Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 74 din data de 17 mai 2023 pronunţată de Tribunalul Gorj, printre altele:
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 9 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (69 acte materiale) şi art. 5 C. pen.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de administrator al unei societăţi comerciale) pe durată de 5 ani, a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăţi comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (21 acte materiale) şi art. 5 C. pen.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de administrator al unei societăţi comerciale) pe durată de 5 ani, a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăţi comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În baza art. 38, 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea - de 9 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (2 ani şi 4 luni), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani şi 4 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăţi comerciale), ce s-a dispus a se executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., precum şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 65 rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăţi comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (18 acte materiale) şi art. 5 C. pen.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de administrator al unei societăţi comerciale) pe durată de 5 ani, a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia, de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăţi comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., rap. la art. 154 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. (interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022) s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. cu privire la săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii A. şi B..
Prin decizia penală nr. 76/2024 din data de 26 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelurile formulate de apelanţii inculpaţi A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 74 din data de 17 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.
În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul formulat de apelanta partea civilă Statul Român - prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj.
A menţinut în parte sentinţa penală nr. 74 din data de 17 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020 si pe fond, rejudecând:
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ. a admis în parte acţiunea civilă formulată de Statul Român reprezentat de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi a obligat inculpaţii în solidar, către partea civilă, la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale principale în sumă totală de 3.309.187 RON, şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii prevăzute de Codul de procedură fiscală, calculate de la data săvârşirii faptei până la data achitării integrale a debitului principal.
A menţinut modul de obligare a inculpatilor, in mod defalcat, astfel cum a fost stabilit de prima instanta de judecata.
În baza art. 249 alin. (1), (2), (5) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dispus instituirea măsurilor asigurătorii a sechestrului şi popririi asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpaţilor C., A., B., D., E., F., G., H. şi I., până la concurenţa sumelor la care au fost obligaţi şi a obligatiilor fiscale conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, calculate de la data savarsirii faptei până la data achitării integrale a debitului principal pentru garantarea reparării pagubei produse părţii civile, măsură ce va fi adusă la îndeplinire prin organele proprii de executare ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.
A menţinut restul dispoziţiilor sentintei penale apelate, care nu contravin prezentei decizii penale.
Împotriva deciziei penale nr. 76/2024 din data de 26 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 08 aprilie 2024, când s-a stabilit termen la data de 21 mai 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.
În esenţă, a solicitat în temeiul art. 440 C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în temeiul art. 441 C. proc. pen. suspendarea executării deciziei penale nr. 76/26.01.2024 a Curţii de Apel Craiova pe parcursul soluţionării pe fond a cauzei şi,
- în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate, să se constate că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală şi pe cale de consecinţă, achitarea în baza de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
- în subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
A precizat că cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului A. constau în înregistrarea în contabilitate, la modul general (pentru că nu se indică şi nu se analizează niciun act contabil), a unor facturi fictive de subantrepriză, adică de achiziţie forţă de muncă, de la mai multe societăţi, pentru efectuarea mai multor lucrări de anvergură (manoperă grădiniţe, spitale piste de raliu ş.a.).
În acest sens, a precizat că pentru fiecare relaţie comercială în parte, pentru a demonstra fictivitatea acestora, atât Tribunalul cât şi Curtea şi-au întemeiat hotărârile pe mijloace de probă interzise de lege, respectiv pe procesele-verbale întocmite de ANAF înainte de începerea urmăririi penale, fiind încălcate dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 72/2019, care impuneau să nu folosească astfel de înscrisuri drept mijloace de probă pentru dispunerea soluţiei condamnării.
A arătat că instanţa de apel a reţinut că relaţiile comerciale au fost fictive şi că facturile aferente au fost înregistrate în contabilitate, fără a indica concret documentele contabile, fără a indica sau analiza vreo declaraţie fiscală a societăţilor beneficiare şi fără să reţină că inculpatul A. ar fi depus vreo declaraţie fiscală viciată.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte a pronunţat o hotărâre edificatoare pentru înţelegerea acestei chestiuni:
"elementul material al acestei infracţiuni se poate comite: doar printr-o acţiune (infracţiune comisivă), respectiv prin acţiunea de evidenţiere, care presupune mai multe etape: întocmirea unui document justificativ pentru respectiva operaţiune, evidenţierea operaţiunii în registrele sau jurnalele contabile, evidenţierea operaţiunii în situaţiile contabile recapitulative şi depunerea unei declaraţii fiscale nereale.
