Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 359/A din 5 decembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 151/F din data de 12 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a hotărât condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsa de 13 ani închisoare, interzicându-i, totodată, pe o durată de 5 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, drepturi ce i-au fost interzise şi cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 2.500.000 euro primită cu titlu de mită, menţinându-se, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000, măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţa nr. 205/P/2021 din data de 22 noiembrie 2021 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie până la concurenţa sumei de 2.500.000 euro, asupra următoarelor bunuri proprietatea acestuia
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..
Prin decizia nr. 359/A din 5 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2021, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 151/F din 12 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:
În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, ca urmarea a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
De asemenea, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Instanţa supremă, analizând situaţia inculpatului A., a reţinut că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă care are corespondent în vechea reglementare în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în faptul că, în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., în perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, a pretins de la martorul denunţător B. suma de 5.000.000 euro din care a primit 2.500.000 euro, în patru tranşe succesive (500.000 euro în 08 septembrie 2008, 500.000 euro în 06 octombrie 2008, 1.000.000 euro în 01 decembrie 2008 şi 500.000 euro în 23 decembrie 2008) pentru emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate privind tranzacţia încheiată între societatea C. şi societatea D. S.A. şi urgentarea restituirii T.V.A.-ului, în cuantum de 228.259.140 RON, către E. S.A. (fostă C.), de către anumite direcţii de specialitate din cadrul instituţiei publice, pe care le coordona în virtutea atribuţiilor de serviciu.
Inculpatul a solicitat, cu prioritate, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după caz, al art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar Înalta Curte a analizat, astfel, şi celelalte critici aduse de apărare sub acest aspect hotărârii pronunţate de judecătorul fondului.
Concluzionând, în raport cu materialul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, s-a apreciat că rezultă, fără putinţă de tăgadă, că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului A. prin actul de sesizare a instanţei există şi a fost săvârşită de acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.
Cu toate acestea, instanţa supremă a constatat că termenul de prescripţie generală de 10 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a împlinit în cauză, indiferent de momentul de la care se socoteşte că acesta a început să curgă, respectiv de la consumarea infracţiunii (februarie 2008) sau de la săvârşirea ultimei modalităţi alternative, adică de la data primirii ultimei tranşe din banii pretinşi (23 decembrie 2008), motiv pentru care a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Hotărârea din apel a fost comunicată la 11 decembrie 2023 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, iar inculpatului, prin email, la data de 8 decembrie 2023. De asemenea, decizia din apel i-a fost comunicată inculpatului şi la adresa din Bucureşti, cu menţiunea că destinatarul nu mai locuieşte la adresă întrucât are reşedinţa în Italia. Astfel, s-a procedat la comunicarea deciziei din apel şi la adresa de reşedinţă din Italia.
Data până la care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie avea posibilitatea de declarare a recursului în casaţie este 11 ianuarie 2024, inclusiv, iar pentru inculpatul A. este 8 ianuarie 2024 inclusiv.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 8 ianuarie 2024, inculpatul A., prin email, invocând cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apreciind că fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, nu îmbracă forma de tipicitate prevăzută de legea penală, motiv pentru care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
De asemenea, la data de 21 decembrie 2023 a declarat recurs în casaţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin procuror şef-secţie, prin adresa nr. x/2023, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că instanţa de apel, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, neţinând seama de caracterul obligatoriu al hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-107/23 PPU, prin raportare la C-357/19, C- 379/19, C-547/19, C-811/19, C-840/19, C-859/19, C-926/19, C-929/19, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19, C-397/19).
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată tuturor participanţilor, iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., au fost depuse concluzii de către parchet.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 30 ianuarie 2024, procedura de comunicare a recursului în casaţie fiind îndeplinită.
Astfel, la data de 23 februarie 2024 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.
Prin încheierea din 27 februarie 2024, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A., Înalta Curte a dispus admiterea acestora şi fixarea unui termen la data de 09 aprilie 2024, în vederea soluţionării recursului în casaţie, termen la care s-a dispus amânarea cauzei pentru data de 21 mai 2024.
Examinând recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A., Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul comiterii infracţiunii de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, în raport de deciziile instanţei de control constituţional, cu decizia pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost dispusă în mod eronat, nefiind dată prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu referire la cauza C-107/24.07.2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Ca atare, instanţa de recurs în casaţie va evalua problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dar şi incidenţa hotărârii C-107/24.07.2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în prezenta cauză.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. b) din articolul anterior menţionat, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani.
