Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 08 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.
Pentru a dispune această soluţie, a reţinut, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.. a fost invocată în cadrul unui recurs în casaţie declarat împotriva deciziei penale nr. 140 din data de 16 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, care nu a fost formulat cu respectarea dispoziţiilor art. 435 C. proc. pen.., a căror neîndeplinire atrage respingerea recursului în casaţie ca inadmisibil.
S-a arătat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (decizia nr. 372/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1179 din 08 decembrie 2022, decizia nr. 244/06.04.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 529/06.07.2017, decizia nr. 203/06.03.2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324/14.05.2012), o excepţie de neconstituţionalitate invocată într-o cauză ab initio inadmisibilă este la rândul său inadmisibilă, cu excepţia cazului în care critica de constituţionalitate vizează chiar dispoziţia legală care constituie temeiul de inadmisibilitate.
Constatând că în cauză recurentul nu a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiei legale care determină inadmisibilitatea căii extraordinare de atac promovate, respectiv a art. 435 C. proc. pen.., ci a art. 261 alin. (4) C. proc. pen.., a subliniat că indiferent de soluţia pe care ar putea să o pronunţe instanţa de contencios constituţional, aceasta nu poate avea nicio înrâurire asupra soluţiei ce se impune în privinţa recursului în casaţie declarat.
În plus, s-a reţinut că argumentele prezentate de către recurent nu constituie veritabile motive de neconstituţionalitate a textului menţionat, acestea vizând modalitatea în care s-a realizat aducerea la îndeplinire a unor dispoziţii procedurale referitoare la comunicarea hotărârilor judecătoreşti şi a consecinţelor pe care le produce asupra termenului de exercitare a căilor de atac.
Împotriva încheierii din data de 08 noiembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, a formulat recurs, recurentul inculpat A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, secţia penală, la data de 10 noiembrie 2023, sub nr. x/2020/a5.1.
La data de 16 ianuarie 2024, recurentul A. a depus motivele căii de atac declarate, solicitând admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.
În esenţă, recurentul a susţinut că excepţia de neconstituţionalitate are legătură cu cauza, având în vedere că nu locuia la adresa la care a fost comunicată hotărârea, însă agentul a preferat să afişeze în mod formal înştiinţarea, fără a face minime verificări. Prin urmare, a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor care permit afişarea în condiţii neregulamentare a actelor comunicate, dată de la care începe să curgă şi termenul pentru exercitarea căii de atac a recursului în casaţie.
Totodată, în opinia sa, dispoziţiile normative menţionate sunt neconstituţionale având în vedere omisiunea legiuitorului de a institui în mod expres o obligaţie în sarcina agentului care comunică actul de procedură de a face minime verificări prealabile afişării şi să consemneze într-un proces-verbal împrejurarea dacă destinatarul mai locuieşte sau nu la adresa respectivă.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se precizează că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de recurentul A., în calitate de recurent inculpat, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.., iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014).
Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.., referitoare la condiţiile de afişare a citaţiei pe uşa locuinţei, nu ar avea vreun efect asupra soluţionării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie formulate de recurent.
În primă instanţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cu argumentul că excepţia a fost ridicată într-o cale de atac inadmisibilă ab initio, dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate nedeterminând ele însele inadmisibilitatea căii de atac în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.
Sub acest aspect, instanţa de control judiciar notează că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că, o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia.
În consecinţă, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (decizia Curţii Constituţionale nr. 372/2022, publicată în M. Of. nr. 1179 din 08 decembrie 2022).
Cum în speţă soluţia de inadmisibilitate a fost dispusă în considerarea dispoziţiilor art. 435 C. proc. pen.., în mod corect s-a reţinut că şi în ipoteza în care s-ar admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.., indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional, aceasta nu va putea să producă un efect real şi concret asupra recursului în casaţie formulat.
Suplimentar acestui argument reţinut în cuprinsul încheierii recurate, raportat la motivele de recurs formulate de recurentul A. prin care acesta a susţinut că soluţia legislativă din cuprinsul art. 261 alin. (4) C. proc. pen.. prevede realizarea procedurii de citare inclusiv prin afişarea unei înştiinţări la uşa locuinţei, fără ca în prealabil textul de lege să instituie în mod expres obligaţia procedurală pozitivă în sarcina agentului poştal de a face minime verificări privitoare la situaţia de fapt concretă, respectiv dacă persoana destinatarului locuieşte efectiv la acea adresă şi eventual dacă acesta lipseşte pentru o perioadă de timp de la locuinţă, Înalta Curte constată că se urmăreşte un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate întrucât, în realitate, nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 alin. (4) C. proc. pen.., ci recurentul tinde la completarea şi modificarea acestor dispoziţii legale.
Modificarea sau completarea normei legale, reprezintă o atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
În consecinţă, este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textului criticat pentru neconstituţionalitate cu prevederile legii fundamentale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.
Înalta Curte notând şi faptul că, scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională, constată că soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2020 cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţională este legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 08 noiembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În conformitate cu art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 08 noiembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2024.