În raport de aceste evidenţe, acţiunea de evidenţiere presupune de regulă patru acte de executare: redactarea unui document justificativ fals, evidenţierea operaţiunii reale sau fictive din documentul justificativ fals în registrele contabile, elaborarea situaţiilor contabile recapitulative pe baza acestor date distorsionate şi depunerea unei declaraţii fiscale viciate." (Decizia nr. 18/RC/2019, pronunţată de ÎCCJ, secţia Penală).
Cu referire la momentul consumării infracţiunii de evaziune fiscală în cazul variantelor agravate prev. de alin. (2) şi (3) din lege, ca şi în cazul inculpatului A., a arătat, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, că:
"în cazul variantelor agravate prevăzute de art. 9 alin. (2) şi (3) din lege, consumarea faptei are loc la momentul producerii prejudiciului cerut în norma de incriminare."
În considerarea acestor aspecte, a învederat că instanţa de apel a analizat probe doar în ceea ce priveşte fictivitatea relaţiilor comerciale, fără a indica şi reţine declaraţiile fiscale în care au fost, dacă au fost, menţionate respectivele facturi sau dacă au fost trimise declaraţii fiscale la organele fiscale, pentru a putea conchide că fapta a produs un prejudiciu pentru că, în lipsa acestor declaraţii fiscale de deducere TVA şi impozit pe profit, nu se poate pune problema unui prejudiciu, condiţie constitutivă a acestor variante reţinute în sarcina inculpatului.
Aşadar, a apreciat că a fost condamnat pentru două infracţiuni de evaziune fiscală (ambele în forme agravate) care presupuneau menţionarea unor cheltuieli/operaţiuni fictive în declaraţiile fiscale (D300 şi D101) pentru deducere TVA şi impozit pe profit şi trimiterea acestora la organele fiscale, fără ca în hotărârea de condamnare să fie reţinută această situaţie, rezultând că fapta care a condus la soluţia condamnării nu întruneşte toate cerinţele de factură obiectivă, şi, astfel fapta nu este una tipică.
A mai susţinut că, potrivit literaturii de specialitate, pentru a avea relevanţa penală, prin "documentele contabile" în care sunt înregistrate astfel de operaţiuni se înţelege:
"Registrul jurnal/Registrul încasări şi plăţi, respectiv Registrul inventar. În aceste condiţii, bilanţul contabil şi balanţa de verificare nu prezintă relevanţă din perspectiva infracţiunii de evaziune fiscală, acestea putând fi luate în considerare la stabilirea elementului subiectiv, iar documentele justificative, la rândul lor, chiar dacă atestă cheltuieli fictive sau operaţiuni nereale, nu prezintă relevanţă din perspectiva infracţiunii de evaziune fiscală în măsura în care nu au fost înregistrate în actele contabile.
În raport de acest aspect, a apreciat că infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege presupune înregistrarea în Registrul de încasări şi plăţi/Registrul jurnal şi în Registrul inventar de cheltuieli nereale sau alte operaţiuni fictive, respectiv completarea declaraţiilor de impunere cu astfel de informaţii.
Or, în raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză, la fila x a acestuia, sunt menţionate documentele avute în vedere la efectuarea expertizei iar printre acestea nu se găseşte niciunul din documentele contabile de mai sus şi nicio declaraţie fiscală.
Mai mult, la filele x ale acestuia, unde este răspunsul la obiectivul:
"dacă au fost înregistrate facturile în contabilitate", de asemenea, expertul contabil nu indică niciunul din cele 3 acte contabile relevante în economia reţinerii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în mod evident, nu este indicată nicio declaraţie fiscală care ar fi putut conduce la crearea vreunui prejudiciu.
În opinia inculpatului, Curtea l-a condamnat pentru două infracţiuni de evaziune fiscală care presupun îndeplinirea a două rezultate diferite (prejudicii de 100.000 respectiv 500.000 euro în dauna bugetului consolidat) fără a reţine că inculpatul ar fi declarat organelor fiscale, şi deci statului (pentru că acestea sunt subiect pasiv secundar), o operaţiune fictivă care ar fi putut produce rezultatul: prejudiciul în cuantumurile menţionate.
