Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 115 din 8 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1589 din data de 20 octombrie 2023, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) C. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) C. pen.
S-a respins ca nefondată cererea de constatare a privării nelegale de libertate.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi inculpatul A..
Prin decizia nr. 115 din 8 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1589 din 20 octombrie 2023 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2022 ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin împotriva aceleiaşi hotărâri.
S-a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată şi, rejudecând:
În baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare în sarcina inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj, faptă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 din C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, fiind stabilite, totodată, măsuri şi obligaţii prevăzute de art. 85-86 C. pen.
S-a apreciat de către instanţa de apel că starea de fapt expusă în actul de sesizare a instanţei şi reţinută în sarcina inculpatului rezultă de o manieră neechivocă din probatoriul administrat în cauză în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, în sensul că acesta, în cursul lunii iulie 2021, a încărcat un fişier video pe pagina personală de pe reţeaua de socializare B., postare la care a adăugat o descriere şi mai multe comentarii dar şi răspunsuri la comentarii, adresând prin intermediul acestora - prin folosirea expresiilor "Pe pisicuţa asta o voi dona celor de la Poliţia animalelor, acolo profesionalismul este la el acasă! Vă daţi seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.?", "îţi dai seama, mă pun mamele lor să le fac alţi fii!" - ameninţări implicite cu acte de violenţă persoanei vătămate D., poliţist în cadrul Inspectoratului de Poliţie al jud. Mehedinţi, ca urmare a faptului că acesta din urmă l-a sancţionat contravenţional.
Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului la data de 19 februarie 2024 (se are în vedere faptul că s-a procedat la afişarea înştiinţării la data de 12 februarie 2024, având un termen de 7 zile în care inculpatul este în drept să se prezinte pentru a i se comunica decizia), astfel că data până la care inculpatul avea posibilitatea să declare recurs în casaţie este 14 martie 2024, inclusiv.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul a declarat recurs în casaţie la data de 7 martie 2024. În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, invocând cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat de recurentul inculpat faptul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât condiţia prevăzută de lege "dacă este de natură să îi producă o stare de temere", nu este întrunită, lipsind, de asemenea, şi urmarea principală imediată.
Totodată, s-a solicitat suspendarea executării deciziei penale în baza art. 441 din C. proc. pen., dar şi sub aspectul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat şi care figurează în cazierul său fiscal, toate aceste măsuri producându-i prejudicii materiale şi morale.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată tuturor participanţilor, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 01 aprilie 2024, procedura de comunicare a recursului în casaţie fiind îndeplinită.
Astfel, la data 18 aprilie 2024 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., prin încheierea din data de 23 aprilie 2024 Înalta Curte a dispus admiterea în principiu.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.
Astfel, starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracţiunea de ultraj, faptă prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen., a constat în aceea că, în cursul lunii iulie 2021, inculpatul a încărcat un fişier video pe pagina personală de pe reţeaua de socializare B., postare la care a adăugat o descriere şi mai multe comentarii dar şi răspunsuri la comentarii, adresând prin intermediul acestora - prin folosirea expresiilor "Pe pisicuţa asta o voi dona celor de la Poliţia animalelor, acolo profesionalismul este la el acasă! Vă daţi seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.?", "îţi dai seama, mă pun mamele lor să le fac alţi fii!" - ameninţări implicite cu acte de violenţă persoanei vătămate D., poliţist în cadrul Inspectoratului de Poliţie al jud. Mehedinţi, ca urmare a faptului că acesta din urmă l-a sancţionat contravenţional.
Infracţiunea de ultraj în varianta prevăzută de art. 257 alin. (4) C. pen. are subiect pasiv special, tipicitatea faptei fiind condiţionată, la momentul comiterii faptei, de săvârşirea asupra unei persoane ce are calitatea de poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, în speţa de faţă nefiind contestată, din această perspectivă, calitatea de ofiţer de poliţie a persoanei vătămate şi nici că fapta nu ar fi fost săvârşită în legătură cu conduita de a-l sancţiona contravenţional pe inculpat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Ceea ce se critică de către recurentul-inculpat, în esenţă, vizează elementul material al infracţiunii de ameninţare prevăzut la art. 206 alin. (1) C. pen., respectiv "Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere", din perspectiva faptului că mesajele postate nu constituie ameninţări, că acestea nu vizau persoana vătămată şi că nu ar fi produs vreo stare de temere persoanei vătămate.
În acest context, instanţa supremă identifică trei condiţii ataşate acestui element material, necesar a fi realizate pentru a se reţine că inculpatul a comis infracţiunea de ameninţare, respectiv ameninţarea să se refere la comiterea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, infracţiunea sau fapta păgubitoare cu care se ameninţă să se îndrepte, fie direct împotriva persoanei vătămate, fie împotriva altei persoane, ameninţarea să fie serioasă, să aibă un potenţial intimidant, să fie de aşa natură încât să poată produce o stare de temere.
Înalta Curte constată că inculpatul a realizat elementul material prin ameninţările proferate la adresa persoanei vătămate, având în vedere următoarele argumente:
În primul rând, se observă că instanţa de apel a reţinut că persoana vătămată a fost ameninţată de către inculpat cu exercitarea unor acte de violenţă prin intermediul câinelui agresiv deţinut de către acesta.
