaslui cu o viteză estimată de 61 km/h, inculpata A. l-a acroşat cu oglinda laterală stânga a autoturismului pe numitul D., în vârstă de 61 de ani, aflat într-o stare avansată de ebrietate şi care se deplasa neregulamentar în aceeaşi direcţie, aproape de axul drumului, uşor oblic spre stânga.
Deşi, în urma impactului, pietonul a fost proiectat pe carosabil, suferind leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 105 - 110 zile de îngrijiri medicale, iar oglinda laterală stânga a autoturismului condus de inculpată a fost detaşată în întregime, aceasta din urmă şi-a continuat deplasarea şi a părăsit locul accidentului, unde a revenit după un interval de aproximativ 20 de minute.
Critica apelantei-inculpate, referitoare la neprevederea implicării sale într-un accident rutier cu victime, este nefondată.
Inculpata A. a invocat, sub acest aspect, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., concretizat în absenţa elementului intenţional. Poziţia apărării se circumscrie, în esenţă, susţinerii că, pe fondul volumului sonor al muzicii pe care o asculta în cursul deplasării şi al nefamiliarizării cu particularităţile vehiculului cu volan pe partea dreaptă, inculpata nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut că ar fi produs un accident cu victime şi că, prin îndepărtarea sa de la locul accidentului, creează o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de art. 338 alin. (1) din C. pen.
Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că dinamica şi urmările accidentului rutier (în urma căruia victima a suferit leziuni traumatice importante), forţa impactului, reliefată de avariile semnificative suferite de autoturismul condus de inculpată (smulgerea violentă a oglinzii retrovizoare stânga) şi reacţia acesteia imediat subsecventă impactului (concretizată în acţionarea pedalei de frână) reprezintă împrejurări factuale obiective, care demonstrează că inculpata A. a prevăzut atât posibilitatea ca, în urma impactului, să fi rezultat victime, cât şi starea de pericol generată de părăsirea locului accidentului anterior sosirii organelor de poliţie.
Poziţia apărării se limitează la valorificarea simplelor alegaţii ale inculpatei că, pe de o parte, pe fondul conjugării zgomotului muzicii din habitaclu cu cel produs de rularea autoturismului pe carosabil, ea nu ar fi perceput sunetul impactului de o manieră care să îi permită să înţeleagă clar natura reală a evenimentului rutier produs, iar, pe de altă parte, în contextul conducerii unui autoturism cu volanul pe partea dreaptă, nu ar fi remarcat absenţa oglinzii stânga faţă decât după parcurgerea unei distanţe mai lungi. Aceste afirmaţii reflectă apărări pur subiective ale inculpatei, care nu pot fi cenzurate, în sine, prin prisma vreunui element probator obiectiv; esenţiale pentru lămurirea completă a împrejurărilor în care inculpata a părăsit locul accidentului sunt, în schimb, circumstanţele reale anterioare, concomitente sau posterioare producerii acestuia care, coroborate, pot evidenţia în ce măsură inculpata a cunoscut implicarea sa într-un accident şi a prevăzut, totodată, posibilitatea existenţei unei victime şi starea de pericol creată prin părăsirea locului accidentului.
În acest sens, rezultă din declaraţiile inculpatei A. (date în calitate de suspect şi inculpat, cu respectarea drepturilor sale procesuale), coroborate cu imaginile surprinse de camerele de supraveghere amplasate în apropierea locului în care s-a produs accidentul şi constatările expertului criminalist (astfel cum sunt reliefate de procesul-verbal de vizualizare imagini din data de 31.10.2019, respectiv, de raportul de expertiză criminalistică nr. x din 31.03.2020 şi răspunsul la obiecţiuni din data de 09.11.2020) că, premergător impactului cu victima D., inculpata circula cu o viteză de aproximativ 61 km./h şi, cel mai probabil, pe fondul neatenţiei la volan, nu a observat la timp prezenţa acestuia pe carosabil, de vreme ce nu a acţionat pedala de frână anterior lovirii sale.
Cele două mijloace de probă de specialitate anterior menţionate atestă însă, că în momentul sau imediat ulterior impactului, inculpata A. a acţionat rapid pedala de frână a autoturismului, aprinderea luminilor stop de culoare roşie fiind vizibilă în imaginile surprinse de camera de supraveghere.