Mai mult, a învederat că nicio persoană nu a contestat faptul că lucrările efectuate de societăţile inculpatului au fost realizate cu ajutorul a multor zilieri/persoane angajate fără forme legale. Problema organelor judiciare a fost că respectivele persoane, angajate fără forme legale, nu au fost angajate la societăţile subcontractoare. Cu alte cuvinte, pretinsa evaziune ar fi reprezentată de faptul că acele persoane, care au lucrat în realitate şi au fost plătite, reprezentând astfel cheltuială deductibilă, nu au lucrat pentru societăţile subcontractoare şi astfel cheltuielile cu salariile lor, transportul, cazarea ş.a. nu mai sunt deductibile.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut caracterul simulat al cheltuielilor/operaţiunilor nu pentru că respectiva cheltuială nu ar fi existat în realitate ci pentru că respectiva cheltuială nu a fost făcută cu furnizorul indicat în facturi. Aşadar, a apreciat că nu există infracţiunea de evaziune fiscală dat fiind faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de reglementări şi principii deosebit de relevante în analiza unor astfel de situaţii.
A opinat în sensul că cele reţinute de instanţa de apel sunt confirmate de o mulţime de probe din care rezultă aceleaşi aspecte, respectiv că cele două societăţi au avut cheltuieli deductibile cu persoane angajate la negru/fără forme legale/zilieri, respectiv declaraţii de martori care au arătat că pe şantiere aceste persoane erau de ordinul zecilor.
Or, prin infracţiunea de evaziune fiscală, legiuitorul urmăreşte, inter alia, corectitudinea sumelor declarate ca fiind deductibile şi nu corectitudinea furnizorului, acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul, în cuprinsul art. 14 Codul de procedură fiscală a reglementat principiul potrivit căruia economicul prevalează asupra juridicului, nu invers, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Având în vedere că infracţiunea protejează bugetul consolidat, rezultă că declararea organelor fiscale a unor cheltuieli/operaţiuni care sunt false în privinţa furnizorului dar reale din punct de vedere economic, adică respectiva cheltuială a fost făcută, rezultă că obiectul juridic special al infracţiunii nu a fost atins, iar fapta de a declara astfel de cheltuieli nu este una care să se circumscrie elementului material al infracţiunii.
Cu alte cuvinte, nimeni nu poate face profit fără o cheltuială aferentă, iar respectiva cheltuială este una deductibilă, astfel că se impunea pronunţarea unei soluţii de achitare, atât elementul material, cât şi obiectul juridic special nu sunt întrunite, nefiind în prezenţa unei infracţiuni de evaziune fiscală dacă facturile înregistrate în contabilitate, şi chiar ipotetic declarate organelor fiscale, conţin vicii cu privire la furnizor, dar nu cu privire la prestaţie.
Contrar instanţelor de fond, fictivitatea furnizorului nu are nicio relevanţă în ce priveşte existenţa infracţiunii de evaziune fiscală în forma analizată. Atâta vreme cât cheltuiala respectivă a fost efectuată, fie că salariul muncitorilor la negru a fost plătit direct acestora sau societăţilor subcontractoare, ai căror angajaţi s-a dovedit că nu sunt, nu există infracţiunea de evaziune fiscală pentru că cerinţele elementului material şi obiectului juridic special nu sunt întrunite în această situaţie.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea ambelor hotărâri pronunţate de instanţele de fond, achitarea inculpatului A., pentru că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală nefiind întrunite condiţiile privind elementul material şi obiectul juridic special din componenţa infracţiunii de evaziune fiscală.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
A apreciat că soluţia de condamnare dispusă urmare a faptului că a înregistrat în contabilitate, la modul general, aşa cum a reţinut Curtea, facturi care sunt fictive în ce priveşte furnizorii şi nu prestaţia efectivă este una profund inechitabilă pentru că respectiva cheltuiala era una deductibilă şi astfel nu se aduce atingere valorii protejate prin infracţiunea de evaziune fiscală.
O consecinţă subsidiară a acestor nelegalităţi din decizia recurată este aceea că, inclusiv în situaţia în care s-ar fi produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele variantelor agravate ale infracţiunii de evaziune fiscală care au limite de pedeapsă similare infracţiunii de omor.
În acest sens, a precizat că dovadă a carenţelor în discuţie stă şi raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză în care expertul contabil nu a aplicat metoda calculului prin estimare a cheltuielilor făcute cu muncitorii la negru pentru a stabili legal şi corect baza de calcul pentru impozitul pe profit şi TVA. Din raport rezultă că toate cheltuielile cu societăţile furnizoare au fost excluse de la stabilirea bazei de calcul, şi, cu toate că organele judiciare şi expertul ştiau că au fost făcute cheltuieli deductibile cu muncitorii la negru, transportul, cazarea lor nu au dispus şi nu au luat în calcul aceste cheltuieli care sunt deductibile pentru că au fost făcute în realizarea obiectului de activitate.
