Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024
Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 708/2023 din data de 16 mai 2023 pronunţată de către Judecătoria Oradea, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. cu referire la art. 193 C. pen.
În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul din programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. i s-a impus inculpatului obligaţia de a presta 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunităţii la Primăria Oradea sau la Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai.
În temeiul art. 583 C. proc. pen. şi art. 96 C. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, al nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse.
În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ. s-a admis în parte acţiune civilă şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale şi 6.610 RON cu titlu de daune materiale către partea civilă Suciu augustin.
În temeiul art. 20 alin. (4) C. proc. pen. s-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca.
În temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 7.140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat către partea civilă Suciu augustin.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
II. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel partea civilă Suciu augustin şi inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 836/A/14.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul B. şi partea civilă Suciu augustin, împotriva sentinţei penale nr. 708/16.05.2023 pronunţată de Judecătoria Oradea.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în noaptea de 31.12.2018/01.01.2019, în jurul orelor 00:50, cu ocazia petrecerii revelionului, în timp ce se afla în incinta complexului de agrement C., în urma unor discuţii contradictorii şi a unor agresiuni fizice minore (anterioare) din partea inculpatului, acesta l-a îmbrâncit pe numitul Suciu augustin, acţiune care a condus la dezechilibrarea şi căderea acestuia peste balustradă fapt ce a cauzat rănirea persoanei vătămate la nivelul membrelor inferioare şi a corpului, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 115 zile de îngrijiri medicale.
III. Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat, la data de 12.01.2024, prin Serviciul Registratură.
Prin cererea formulată, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).
Prealabil, a arătat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.
Pe fondul recursului în casaţie, a invocat, în esenţă, că fapta pentru care a fost condamnat (vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. cu referire la art. 193 C. pen.) nu este tipică, atât la nivelul laturii subiective, cât şi la nivelul laturii obiective.
1. Fapta nu este tipică la nivelul laturii subiective.
În ceea ce priveşte acest motiv de recurs în casaţie, a apreciat că prezenta critică se poate circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, următoarele:
A solicitat să se aibă în vedere că nu a împins persoana vătămată Suciu augustin cu intenţia de a-i provoca leziuni în varianta descrisă de art. 193 C. pen., peste care să se suprapună din culpă urmarea mai gravă a vătămării corporale descrisă de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., ci a acţionat fără vinovăţia specifică răspunderii penale.
În continuare, a arătat că nu a urmărit să-i creeze suferinţe fizice persoanei vătămate, ci doar a intenţionat să se debaraseze de aceasta pentru a se proteja de repetatele împingeri pe care persoana vătămată le manifesta faţă de persoana sa. De asemenea, a arătat că, fiind în stare avansată de ebrietate, persoana vătămată a alunecat pe suprafaţa umedă.
Din acest punct de vedere, a apreciat că s-a aflat într-o eroare de fapt care schimbă forma de vinovăţie din intenţie în culpă, culpa putând fi sancţionată doar în cazul unei prevederi exprese, iar achitarea se impune, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., nu în temeiul lit. d) a aceluiaşi articol.
În final, cu privire la acest motiv, a arătat că acţiunea sa a fost circumscrisă unei conduite defensive, aspect reliefat de probatoriul administrat.
2. Fapta nu este tipică la nivelul laturii obiective.
Referitor la această critică, inculpatul a arătat, în esenţă, faptul că persoana vătămată Suciu augustin a avut o conduită pasivă, materializată prin lipsa prezentării în vederea evaluării de specialitate a stării de sănătate ceea ce a condus la agravarea diagnosticului, conduită imputabilă eminamente persoanei vătămate. Din acest punct de vedere, rezultatul vătămător mai grav (leziune ce prezintă peste 90 de zile îngrijire medicală) nu poate fi imputat inculpatului, această conduită întrerupând lanţul cauzal, fapt ce determină achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
În altă ordine de idei, riscul culpabil transcris în componenta contribuţiei decisive a victimei s-a materializat în faptul că acesta se afla într-o stare foarte avansată de ebrietate, pe o suprafaţa umedă şi alunecoasă (fiind prezentă apă şi spumă de baie), fără încălţăminte adecvată pentru a conferi aderenţă, la o distanţă de peste un metru de la sol, având o atitudine recalcitrantă şi agresivă, tulburând ordinea şi buna ambianţă publică (în condiţiile desfăşurării petrecerii de Revelion).