Deşi cu o durată scurtă şi de o intensitate redusă (nefiind identificate urme de frânare pe carosabil), această manevră de frânare demonstrează, prin ea însăşi, că inculpata a perceput zgomotul şi vibraţiile produse inevitabil de impactul cu victima. Acţionarea imediată a pedalei de frână, corelată cu amploarea avariilor produse autoturismului, astfel cum este reliefată de procesul-verbal de cercetare la faţa locului (ruperea completă a carcasei oglinzii retrovizoare din partea stângă, urme de zgâriere portieră stângă faţă în apropierea geamului portierei, pe geam şi pe mânerul de deschidere a portierei) şi cu gravitatea leziunilor cauzate victimei conduc la concluzia certă că zgomotul şi efectele de ansamblu produse de impact au fost suficient de puternice pentru a fi percepute de către inculpată, chiar şi în ipoteza avansată de aceasta, în care volumul muzicii pe care o asculta în habitaclu era unul ridicat.
În contextul obiectiv în care s-a produs accidentul, rezultă, aşadar, că apelanta inculpată a cunoscut că a avut loc un impact puternic cu un obstacol aflat în exteriorul autoturismului şi, în contextul zonei propriu-zise de impact (aflate la nivelul oglinzii retrovizoare) a prevăzut, astfel, posibilitatea de a fi lovit o fiinţă, producând un accident consecutiv căruia avea obligaţia de a anunţa imediat organele de poliţie şi de a rămâne la faţa locului până la sosirea acestora.
Simpla împrejurare că evenimentul rutier s-a produs după lăsarea întunericului ori că inculpata nu ar fi observat prezenţa pietonului pe carosabil anterior impactului nu modifică această concluzie, de vreme ce atât factorii obiectivi (deplasarea în localitate, într-o zonă circulată, la o oră la care, în mod obişnuit, pietonii participă la trafic, forţa impactului produs la un nivel de înălţime al vehiculului care excludea indubitabil lovirea unui animal de mici dimensiuni şi efectele sonore sau mecanice inerente acestui impact), cât şi factorii subiectivi relevanţi în speţă (inculpata este o persoană tânără, nu suferă de afecţiuni care să îi fi afectat temporar capacitatea de percepţie şi avea suficientă experienţă ca şofer pentru a diferenţia un zgomot minor de unul puternic, chiar conducând un vehicul cu volan pe partea dreaptă) demonstrează că inculpata A. a cunoscut că a produs un eveniment rutier şi a prevăzut că acesta ar fi putut avea ca urmare lovirea unei persoane.
Omisiunea inculpatei de a opri autoturismul şi a verifica imediat sursa zgomotului produs se relevă, astfel, ca fiind expresia indiferenţei sale faţă de natura şi consecinţele reale ale respectivului accident şi nicidecum a imposibilităţii inculpatei de a percepe şi a decoda mental consecinţele sonore sau trepidaţiile inerente unui impact de amploarea celui real produs. Din această perspectivă, apărările apelantei referitoare la neprevederea consecinţelor impactului reflectă doar încercarea de valorificare speculativă a condiţiilor în care s-a produs accidentul (în absenţa unor martori oculari), Înalta Curte constatând că, în realitate, niciunul dintre elementele obiective cert demonstrate probator în speţă nu susţine teza unei imposibilităţi de prevedere a naturii şi a consecinţelor posibile ale accidentului produs în circumstanţele speţei.
Probatoriul de specialitate menţionat în precedent, susţinut şi de declaraţiile inculpatei, relevă că, ulterior impactului, fără a reduce semnificativ viteza de deplasare ori a opri autovehiculul şi fără a realiza o minimă verificare a sursei şi a consecinţelor potenţiale ale zgomotului produs, inculpata A. a optat pentru a-şi continua deplasarea, revenind la locul accidentului după un interval de aproximativ 20 de minute. Conduita avută de inculpată în acest interval de timp şi motivaţia ce a stat la baza deciziei de revenire la locul accidentului pot fi decelate numai pe baza propriilor sale declaraţii, apelanta susţinând că ar fi observat absenţa oglinzii după parcurgerea unei distanţe de aproximativ 4 km. şi ar fi decis să efectueze în sens invers acelaşi traseu, în speranţa că va găsi obiectul lipsă.