Mai mult, a apreciat că dovadă a nelegalităţilor este şi faptul că în raportul de expertiză efectuat în cauză doamna expert consemnează în partea de început a raportului că are specializare doar în contabilitate, nu şi în fiscalitate, aspect ce intră în contradicţie cu regulile aferente acestui mijloc de probă administrat în dosare de evaziune fiscală.
De asemenea, a mai susţinut că atât concluziile raportului de expertiză, cât şi împrejurarea că instanţele de fond nu au ţinut cont de faptul că, indiferent dacă cheltuielile erau făcute faţă de societăţile subantreprenoare sau direct către angajaţii la negru, respectivele cheltuieli erau unele deductibile, dacă nu conduceau la concluzia inexistenţei faptei cel puţin conduceau la aplicarea unei pedepse mai mici, aferente formei tip a infracţiunii. Aşadar, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prev. de art. 6 CEDO, dat fiind faptul că, în subsidiar, pedeapsa aplicată vizează o formă a infracţiunii stabilită în mod nelegal.
Un alt aspect criticat circumscris pct. 12 al art. 438 C. proc. pen. vizează în opinia inculpatului A. faptul că a fost condamnat pentru comiterea în concurs a două infracţiuni, câte una pentru fiecare societate administrată, or din actele dosarului rezultă că acestea au prestat aceleaşi servicii, în aceeaşi perioadă, la aceleaşi obiective.
Chiar în decizia recurată se reţine că se suprapun furnizorii fictivi, respectiv societăţile J. S.R.L. şi K. S.R.L., ambele societăţi administrate de A., declarând achiziţii pentru aceeaşi perioadă: 02.2023 - 09.2023. De asemenea, se reţine că ar fi colaborat cu acestea pentru efectuarea aceloraşi lucrări de manoperă şi construcţii la aceleaşi obiective (grădiniţe, spitale ş.a.).
În aceste condiţii, a considerat că decizia penală atacată este nelegală şi din perspectiva faptului că nu s-a dispus o soluţie de schimbare de încadrare juridică din două infracţiuni concurente într-una singură în formă continuată; identitatea de rezoluţie pretins infracţională fiind cât se poate de limpede neîntreruptă, iar celelalte condiţii, pe cale implicită, rezultă că sunt întrunite: identitatea de subiect pasiv, intervale diferite de timp, fapte ce reprezintă aceleaşi infracţiuni.
Consecinţa acestui aspect este reprezentată de aplicarea unei pedepse în alte limite (concurs) decât cele prevăzute de lege (infracţiune continuata), într-un cuantum de aproape 12 ani, unei persoane bine integrate în societate, cu copil minor în întreţinere, care nu a făcut altceva decât să angajeze muncitori fără carte de muncă, aspect reţinut de ambele instanţe.
Astfel a apreciat că se impune casarea cu trimitere pentru aplicarea unei pedepse corespondentă cu forma tip a infracţiunii de evaziune fiscală şi conform regulilor aferente infracţiunii continuate, nu concursului de infracţiuni.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul B. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.
În acest sens, a arătat că cele două fapte reţinute în sarcina sa nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, sub forma participaţiei penale a complicităţii.
A precizat că infracţiunea de evaziune fiscală incriminată de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 priveşte exclusiv evidenţa contabilă şi fiscală a cheltuielilor - contabilitatea pasivului.
Elementul material al laturii obiective a infracţiunii constă în evidenţierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori a altor operaţiuni fictive, prin înregistrarea în evidenţele contabile a unor facturi fiscale care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Sub aspectul întrunirii caracteristicilor de tipicitate a infracţiunii, a apreciat că prezintă relevanţă, evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive şi nu plata sau nu a acestor cheltuieli.
Astfel, infracţiunea se consumă la momentul înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli nereale, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, inculpaţii alegând să diminueze în mod fictiv aceste obligaţii de plată către stat, prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate fi săvârşită numai cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, respectiv cu scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţilor fiscale.