Ca atare, rezultatul vătămător nu s-ar fi putut produce în absenţa determinantă a acestor elemente factuale, acţiunea inculpatului neavând intensitatea necesară per se de a dezechilibra persoana vătămată, fapt care atrage excluderea legăturii de cauzalitate.
Pe de altă parte, prin sentinţă s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, a rezultat că patologia de la nivelul membrului inferior stâng este o complicaţie a leziunilor suferite cu ocazia traumatismului din data de 01.01.2019, între aceste modificări patologice şi leziunile posttraumatice iniţiale existând o legătură de cauzalitate secundară.
Astfel, infecţia membrului inferior al persoanei vătămate a intervenit ca urmare a unei infecţii nosocomiale, intraspitaliceşti, care întrerup lanţul cauzal.
Concluzionând, a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârii atacate şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau teza a II-a C. proc. pen. şi, după caz, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile ori respingerea acesteia, ca nefondate.
IV. Prin încheierea din 06.03.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 836/A/14.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021.
În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen.
V. Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 06.03.2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă (doar în anumite cazuri) prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.
Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.
Înalta Curte subliniază că ceea ce s-a invocat de recurentul-inculpat ca temei al incidenţei dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează, în esenţă, faptul că actele pentru care a fost condamnat nu sunt tipice la nivelul laturii subiective cât şi a celei obiective, impunându-se achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 193 C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau, după caz, teza a II-a C. proc. pen.
În analiza conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va porni de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel, respectiv că inculpatul A., în noaptea de 31.12.2018/01.01.2019, în jurul orelor 00:50, cu ocazia petrecerii revelionului, în timp ce se afla în incinta complexului de agrement C., în urma unor discuţii contradictorii şi a unor agresiuni fizice minore (anterioare) din partea inculpatului, acesta l-a îmbrâncit pe numitul Suciu augustin, acţiune care a condus la dezechilibrarea şi căderea acestuia peste balustradă fapt ce a cauzat rănirea persoanei vătămate la nivelul membrelor inferioare şi a corpului, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 115 zile de îngrijiri medicale, precum şi de la încadrarea juridică reţinută de aceeaşi instanţă: art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. cu referire la art. 193 C. pen.
În ceea ce priveşte prevederea faptei în legea penală şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte notează că, potrivit art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., constituie infracţiunea de vătămare corporală: Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
Practic, din examinarea normelor de incriminare, se constată că urmarea mai gravă a lovirii ori actelor de violenţă, prevăzute de art. 193 C. pen., a fost reglementată ca infracţiune de sine stătătoare în art. 194 C. pen.
Trecând la analiza textelor de lege incidente, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, observă că vătămarea corporală este infracţiunea ce constă în săvârşirea unor acte de lovire sau alte violenţe prin care s-a pricinuit unei persoane leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Revenind la speţa de faţă şi analizând primul motiv de recurs în casaţie al inculpatului, respectiv că fapta nu este tipică la nivelul laturii subiective, Înalta Curte constată că, în forma în care este invocat, acesta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Astfel, analiza temeiului de achitare, conform căruia infracţiunea nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, excedează obiectului analizei recursului în casaţie din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie se solicită reevaluarea materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Aceasta, deoarece verificarea tipicităţii faptei în calea extraordinară a recursului în casaţie presupune doar analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, iar sub aspect subiectiv, numai în măsura în care nu implică aprecieri de fapt.
Or, în cauză, invocând lipsa vinovăţiei în comiterea infracţiunii, recurentul-inculpat contestă situaţia de fapt, solicitând a se avea în vedere materialul probator administrat, respectiv declaraţia martorei D., cu consecinţa reinterpretării acestuia.