Înalta Curte constată că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru fapte care au în vedere perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, sub aspectul comiterii infracţiunii de luare de mită (astfel cum a fost calificată de instanţa de apel), prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, limitele de pedeapsă fiind de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni închisoare.
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. b) şi art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., în raport de cele anterior menţionate, se constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit pentru inculpatul A., în raport cu infracţiunea luare de mită, la data de 24 decembrie 2018, deci anterior pronunţării deciziei împotriva căreia s-a declarat recurs în casaţie de către parchet.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale cu consecinţa încetării procesului penal.
Cât priveşte aplicabilitatea în cauză a hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-107/2023, Înalta Curte constată că infracţiunea de luare de mită ce face obiectul cauzei, nu intră sub incidenţa Hotărârii CJUE anterior menţionate, aşa cum rezultă din interpretarea acesteia şi din jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie.
Prin hotărârea pronunţată în C-107/2023, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Sfera de aplicare a deciziei invocate de recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte "frauda ce aduce atingere intereselor financiare" ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181 - art. 185 din secţiunea "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" cuprinsă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Infracţiunile de corupţie intră sub incidenţa dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct. 185-186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034).
Deopotrivă, noţiunile de "corupţie activă" şi "corupţie pasivă" sunt definite de art. 2, art. 3 din Convenţia PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 fiind circumscrise acţiunilor funcţionarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.
Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022) infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse şi la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.
Stabilirea domeniului de aplicare, calificarea normelor are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturilor Omului (CEDO). Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (pct. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CEDO Cantoni împotriva Franţei, paragr. 29, Kafkaris împotriva Ciprului, paragr. 140, 6; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragr. 43-47 etc).
Totodată, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).
Sub aspectul protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (paragr. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Dreptul persoanei de a şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.
Tot sub acest aspect, este de precizat că CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
În aceste coordonate, schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunile asimilate celor de corupţie care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.
Pe cale de consecinţă, dacă s-ar admite susţinerile recurentei Direcţia Naţională Anticorupţie şi s-ar extinde domeniul de interpretare şi aplicare al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) la toate celelalte infracţiuni de corupţie, ar echivala cu încălcarea de către instanţa supremă a ordinii juridice, ar institui arbitrariul, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.
În concluzie, faţă de argumentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea ce face obiectul prezentei cauze nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023), nefiind aplicabilă în speţă.
Referitor la recursul în casaţie promovat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta se întemeiază pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Deşi cu prilejul dezbaterilor, apărarea inculpatului a susţinut în mod repetat că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, solicitând în acest sens achitarea, aspect care nu corespunde atât scopului recursului în casaţie prevăzut de art. 433 C. proc. pen., cât şi cazurilor prevăzute de art. 438 C. proc. pen., totuşi, Înalta Curte, având în vedere motivele scrise ale recursului în casaţie, care au stat la baza admiterii în principiu a cererii inculpatului, precum şi referirile formulate în şedinţa de judecată, va proceda la analiza cazului de casaţie invocat, respectiv neprevederea faptei în legea penală.
Cât priveşte susţinerea reprezentantului Ministerului Public, în sensul că inculpatul a indicat în mod formal cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât se referă la situaţia în care inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ori în prezenta cauză instanţa de apel a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal, întemeiată pe art. 16 lit. f) din C. proc. pen. având în vedere incidenţa prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte constată, în primul rând, că o atare analiză este specifică analizei preliminare, în etapa admisibilităţii în principiu, care a fost deja efectuată prin încheierea din 27 februarie 2024, când s-a dispus admiterea cererii de recurs în casaţie formulată de inculpat.
Pe de altă parte, instanţa supremă apreciază că o eventuală soluţie de achitare întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunea de luare de mită, poate fi examinată pe calea prezentului recurs în casaţie, având în vedere că motivele invocate de către recurentul inculpat se referă la elementele de tipicitate ale infracţiunii, acesta a solicitat instanţei de apel continuarea procesului penal, iar încetarea procesului penal a fost dispusă ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. Or, limitarea incidenţei cazului de casare doar la condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apare ca fiind nejustificată în raport cu cei aflaţi în situaţia din cauza dedusă judecăţii (sau faţă de cei cu privire la care s-a dispus renunţarea ori amânarea aplicării pedepsei), câtă vreme sunt avute în vedere, în mod identic, elemente esenţiale condamnării (fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat), însă numai cu privire la o categorie, a celor faţă de care s-a dispus condamnare, se poate proceda, în virtutea cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei.