În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte în mod efectiv atribuţii de administrator al societăţii comerciale contribuabile, calitate în care este obligat să organizeze şi să conducă evidenţa contabilă, să evidenţieze în cadrul acesteia, în mod corect şi cronologic, toate operaţiunile comerciale derulate de societate, pe care ulterior să le declare, în termenele prevăzute de lege, organelor fiscale competente, în vederea stabilirii întinderii obligaţiilor fiscale ce incumbă contribuabilului.
În speţă, calitatea de autori în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, a fost atribuită inculpaţilor C. şi A., care în calitate de administratori ai societăţilor comerciale, au procurat şi înregistrat în evidenţa contabilă facturi de achiziţie servicii manoperă de la diverse societăţi comerciale, documente ce nu reflectă operaţiuni comerciale reale cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, prejudiciind, astfel, bugetul consolidat al statului.
Totodată, a arătat că alături de cei 2 autori ai infracţiunilor de evaziune fiscală, s-a reţinut participaţia penală a altor 7 inculpaţi, între care şi inculpatul B., sub forma complicităţii prevăzută de dispoziţiile art. 48 C. pen., potrivit cărora "Complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală."
S-a reţinut că, inculpaţii au săvârşit faptele în baza unei rezoluţii infracţionale unice, rezultând din înregistrarea unor achiziţii fictive în evidenţa contabilă a societăţilor în perioada ianuarie 2010 - septembrie 2014 respectiv perioada decembrie 2013 - decembrie 2014, numărul actelor materiale fiind determinat de numărul facturilor înregistrate în contabilitate fără a avea la bază operaţiuni reale,
Numărul de acte materiale reţinute a fost, pentru complici, corespunzător numărului de facturi fiscale emise de fiecare inculpat, dar această corespondenţă lipseşte în cazul inculpatului B., în sarcina căruia nu s-a reţinut emiterea vreunei facturi fiscale.
A opinat în sensul că prin reţinerea în sarcina inculpatului B. a unei activităţi de ajutare a inculpaţilor C. şi A. de a procura şi înregistra în evidenţele contabile ale societăţilor S.C. L. S.R.L. şi S.C. M. La Florani S.R.L., ai căror administratori erau, facturi de achiziţie, servicii manoperă, documente ce nu reflectă operaţiuni comerciale reale, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, prejudiciind bugetul consolidat al statului, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 371 C. proc. pen., conform cărora " Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei."
Chiar dacă, prin actul de sesizare, aceste fapte au fost apreciate de acuzare ca fiind acte de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală sub forma ajutorului dat inculpaţilor C. şi A. care au săvârşit în mod nemijlocit infracţiunea de evaziune fiscală, având calitatea de autori, instanţa de judecată avea obligaţia să verifice dacă faptele cu care a fost sesizată întrunesc elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni.
În schimb, instanţa, cu încălcarea dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen., a reţinut că inculpatul B. a săvârşit infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, constând în ajutorul dat autorilor pentru procurarea de facturi de achiziţie servicii manoperă, documente ce nu reflectă operaţiuni comerciale reale, care au fost înregistrate în evidenţele contabile ale societăţilor S.C. L. S.R.L. si S.C. M. La Florani S.R.L., de către inculpaţii C. si A., administratori ai acestora.
Ori, în rechizitoriu, s-a reţinut pe baza probatoriului administrat că, inculpatul B. nu a completat şi nici nu a semnat vreuna dintre facturile fiscale emise în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti, ce au fost înregistrate în evidenţa contabilă a celor două societăţi, S.C. L. S.R.L. şi S.C. M. La Florani S.R.L., respectiv nu a semnat şi nu a participat la încheierea vreunuia dintre contractele de subantrepriză ce apar a fi emise în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti şi cele două societăţi anterior menţionate.
De asemenea, s-au reţinut două infracţiuni de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, ce ar fi fost săvârşite prin intermediul celor două firme în formă continuată şi în concurs real, apreciindu-se câte o rezoluţie infracţională unică, în funcţie de fiecare societate.
Fiind în situaţia unei infracţiuni de evaziune fiscală în formă continuată (compusă dintr-o pluralitate de acte de executare, în forma actului consumat), fiecare act material se consumă în momentul în care fiecare din cele 69 facturi fiscale emisă de complici pentru S.C. L. S.R.L., respectiv fiecare din cele 21 facturi fiscale emisă de complici pentru S.C. M. La Florani S.R.L., (complicitate anterioară) este înregistrată de autorii infracţiunii, în evidenţa contabilă a fiecărei societăţi.