În orice caz, intervenind ulterior consumării infracţiunii reţinute în sarcina sa, o atare motivaţie este irelevantă sub aspectul tipicităţii obiective sau subiective a faptei, putând fi avută în vedere, eventual, doar la individualizarea tratamentului sancţionator.
În privinţa împrejurărilor ulterioare impactului, probatoriul testimonial demonstrează, de asemenea, că, revenind la locul accidentului, inculpata conştientizase deja implicarea sa în producerea acestuia, manifestând o stare de tulburare, agitaţie şi teamă faţă de potenţialele sale consecinţe.
Martora Şesloschi Marieta (persoană care îşi desfăşura activitatea profesională în zona evenimentului) a relatat în mod constant, inclusiv în faţa instanţei de apel, că la sosirea sa la locul accidentului (unde se aflau deja organele de poliţie şi o ambulanţă), inculpata era speriată, agitată şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. În declaraţiile succesive date pe parcursul procesului, inclusiv în apel, martorul X. (agent de poliţie sosit la faţa locului) a arătat că, în timp ce victima primea îngrijiri medicale, inculpata a venit la el speriată, agitată, gesticulând şi vorbind repede şi a afirmat că "ea este cu accidentul, să nu îi facă dosar de părăsire a locului accidentului". În fine, martorul CC. (şeful secţiei de Poliţie Negreşti, sosit la faţa locului ulterior inculpatei) a confirmat starea de tulburare în care se afla inculpata, care ar fi afirmat plângând "Ce am făcut?", "Mi-a spus avocatul să mă întorc".
Contrar susţinerilor apelantei inculpate, nu există vreun temei pentru a înlătura aceste ultime susţineri ale martorului CC., de vreme ce martorul este o persoană credibilă, a perceput în mod direct reacţiile inculpatei şi le-a relatat consecvent pe durata procesului. Posibilitatea, evocată de apărare, ca aceste afirmaţii să fi fost făcute sub imperiul stării de tulburare în care se afla inculpata, nu justifică limitarea valorii probatorii a unei probe testimoniale directe, fiabile şi legal administrate.
Înalta Curte admite că, pe fondul conştientizării gravităţii accidentului produs, inculpata A. a manifestat o stare de agitaţie şi de tulburare ce trebuie avută în vedere la evaluarea afirmaţiilor sale făcute în prezenţa martorilor aflaţi la locul accidentului.
Aceasta nu înseamnă, însă, că starea sa emoţională la momentul întoarcerii la locul evenimentului ar releva, astfel cum a susţinut apelanta, conştientizarea abia la acel moment a implicării sale într-un accident cu victime. Evaluate în contextul conduitei ante şi imediat post factum, reacţiile inculpatei, astfel cum se decelează pe baza probatoriului testimonial, demonstrează, mai degrabă, că la întoarcerea la faţa locului ea a înţeles nu existenţa, ci gravitatea accidentului şi riscul supunerii sale unei cercetări penale, risc care, în contextul stării de recidivă în care se afla, a generat şi a amplificat reacţia sa emoţională descrisă de martori.
În contextul elementelor obiective analizate în precedent, Înalta Curte concluzionează, similar instanţei de fond, că inculpata A. a cunoscut că a produs un eveniment rutier şi a prevăzut existenţa unor potenţiale victime, însă a manifestat indiferenţă faţă de consecinţele acestui eveniment, abţinându-se de la a verifica urmările real produse de impactul cu un corp străin şi părăsind locul accidentului.
Contrar susţinerilor inculpatei, esenţial pentru reţinerea elementului intenţional specific infracţiunii de părăsirea locului accidentului este un singur element, şi anume cunoaşterea, de către aceasta, a implicării sale într-un accident de circulaţie şi părăsirea locului producerii evenimentului, fără o minimă verificare a naturii şi a consecinţelor real produse.