În dezvoltarea acestui argument, a solicitat să se constate că nu a împins persoana vătămată urmărind să-i creeze suferinţe fizice, ci doar a avut intenţia să se debaraseze de aceasta cu scopul de a se proteja, adoptând, practic, o conduită defensivă, aspecte reliefate de materialul probator.
Însă, astfel cum anterior s-a reţinut, analiza acestor aspecte depăşesc competenţele instanţei de recurs în casaţie, deoarece aceasta nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
O nouă reapreciere a probelor de către instanţa de casaţie ar transforma calea extraordinară de atac a recursului în casaţie într-un apel deghizat, aspect ce constituie o încălcare a principiului legalităţii legii procesual penale, autorităţii de lucru judecat, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs în casaţie, inculpatul a invocat că fapta pentru care a fost condamnat nu întruneşte la nivel obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală, întrucât urmarea imediată mai gravă produsă în cauza nu îi este imputabilă inculpatului în contextul în care, din materialul probator, a rezultat că în mod obiectiv există şi o culpă, respectiv o stare de pasivitate a persoanei vătămate, culpă care a condus la întreruperea raportului de cauzalitate dintre acţiunea inculpatului şi rezultatul produs.
Analizând aceste critici din perspectiva cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că prin acţiunea inculpatului A. care, în noaptea de 31.12.2018/01.01.2019, în jurul orelor 00:50, cu ocazia petrecerii revelionului, în timp ce se afla în incinta complexului de agrement C., în urma unor discuţii contradictorii şi a unor agresiuni fizice minore (anterioare) din partea inculpatului, acesta l-a îmbrâncit pe numitul Suciu augustin, acţiune care a condus la dezechilibrarea şi căderea acestuia peste balustradă fapt ce a cauzat rănirea persoanei vătămate la nivelul membrelor inferioare şi a corpului, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 115 zile de îngrijiri medicale, se realizează corespondenţa dintre fapta concret săvârşită şi modelul abstract prevăzut de legiuitor în norma de incriminare, art. 194 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 193 C. pen.. Prin urmare, motivul este neîntemeiat.
Din analiza elementelor constitutive ale infracţiunii rezultă că elementul material al acestei infracţiuni implică existenţa unei acţiuni (directe sau indirecte, violente sau nu, fizice sau psihice) prin care se produce o vătămare a integrităţii fizice sau sănătăţii unei persoane.
În ceea ce priveşte urmarea imediată, legea prevede în art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. existenţa unor leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
O altă condiţie necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de vătămare corporală este reprezentată de existenţa legăturii de cauzalitate între activitatea infracţională şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, aceasta trebuind a fi dovedită.
Analizând criticile inculpatului prin raportare la cele statuate prin hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, evaluând coroborat materialul probator, şi-a format convingerea, argumentată, că inculpatul-recurent a realizat acţiuni ce se circumscriu elementului material al infracţiunii de vătămare corporală.
Aşadar, sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în acţiunea inculpatului de a-l îmbrânci pe numitul Suciu augustin, acţiune care a condus la dezechilibrarea şi căderea acestuia peste balustradă.
Din perspectiva urmării imediate, Înalta Curte observă că rezultatul pe care l-a produs acţiunea inculpatului A. s-a materializat în rănirea persoanei vătămate la nivelul membrelor inferioare şi a corpului, leziunile suferite necesitând pentru vindecare un număr de 115 zile de îngrijiri medicale.
De asemenea, Înalta Curte constată că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate, în sensul în care rezultatul infracţiunii, respectiv leziunile persoanei vătămate ce au necesitat pentru vindecare un număr de 115 zile de îngrijiri medicale, a fost consecinţa acţiunii inculpatului, prin aceasta aducându-se atingere valorii ocrotite de norma penală, respectiv integritatea fizică sau sănătatea unei persoane.