În speţă, ulterior înregistrării fiecărei facturi fiscale în evidenţa contabilă a S.C. L. S.R.L. sau S.C. M. La Florani S.R.L., administratorii celor două societăţi emiteau facturi ("refacturau") pentru S.C. N. S.R.L. Ilfov, S.C. O. S.R.L. Ilfov, S.C. P. S.R.L., societăţile de la care subcontractaseră respectivele lucrări, solicitând plata acestora.
Ulterior încasării valorii lucrărilor de la beneficiar (aşa cum era prevăzut în Contractele de subantrepriză cu societăţile din speţă (chiar dacă au fost apreciate fictive), se efectuau prin virament bancar plăţile către societăţile emitente ale facturilor fictive.
Acuzarea a considerat că aceste viramente în contul societăţilor pe numele cărora aceste facturi fiscale fuseseră întocmite (considerate fictive), au avut rolul de a crea doar aparenţa unor operaţiuni reale, întrucât sumele erau retrase şi restituite societăţii plătitoare.
Or, în această manieră, este descrisă, fără echivoc, una dintre modalităţile de săvârşire ale infracţiunii de "spălarea banilor" prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 sau art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu care, însă, instanţa nu a fost sesizată şi nu a putut face obiectul judecăţii, întrucât s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 371 C. proc. pen.
Faptele inculpatului B. cu care instanţa de fond a fost sesizată constau în aceea că,fiind împuternicit pe contul S.C. K. S.R.L., a efectuat retrageri din acest cont, cunoscând caracterul ilicit/simulat al plăţilor efectuate prin acest cont de către S.C. L. S.R.L., respectiv S.C. M. LA FLORANI S.R.L. Tg Jiu, iar sumele retrase au fost, ulterior, restituite reprezentanţilor celor două societăţi.
Aşadar, a arătat că inculpatul B. nu a fost acuzat şi nu a fost trimis în judecată pentru fapta de a emite facturi fiscale în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti, documente care nu reflectă operaţiuni comerciale reale pe care, apoi, sa le pună la dispoziţia autorilor, pentru înregistrarea în evidenţele contabile a unor cheltuieli nereale, acuzaţie ce a fost reţinută în sarcina tuturor celorlalţi complici la aceleaşi infracţiuni de evaziune fiscală.
A opinat în sensul că faptele inculpatului, constând în retragerea sumelor de bani din contul S.C. K., nu au nicio legătură cu elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, reţinută în sarcina inculpaţilor C. şi A..
Faţă de argumentele anterior expuse, a considerat că retragerile sumelor de bani efectuate de inculpatul B., ulterior consumării fiecărui act material al infracţiunii continuate de evaziune fiscală, nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în modalitatea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) sau alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât, pe de o parte, aceste fapte nu au nicio legătură cu elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, reţinută în sarcina inculpaţilor C. şi A., iar pe de altă parte, complicitatea nu poate să fie ulterioară consumării infracţiunii (fiecărui act material consumat din compunerea infracţiunii continuate, de evaziune fiscală).
În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acest caz de casare invocat se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare.
Noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la elementele subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii.
Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.
În acest sens, instanţa de contencios Constituţional (Decizia nr. 631 din 1 noiembrie 2014 prg. 41) a reţinut că "absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală".
A solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi, pe cale de consecinţă achitarea inculpatului pentru infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (18 acte materiale) şi art. 5 C. pen., respectiv art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) şi art. 5 C. pen., precum si desfiinţarea hotărârii primei instanţe.
Prin încheierea din data de 21 mai 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-au admis în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 76 din data de 26.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, sectia penală şi pentru cauze cu minori, numai din perspectiva aspectelor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., referitoare la elementele de tipicitate obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
Analizând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În speţă, recurenţii inculpaţi A. şi B. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, reţine Înalta Curte că recurenţii inculpaţi au formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, invocând, pe de o parte, în cazul inculpatului B. că nu a completat şi nici nu a semnat vreuna dintre facturile fiscale emise în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti, ce au fost înregistrate în evidenţa contabilă a celor două societăţi, S.C. L. S.R.L. şi S.C. M. La Florani S.R.L., nu a semnat şi nu a participat la încheierea vreunuia dintre contractele de subantrepriză ce apar a fi emise în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti şi cele două societăţi anterior menţionate, iar pe de altă parte, în cazul inculpatului A., că fictivitatea furnizorului nu are nicio relevanţă în ce priveşte existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, atâta vreme cât cheltuiala respectivă a fost efectuată, fie că salariul muncitorilor la negru a fost plătit direct acestora sau societăţilor subcontractoare, ai căror angajaţi s-a dovedit că nu există.
În aceste coordonate, Înalta Curte notează, referitor la susţinerile invocate de inculpatul A., că elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 constă în evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligatiilor fiscale.
Noţiunea de "operaţiune fictivă" este definită în dispoziţiile art. 2 lit. f) din aceeaşi lege, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitatea obiectivă, în documentele legale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale contabile a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.
Documentul justificativ reprezintă înscrisul în care se consemnează orice operatiune patrimonială în momentul efectuării ei şi care stă la baza înregistrărilor în contabilitate.
Astfel, operaţiunile fictive sau nereale sunt consemnări sau menţiuni scriptice, realizate în cuprinsul unor evidenţe financiar-contabile şi fiscale prevăzute de lege, ale unor tranzacţii care nu au corespondent în realitatea faptică.
În aceste coordonate, critica recurentului inculpat A. în sensul că fictivitatea furnizorului nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, atât timp cât cheltuielile/operaţiunile declarate organului foscal au fost reale, apare ca nefondată.
Reţine Înalta Curte că pentru ca o operaţiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanţă sau o inexactitate cu caracter esenţial între situaţia reală şi modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar-contabil corespunzător. Presupune lipsa de veridicitate a unui element esenţial care caracterizează orice operaţiune economică, respectiv furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacţionate şi preţul sau contraprestaţia.
În aceste coordonate expuse, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina recurentului inculpat A. s-a realizat prin înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii M. a unor facturi de achiziţie servicii manoperă, respectiv: un număr de 2 facturi fiscale emise de S.C. J. S.R.L. Bucureşti, un număr de 4 facturi fiscale emise de S.C. K. S.R.L. Bucureşti şi un număr de 15 facturi fiscale emise de S.C. Q. S.R.L. Bucureşti, documente ce nu reflectă operaţiuni comerciale reale, modalitate prin care a fost creat un prejudiciu bugetului de stat în sumă totală de 856.750 RON (192.918 euro)- (21 de acte materiale).
Aşadar, condamnarea recurentului inculpat pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost urmarea analizei instanţei de apel a ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curţi în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanţa de casaţie verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracţiunii, dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în faţa celorlalte instanţe, respectiv fictivitatea operatorului economic, însă evidenţierea în contabilitatea societăţii a unor cheltuieli/operaţiuni reale, se impun a fi respinse ca nefondate.
În consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reţinută în sarcina recurentului inculpat A., respectiv, înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii M. a unor facturi de achiziţie servicii manoperă, respectiv: un număr de 2 facturi fiscale emise de S.C. J. S.R.L. Bucureşti, un număr de 4 facturi fiscale emise de S.C. K. S.R.L. Bucureşti şi un număr de 15 facturi fiscale emise de S.C. Q. S.R.L. Bucureşti, documente ce nu reflectă operaţiuni comerciale reale, întruneşte condiţiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, fiind realizată o corespondenţă deplină între faptele comise, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel şi configurarea legală a infracţiunii.
În ceea ce priveşte critica recurentului inculpat B. referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, săvârşită în forma complicităţii, având în vedere că nu a completat şi nici nu a semnat vreuna dintre facturile fiscale emise în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti, ce au fost înregistrate în evidenţa contabilă a celor două societăţi, S.C. L. S.R.L. şi S.C. M. La Florani S.R.L., nu a semnat şi nu a participat la încheierea vreunuia dintre contractele de subantrepriză ce apar a fi emise în numele S.C. K. S.R.L. Bucureşti şi cele două societăţi anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că este nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse.
În sarcina recurentului inculpat B., instanţele de fond au reţinut cu titlu definitiv că, fiind împuternicit pe contul S.C. K. S.R.L. Bucureşti şi cunoscând caracterul ilicit/simulat al plăţilor efectuate prin acest cont bancar de către S.C. L. S.R.L. corespunzător facturilor fiscale ce nu atestă operaţiuni comerciale reale, respectiv S.C. M. LA FLORANI S.R.L. Tg. Jiu, a efectuat un număr de 24 retrageri de numerar, din contul S.C. K. S.R.L. Bucureşti, sumele fiind ulterior restituite reprezentanţilor S.C. M. La Florani S.R.L. Tg Jiu.
Astfel, în şi pe aceste coordonate, Înalta Curte va purta analiza pentru a stabili dacă activitatea infracţională a recurentului inculpat B., aşa cum a fost aceasta reţinută cu titlu definitiv de instanţele de fond, se circumscrie formei de participaţie a complicităţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 48 C. pen., "complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală".
Ceea ce caracterizează, prin urmare, activitatea complicelui în raport cu celelalte forme de participaţie penală este caracterul ei de contribuţie indirectă, de ajutorare sau înlesnire, în orice mod, la săvârşirea actelor de executare propriu - zisă.
Pornind de la definiţia complicităţii dată prin dispoziţiile legale sus citate, constată Înalta Curte că, pentru reţinerea acestei forme de participaţie penală, ca formă atipică a infracţiunii, este necesar a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele cerinţe esenţiale:
Sub raportul elementului formal al infracţiunii, complicitatea presupune o contribuţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea, ca şi celelalte forme de participaţie, impune condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât numai prin comiterea acesteia devine o activitate relevantă penal.
Sub raportul elementului material al infracţiunii, complicitatea trebuie să se constituie într-o contribuţie de ajutorare sau înlesnire în orice mod la activitatea celui ce săvârşeşte nemijlocit infracţiunea.
Sub raportul elementului moral al infracţiunii, complicitatea trebuie să aibă, întotdeauna, caracterul unei activităţi intenţionate. Condiţia săvârşirii actelor de complicitate numai cu forma de vinovăţie a intenţiei - directe sau indirecte - este expres prevăzută de lege, prin dispoziţia înscrisă în art. 48 din C. pen. şi constă în reprezentarea de către complice a acţiunii pe care o comite autorul şi a urmărilor ei, precum şi a împrejurării că actul de complicitate contribuie la săvârşirea faptei, unită cu voinţa de a coopera la realizarea acesteia.
Aşadar, împrejurarea că recurentul inculpat nu a semnat niciuna dintre facturile fiscale emise de cele două societăţi şi nici nu a participat în vreun fel la încheierea contractelor de subantrepriză, nu presupune de plano neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, tocmai pentru că reprezentând o formă de participare secundară la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, complicitatea nu poate să consiste nici în acte de executare propriu-zisă, ce implică săvârşirea nemijlocită a faptei, şi nici de determinare psihică a altei persoane la săvârşirea ei, ci doar în acte cu caracter contributiv secundar, accesoriu şi subordonat actelor de executare. Astfel, faptele recurentului inculpat de retragere sistematică a sumelor de bani avansate de inculpaţii reprezentanţi ai societăţilor beneficiare ale facturilor, nu trebuie să se înscrie în elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni, având în vedere că actele de ajutor, în sensul art. 48 C. pen., pot îmbrăca diverse forme concrete în realizarea scopului urmărit prin infracţiunea tip.
Reţine Înalta Curte, în raport de situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţele de fond, că repetabilitatea actelor de retragere a sumelor de bani plătite de cele două societăţi constructoare, momentul efectuării retragerilor situat în succesiunea imediată a alimentării contului societăţii, calitatea inculpatului de împuternicit pe contul societăţii beneficiare a viramentelor bancare, însuşirea unei părţi din banii retraşi, precum şi inexistenţa oricăror raporturi contractuale reale între cele două subiecte ale raporturilor financiare constituie fundamentele actelor de ajutor oferite de inculpatul B. către administratorii societăţilor plătitoare, întrucât, prin modul de acţiune a oferit sprijin autorilor în derularea activităţii de evaziune fiscală, aceştia având reprezentarea la nivel subiectiv că circuitul financiar realizat este de natură a crea aparenţa unuia real, decurgând din operaţiuni comerciale simulate.
Deopotrivă, pe aceleaşi coordonate, apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită nici susţinerea recurentului inculpat referitoare la inexistenţa unei înţelegeri prealabile cu autorii infracţiunii de evaziune fiscală, atât timp cât pentru existenţa infracţiunii se cere ca, sub aspect subiectiv, complicele să fi cunoscut ceea ce urmăreşte autorul şi să fi voit să-l ajute, dorind sau acceptând rezultatul infracţiunii la a cărei săvârşire a contribuit.
Pentru considerentele expuse, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 76/2024 din data de 26 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală.
Va obliga recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în cuantum de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D., H., E., F., G. şi C., în cuantum de 720 RON fiecare, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 76/2024 din data de 26 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală.
Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D., H., E., F., G. şi C., în cuantum de 720 RON fiecare, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 septembrie 2024.