Potrivit art. 75 din O.U.G. nr. 192/2002, în forma în vigoare la data faptei, accidentul de circulaţie este evenimentul produs pe un drum deschis circulaţiei publice, în care este implicat cel puţin un vehicul în mişcare şi care are ca urmare decesul/rănirea unei persoane, avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale. În cazul producerii unui accident - inclusiv a unuia care a produs exclusiv pagube materiale - conducătorul auto are o serie de obligaţii, prevăzute de art. 77-79 din O.U.G. nr. 195/2002, diferenţiate după cum din accident au rezultat victime sau doar pagube materiale. Aceasta înseamnă, implicit, că, odată produs un astfel de eveniment, autorul său nu se poate prevala de propria pasivitate în stabilirea consecinţelor reale ale accidentului pentru a justifica pretinsa reprezentare eronată a naturii sale şi, astfel, părăsirea locului impactului anterior sosirii organelor de poliţie.
Or, deşi probatoriul confirmă că inculpata A. a cunoscut că a avut loc un impact puternic între autoturismul pe care îl conducea şi un obstacol aflat pe carosabil (aspect pe care, în esenţă, nici nu l-a negat), ea nu a efectuat vreun minim demers pentru a stabili natura şi efectele acestui impact, manifestând, dimpotrivă, indiferenţă sub acest aspect şi acceptând implicit ca vehiculul pe care îl conducea să fi lovit o persoană aflată pe carosabil, iar fuga sa de la faţa locului să lezeze valorile sociale ocrotite inclusiv prin mijloace penale.
Părăsirea locului accidentului în aceste circumstanţe concrete s-a grefat, prin urmare, pe o atitudine psihică specifică intenţiei indirecte, deoarece cunoscând că a fost implicată într-un accident de circulaţie, inculpata a prevăzut starea de pericol creată prin părăsirea locului acestuia, acceptând posibilitatea ca evenimentul să fi produs victime, iar prin plecarea să, să fie lezate relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi la înfăptuirea justiţiei.
Sunt îndeplinite, prin urmare, toate particularităţile de ordin subiectiv specifice infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen., deoarece părăsirea locului accidentului poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, cum este cazul în speţă.
Contrar susţinerilor apelantei inculpate, chiar şi în ipoteza în care conduita incriminată de art. 338 din C. pen. nu este precedată de cunoaşterea exactă a urmărilor accidentului rutier, trebuie făcută o distincţie între ipoteza în care necunoaşterea rezultatului/urmării produse reprezintă efectul propriei conduite a autorului, pe de o parte, şi ipoteza în care necunoaşterea acestora este urmarea unei erori, pe de altă parte. Poziţia inculpatei în apel reflectă, de altfel, chiar dacă nu explicit, susţinerea acesteia de a se fi aflat în eroare cu privire la natura accidentului rutier produs, eroare consecutiv căreia ea nu ar fi prevăzut nici existenţa unei victime, nici starea de pericol creată prin părăsirea locului faptei.
Înalta Curte subliniază că, în situaţia în care reprezentarea greşită a naturii sau a consecinţelor accidentului rutier şi, implicit, a caracterului justificat sau nu al părăsirii locului accidentului, au fost urmări exclusive ale grabei sau ale dezinteresului conducătorului auto în clarificarea situaţiei efective a potenţialelor victime (cum este şi cazul în speţă), fapta acestuia de a părăsi locul accidentului constituie infracţiunea prevăzută de art. 338 din C. pen., comisă, după caz, cu intenţie directă sau indirectă, după cum autorul acesta a urmărit sau nu starea de pericol pentru valoarea ocrotită de lege.
Numai în cazul în care necunoaşterea naturii sau a urmărilor accidentului rutier a fost urmarea reprezentării eronate a acestora, în pofida diligenţelor efectuate de autor pentru clarificarea lor, poate fi incidentă nu o situaţie de lipsă de tipicitate subiectivă, ci o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din C. pen.. Diligenţele autorului faptei constituie, aşadar, în această ipoteză, un element absolut necesar pentru a se reţine eventuala sa eroare asupra naturii ori urmărilor faptei.
Pe cale de consecinţă, este exclusă incidenţa acestei cauze atunci când, similar speţei, necunoaşterea împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei - în concret, existenţa victimelor - este urmarea exclusivă a dezinteresului, a neglijenţei sau a superficialităţii manifestate de autor, eventuala valorificare a ipotezei contrare echivalând cu a admite că autorul faptei ilicite s-ar putea apăra invocând propria culpă, ceea ce este inadmisibil.