Deosebit de importantă este reţinerea instanţei de apel în ceea ce priveşte identificarea persoanei vizate de ameninţările inculpatului:
"este cât se poate de clar că acest mesaj vizează persoana vătămată D. atâta timp cât inculpatul face referire la persoana care a întocmit procesul-verbal de contravenţie, iar nu la o parte sau la toţi lucrătorii din cadrul Biroului pentru Protecţia Animalelor din cadrul Inspectoratului de Poliţie al jud. Mehedinţi, astfel încât să se aprecieze că exprimarea inculpatului ar fi una mult prea generală. Este adevărat, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că în cuprinsul mesajului nu se menţionează numele persoanei vătămate, însă, contrar opiniei acesteia, Curtea apreciază că acelaşi mesaj furnizează suficiente informaţii care să permită determinarea în mod facil a persoanei vizate de acţiunile inculpatului, aceste elemente de probă fiind coroborate de cele evidenţiate de postarea anterioară a inculpatului, postare din care rezultă parţial actul sancţionator şi suficiente elemente care să faciliteze identificarea acestui înscris. În plus, din niciuna dintre probele dosarului, nici măcar din declaraţiile inculpatului, nu rezultă că în perioada comiterii faptei acesta mai fusese sancţionat pentru abateri de aceeaşi natură sau de altă natură astfel încât să se poată aprecia, în mod rezonabil, că mesajul ar fi putut face referire ori ar fi putut viza o altă persoană decât persoana vătămată. Faptul că mesajul face referire la o singură persoană, iar nu la un număr nedeterminat de persoane, aşa cum s-a susţinut pe parcursul judecăţii, rezultă şi din modul de exprimare folosit de către inculpat, acesta, aşa cum reiese în mod explicit din cuprinsul mesajului, uzând de un verb la persoana a III-a, numărul singular, iar nu plural - Vă daţi seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.? În raport de aceste elemente de fapt, instanţa nu şi-ar putea însuşi apărările formulate de către inculpat, ..., potrivit cărora mesajul postat nu se referă la persoana vătămată ci la o persoană nedeterminată, probatoriul administrat în cauză dovedind contrariul."
Contrar susţinerilor inculpatului, infracţiunea viza persoana vătămată, iar a susţine opusul ar însemna, în cadrul analizei efectuate de instanţa supremă, o contestare a situaţiei de fapt stabilite cu titlu definitiv, asupra căreia nu se mai poate interveni în această cale extraordinară de atac.
O altă cerinţă esenţială ataşată elementului material se referă la faptul ca ameninţarea să fi fost săvârşită prin mijloace de comunicare directă, respectiv acelea care permit ca mesajul să ajungă la destinatar, deşi acesta nu se află în acelaşi loc cu persoana care adresează ameninţările.
Sub acest aspect, instanţa supremă constată îndeplinită şi această cerinţă, atâta vreme cât modalitatea de transmitere a ameninţării s-a realizat prin postarea unui mesaj scris însoţit de o înregistrare video pe profilul inculpatului de B., care era accesibil publicului fără nicio restricţie, neconţinând setări de confidenţialitate. Prin această modalitate de postare, inculpatul a urmărit sau cel puţin şi-a dat seama şi a acceptat că acţiunea sa va ajunge la cunoştinţa persoanei vătămate D..
În ceea ce priveşte ultima condiţie, aceasta se referă la acţiunea de ameninţare, care trebuie să fie susceptibilă să producă o stare de temere.
Instanţa supremă reţine, sub acest aspect, că nu este necesar ca această stare de temere să se producă efectiv, aşa cum susţine recurentul inculpat, ci trebuie să aibă un potenţial intimidant, respectiv să fie de aşa natură încât să poată produce o stare de temere. Or, este de observat faptul că inculpatul a postat în mediul virtual o înregistrare video în care apărea câinele în legătură cu a cărui acţiune de dresaj fusese aplicată sancţiunea contravenţională, care exprima un comportament foarte agresiv, explicit, înregistrare însoţită de mesajul inculpatului, care constituie ameninţare cu acte de violenţă fizică la adresa persoanei vătămate în legătură cu modul în care aceasta din urmă şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu (Pe pisicuţa asta o voi dona celor de la Poliţia animalelor, acolo profesionalismul este la el acasă! Vă daţi seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.?, îţi dai seama, mă pun mamele lor să le fac alţi fii!), motiv pentru care se constată că este îndeplinită şi condiţia ca ameninţările proferate de inculpat să fie de natură să producă o stare de temere.
Prin urmare, analizând fapta pentru care a fost judecat inculpatul, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
În final, în ceea ce priveşte criticile recurentului-inculpat (că nu a fost dovedit că mijloacele folosite în săvârşirea infracţiunii de către inculpat ar fi avut aptitudinea de a produce o stare de temere persoanei vătămate şi că nu ar exista la dosarul cauzei nicio dovadă, care să ateste starea de temere provocată persoanei vătămate) instanţa supremă constată că, în realitate, se contestă situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv, solicitându-se din partea acestuia, implicit, o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Cât priveşte susţinerea recurentului inculpat în sensul că persoana vătămată a fost evaluată psihologic în cadrul centrului de excelenţă din Bucureşti, fiind catalogat apt din toate punctele de vedere şi că nu se consideră o fire temătoare, aceasta nu are nicio relevanţă din punctul de vedere al elementelor de tipicitate ale infracţiunii de ameninţare. Aşa cum s-a reţinut anterior, pentru întrunirea elementelor de tipicitate, acţiunea de ameninţare nu trebuie să producă în concret starea de temere, ci trebuie să fie susceptibilă să producă o stare de temere, condiţie îndeplinită în speţă.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 115 din data de 08 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 115 din data de 08 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2024.