Tot cu referire la susţinerile reprezentantului Ministerului Public, chiar dacă recurentul inculpat nu a indicat în mod expres cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se observă că acest caz devine incident implicit, ţinând cont de temeiul de drept al soluţiei de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de luare de mită, solicitarea continuării procesului penal valorificată în calea de atac a apelului, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, motivele recursului în casaţie formulate de inculpat prin care se antamează chestiunea neprevederii de legea penală a faptei şi consecinţa greşită a instanţei de apel de a dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa de recurs în casaţie constată că argumentele recurentului-inculpat, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de luare de mită pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, recurentul-inculpat a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv conduita proprie a unei persoane în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, pe care trebuie să le exercite direct şi nemijlocit, conduita sa care trebuie să vizeze nişte foloase necuvenite, care să aibă legătură cu exercitarea respectivelor acte, care intră în atribuţiile sale de serviciu ale acesteia, calitatea de subiect activ calificat, care presupune îndeplinirea unor atribuţii care să-i aparţină, trebuind să fie legată de atribuţiile persoanei respective.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de luarea de mită a constat în faptul că în perioada februarie 2008-23 decembrie 2008, în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., a pretins suma de 5.000.000 euro din care a primit 2.500.000 euro, în patru tranşe succesive (la 08 septembrie 2008, 06 octombrie 2008, 01 decembrie 2008 şi 23 decembrie 2008) în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de coordonare a unor direcţii de specialitate sesizate cu emiterea unor soluţii fiscale individuale anticipate şi urgentarea restituirii T.V.A.-ului, în cuantum de 228.259.140 RON, către E. S.A. (fostă C.).
În primul rând, instanţa de recurs în casaţie reţine că inculpatul a fost numit de prim ministru, prin decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2008, în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, care se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 12 alin. (5) din H.G. nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care stabilesc că preşedintele instituţiei este ajutat în activitatea sa de vicepreşedinţi cu rang de subsecretar de stat, numiţi prin decizie a primului-ministru, funcţie de demnitate publică pe care inculpatul a ocupat-o până la data de 09 ianuarie 2009.
În acest context, se observă că inculpatul A., în calitate de vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a coordonat activitatea de inspecţiei fiscală (aşa cum rezultă din informaţiile comunicate, prin adresa din 08 noiembrie 2016, de Direcţia Generală de Organizare şi Resurse Umane din cadrul acestei instituţii).
Or, în această calitate, contrar susţinerilor în sensul că a dobândit începând cu data de 21 februarie 2008 atribuţii de serviciu (stabilite prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală), inculpatul a răspuns, printre altele, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (în vigoare în perioada de referinţă), aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui instituţiei, de activitatea Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală şi a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care avea ca principală atribuţie, conform art. 10 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, să urmărească realizarea sarcinilor direcţiilor (generale) din subordine şi să ia măsuri operative pentru îndeplinirea lor.
Aşadar, este întrunită condiţia, din cuprinsul laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Referitor la susţinerea inculpatului potrivit căreia nu ar fi avut atribuţii nemijlocite în emiterea soluţiei fiscale şi a deciziei privind rambursarea T.V.A.-ului, instanţa de recurs în casaţie constată că, în acord cu instanţa de apel, condiţia ca faptele sale de pretindere şi de primire a sumei de 2.500.000 euro să fie săvârşite în legătură cu efectuarea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu este îndeplinită în raport cu modul în care inculpatul A. şi-a realizat propriile sarcini de serviciu (supravegherea activităţii şi luarea măsurilor operative pentru îndeplinirea îndatoririlor de către cele două direcţii, în calitatea sa de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat), acesta influenţând îndeplinirea respectivelor acte de către funcţionarii competenţi prin solicitările de temporizare, respectiv de urgentare a emiterii acestora.
Instanţa supremă reaminteşte că în cazul infracţiunii de luare de mită, printre altele, acţiunea de pretindere, după caz, de primire de bani sau de alte foloase necuvenite trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ. Astfel, acţiunile alternative subsumate elementul material al infracţiunii de luare de mită vizează un act ce face parte din sfera îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului, fiind de competenţa acestuia.
Ca atare, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită pentru care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Cât priveşte celelalte critici ale recurentului-inculpat A., în sensul că nu a cerut, pretins sau acceptat suma de bani drept mită ori că nu se mai putea emite o soluţie fiscală anticipată, se observă că natura acestora ţine de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia, astfel că, în realitate reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurentul - inculpat A., împotriva deciziei penale nr. 359/A din data de 05 decembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurentul - inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 359/A din data de 05 decembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2024.