În speţă, astfel cum s-a argumentat în precedent, este cert demonstrat că inculpata A. a cunoscut că a produs un accident rutier pe un drum deschis circulaţiei publice şi, fără a depune minime diligenţe pentru a verifica urmările sale concrete, a părăsit locul accidentului, teama de consecinţele penale ale săvârşirii faptei în termenul de supraveghere al condamnării anterioare reprezentând, în mod plauzibil, un factor motivaţional important în decizia luată de inculpată.
Ansamblul circumstanţelor obiective evidenţiate de probatoriu (producerea accidentului pe un drum deschis circulaţiei, în interiorul unei localităţi, la orele 18:00, localizarea zonei de impact la nivelul oglinzii stânga faţă) şi particularităţile de ordin subiectiv ale inculpatei (vârstă, pregătire şi experienţă ca şofer) demonstrează că, în contextul concret în care s-a produs evenimentul analizat, inculpata a prevăzut că un impact de amploarea şi cu localizarea celui efectiv produs nu putea conduce decât la accidentarea unei persoane. Poziţionarea avariilor autorismului relevă, în sine, lipsa de plauzibilitate a susţinerii apărării privind percepţia inculpatei de a fi lovit un animal de mici dimensiuni (câine), în condiţiile în care, în acest ultim eventual caz, impactul s-ar fi produs la nivelul altor elemente constructive ale autoturismului (pneuri, bară faţă), fiind exclusă indubitabil posibilitatea producerii sale la nivelul oglinzii retrovizoare.
Prin urmare, concluzia primei instanţe cu privire la atitudinea subiectivă a inculpatei este temeinică, Înalta Curte constatând, la rândul său, că inculpata A. a părăsit locul accidentului, deşi a cunoscut că a fost implicată într-un eveniment rutier şi a prevăzut posibilitatea existenţei unor victime, acceptând posibilitatea producerii stării de pericol pentru valoarea socială ocrotită de art. 338 alin. (1) din C. pen.
Prin urmare, sunt întrunite toate elementele de conţinut obiectiv şi subiectiv proprii infracţiunii de părăsirea locului accidentului, iar în raport cu data săvârşirii faptei şi limitele speciale de pedeapsă, care exclud incidenţa prescripţiei răspunderii penale (statuările primei instanţe sub acest aspect fiind corecte), soluţia de condamnare dispusă în speţă este legală.
Sub aspectul tratamentului sancţionator, Înalta Curte constată că apelanta inculpată A. nu a formulat critici în apel.
Reevaluând din oficiu pedeapsa aplicată inculpatei, instanţa de apel nu identifică motive de nelegalitate a pedepselor principale ori complementare şi accesorii. Prima instanţă a stabilit o pedeapsă cu închisoarea cu durata minimă prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen., în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare şi ale reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, potrivit art. 76 alin. (1) din C. pen.
De asemenea, a fost reţinută în mod legal incidenţa stării de recidivă, al cărei prim termen îl constituie condamnarea inculpatei la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor intenţionate prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 290 alin. (1) din C. pen. şi art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 185 alin. (1), (2) din Legea nr. 254/2013, aplicată prin sentinţa penală nr. 7 din data de 25.01.2016 a Curţii de Apel Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 359/A din data de 23.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii la data de 12.01.2018, în termenul de supraveghere de 4 ani al suspendării executării pedepsei ce constituie primul termen al recidivei, impune revocarea suspendării sub supraveghere a acestei ultime pedepse, instanţa de fond aplicând în mod legal prevederile art. 96 alin. (4) din C. pen.
În fine, sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii, hotărârea atacată reflectă o temeinică individualizare a acestora şi o corectă aplicare a prevederilor art. 45 alin. (3) şi (5) din C. pen., inculpata neformulând critici sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 19 din data de 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 19 din data de 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelanta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, conform art. 405 alin. (1) din C. proc. pen., astăzi, 19 septembrie 2024, prin punerea hotărârii la dispoziţia părţilor şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei.