Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 20 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 şi art. 440 din C. proc. pen.
În esenţă, pentru a dispune astfel cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a reţinut că prin cererea de recurs în casaţie formulată în dosarul nr. x/2021, recurentul inculpat A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor prevederi legale:
- art. 438 din C. proc. pen. - arătând că aceste dispoziţii limitează cazurile în care se poate face recurs în casaţie, având un caracter formal şi nicidecum un caracter prin care motivele invocate ar putea duce la o casare cu trimitere spre rejudecare pentru aflarea adevărului şi stabilirea justă a răspunderii penale pentru cei trimişi în judecată şi condamnaţi. Niciun alineat din prevederile acestui articol nu dispune reanalizarea probelor administrate, încălcându-se în mod flagrant dreptul la un proces echitabil care să garanteze dreptul celor judecaţi şi condamnaţi fără nicio probă la stabilirea adevărului şi la atragerea răspunderii penale numai în baza unor probe ce dovedesc vinovăţia.
- art. 440 din C. proc. pen. privind admiterea in principiu a recursului în casaţie - arătând că încalcă dispoziţiile art. 16 şi art. 21 din Constituţie, în sensul ca aceasta se soluţionează în Camera de Consiliu de un singur judecător, fără citarea părţilor, fără apărător, încălcându-se principiul contradictorialităţii.
Examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, în concret, Înalta Curte a constatat că obiecţiunile formulate de recurent cu privire la dispoziţiile art. 438 şi art. 440 din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României, excepţia invocată neavând legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în speţă şi să producă un efect real, concret, în soluţionarea cauzei pe fond, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.
Totodată, Înalta Curte a constatat că, prin criticile formulate, apărarea nu urmăreşte armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor anterior menţionate, ci modificarea şi completarea acestora, precum şi introducerea unor noi cazuri de recurs în casaţie. Însă, s-a menţionat că, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Astfel, faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
În consecinţă, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 şi art. 440 din C. proc. pen.
*****
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs recurentul A..
Dosarul de recurs fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 13.06.2024, sub nr. x/2021/a1.1, fiind stabilit termen în cauză la data de 18.06.2024, ocazie cu care s-au luat concluziile apărării recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părţii introductive a prezentei decizii.
Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din lege:
a) calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
d) verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat împotriva deciziei penale nr. 33 din 18.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2021.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din C. proc. pen. în vigoare, respectiv art. 438 şi art. 440 din C. proc. pen., constatându-se îndeplinită şi condiţia ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional.
Ca atare, Înalta Curte reţine că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurentul A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior aceste texte de lege.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Înalta Curte constată că în speţă în mod judicios prima instanţă, examinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se constata admisibilitatea cererii de sesizare formulată în cauză de recurentul A., a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 şi 440 din C. proc. pen. nu respectă condiţiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât în concret, ceea ce se urmăreşte prin intermediul excepţiei invocate nu este înlăturarea vreunei neconcordanţe a textelor de lege cu Constituţia, ci modificarea şi completarea acestora, recurentul A. fiind nemulţumit de conţinutul textelor legale criticate, prin faptul că la art. 438 din C. proc. pen. nu sunt prevăzute şi alte cazuri de casare prin prisma cărora să fie examinată decizia din apel pentru aflarea adevărului şi stabilirea justă a răspunderii penale a celor condamnaţi şi fără a se putea reanaliza probele, etc, iar cu privire la art. 440 din C. proc. pen., recurentul critică modul în care legiuitorul a reglementat procedura de soluţionare a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie.
Se constată că, prin excepţia invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de modificarea legislativă a unor texte de lege pe care autorul excepţiei le contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu şi Curţii Constituţionale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.
Aşa cum a fost formulată în cauza de faţă cererea de sesizare reiese că prin excepţia invocată se critică reglementarea legiuitorului în materia căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, mai exact prin criticile formulate ceea ce se urmăreşte de către autorul excepţiei este adăugarea la lege în sensul de a se introduce şi alte cazuri de recurs în casaţie şi de a se soluţiona etapa admisibilităţii în principiu într-o altă manieră decât cea reglementată de legiuitor, pe care recurentul o contestă.
Or, Înalta Curte constată astfel că prin motivele aduse în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă că, în realitate, recurentul A. contestă conţinutul reglementărilor legiuitorului din cuprinsul dispoziţiilor legale ale art. 438 şi 440 din C. proc. pen., prin excepţia invocată tinzându-se la modificarea textelor de lege în sensul dorit de acesta.
În aceste condiţii, în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora în sensul anterior menţionat, situaţie care însă este atributul exclusiv al legiuitorului, excedând obiectului sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de către recurentul inculpat în scopul şi finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, se apreciază că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, apreciind că nu există motive de reformare a soluţiei primei instanţe din cuprinsul încheierii de şedinţă din 20 martie 2024 a Înaltei Curţi, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurentul inculpat A..
Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2024.