În acest sens, este relevantă constatarea instanţei de apel care, examinând coroborat probatoriul administrat (înscrisurile medicale de la dosar şi rapoartele de expertiză medico-legală), a stabilit în mod definitiv că în cauză nu a existat o stare de pasivitate a persoanei vătămate şi nicio culpă medicală care să intervină între acţiunea inculpatului şi urmarea socialmente periculoasă, astfel încât să fie întrerupt lanţul cauzal.
Concluzionând, fapta concret săvârşită de inculpat, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, corespunde elementelor de natură obiectivă stabilite de legiuitor în norma abstractă, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) raportat la art. 193 C. pen.
În ceea ce priveşte criticile inculpatului, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.
Un prim aspect invocat de inculpat a vizat faptul că nu i se poate imputa rezultatul socialmente periculos, în condiţiile în care persoana vătămată Suciu augustin a manifestat o conduită pasivă, în sensul că nu s-a prezentat la unitatea medicală de specialitate în vederea evaluării stării de sănătate, fapt ce a condus la agravarea acesteia şi la producerea rezultatului vătămător mai grav, respectiv producerea unor leziuni ce au necesitat mai mult de 90 de zile pentru vindecare.
Analizând această critică, Înalta Curte constată că nu poate fi acceptat un astfel de raţionament.
Pe de o parte, pentru a ajunge la o concluzie diametral opusă, în sensul dorit de inculpat, aceea de a se constata culpa victimei în producerea rezultatului mai grav, este necesar a fi reevaluată situaţia de fapt şi reinterpretat materialul probator, cu accent pe înscrisurile medicale (rapoarte de expertiză medico-legală), chestiuni care excedează competenţei funcţionale a instanţei de recurs în casaţie.
Pe de altă parte, prin cele invocate, în realitate, recurentul-inculpat contestă concluziile rapoartelor medico-legale, respectiv a suplimentelor la rapoartele de expertiză medico-legală prin care s-a reţinut că între fapta inculpatului şi rezultatul produs există o legătură de cauzalitate.
Un alt aspect invocat de recurentul-inculpat şi care nu poate fi examinat în această cale extraordinară de atac a vizat faptul că persoana vătămată Suciu augustin a avut o contribuţie decisivă la producerea rezultatului infracţiunii, în sensul că aceasta se afla în stare de ebrietate, pe o suprafaţă umedă şi alunecoasă, fără încălţăminte adecvată care să-i confere aderenţă şi manifestând un comportament recalcitrant şi agresiv, cu consecinţa tulburării ordinii publice.
Critica este nefondată. Cum anterior s-a menţionat, aceste aspecte vizează circumstanţele săvârşirii infracţiunii şi modalitatea în care aceasta a fost comisă, chestiuni care au fost stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel şi care nu mai pot fi reapreciate de instanţa care soluţionează recursul în casaţie, verificarea situaţiei de fapt realizându-se doar în drept.
De asemenea, în calea extraordinară de atac nu poate fi examinată nici cea din urmă critică a recurentului, în sensul că, potrivit raportului de expertiză medico-legală din 22.10.2020, a rezultat că patologiile de la nivelul membrului inferior stâng reprezintă o complicaţie a leziunilor suferite cu ocazia traumatismului din data de 01.01.2019, între aceste modificări patologice şi leziunile posttraumatice iniţiale existând o legătură de cauzalitate secundară.
Aceasta, deoarece, încă o dată, se constată că inculpatul solicită reaprecierea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei noi situaţii de fapt, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii atacate şi care nu pot fi valorificate în această cale de atac.
În concluzie, sub aspectul argumentelor invocate prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul, în realitate, solicită reanalizarea circumstanţelor comiterii faptei şi reinterpretarea materialului probator, aspect inadmisibil în această fază procesuală, verificarea instanţei de casare realizându-se doar sub aspectul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În raport de considerentele prezentate, Înalta Curte, constată că fapta inculpatului A., astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, este prevăzută de legea penală şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) raportat la art. 193 C. pen., motiv pentru care:
În temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 836/A din data de 14 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE OTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 836/A din data de 14 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2024.