Şedinţa publică din data de 25 iulie 2024
Deliberând asupra contestaţiilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 03 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 2502 C. proc. pen., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de încetare de drept a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpata - persoană juridică S.C. A. S.R.L., precum şi de persoanele interesate B. şi C..
În temeiul art. 2502 C. proc. pen., au fost menţinute măsurile sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile şi mobile şi asupra mijloacelor fixe, aparţinând inculpaţilor persoane fizice D., E., E., F. şi G. şi inculpaţilor persoane juridice S.C. A. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L., luate prin Ordonanţele din data de 14.10.2015, din data de 21.10.2015 şi din data de 7.12.2015 ale Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2015
În temeiul art. 2502 C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii ale popririi asupra sumelor de bani aflate în/şi cu care vor fi alimentate conturile bancare, aparţinând inculpaţilor persoane fizice E., I. şi J. şi inculpaţilor persoane juridice S.C. A. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.P.R.L. şi S.C. L.., luate prin Ordonanţele din data de 28.10.2015 ale Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2015, modificate, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii persoane juridice S.C. K. S.P.R.L. şi S.C. L.., prin Ordonanţa din data de 24.11.2015 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2015
În temeiul art. 2502 C. proc. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie a popririi asupra sumelor de bani aflate în/şi cu care vor fi alimentate conturile bancare aparţinând S.C. M. S.R.L., unde inculpatul I. are calitatea de asociat, luată prin Ordonanţa din data de 6.01.2016 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2015
În temeiul art. 2502 C. proc. pen., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de restrângere/ridicare a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpata - persoană juridică S.C. A. S.R.L., cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpaţii I., E., E. şi F., precum şi de persoanele interesate B. şi C..
Pentru a dispune astfel, după prezentarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor prin rechizitoriu şi a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul urmăririi penale, Curtea de Apel a constatat că temeiurile care au fundamentat luarea acestor măsuri subzistă şi nu a intervenit niciun element de noutate care aibă aptitudinea de a modifica sau de a justifica revocarea sau ridicarea lor.
În privinţa temeiurilor la care se referă art. 2502 C. proc. pen., Curtea a reţinut că, potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul în cursul urmăririi penale poate lua măsuri asigurătorii prin ordonanţă pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
De asemenea, s-a reţinut că măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor inculpatului, până la concurenţa valorii probabile a acestora - art. 249 alin. (5) C. proc. pen.. Astfel, raportat la scopul pentru care au fost dispuse, având în vedere şi obiectul acuzaţiilor formulate împotriva inculpaţilor, s-a apreciat că ingerinţa în drepturile acestora nu poate fi considerată ca disproporţionată, neimpunându-li-se o sarcină excesivă.
Totodată, s-a notat că instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea pe parcursul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
S-a subliniat că, aşa cum rezultă chiar din denumirea dată prin lege, aceste măsuri procesuale au doar o funcţionalitate asiguratorie şi nu reparatorie, nu au caracter punitiv şi nu înlătură prezumţia de nevinovăţie.
Deopotrivă, s-a subliniat că proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, "(. . .) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie.
Curtea a apreciat şi că, în raport de complexitatea cauzei, numărul de inculpaţi şi ansamblul vast al materialului probator administrat, cauza nu a depăşit un termen rezonabil, astfel că dreptul la proprietate nu este afectat, deşi au trecut o perioadă mai mare de la instituirea măsurilor asigurătorii, cercetarea judecătorească fiind aproape de final.
S-a reţinut că în această procedură, se analizează doar legalitatea şi oportunitatea măsurilor asigurătorii, din punct de vedere al acuzaţiilor aduse şi al scopului măsurilor, şi nicidecum realitatea faptică care rezultă din probe sau vinovăţia inculpaţilor.
Pentru aceste motive, apreciind că nu există împrejurări noi care să conducă la concluzia că măsurile asigurătorii nu sunt oportune, instanţa de fond a menţinut măsurile asiguratorii dispuse în cauză.
Cât priveşte cererile de încetare de drept a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpata S.C. A. S.R.L., precum şi de persoanele interesate B. şi C., instanţa de fond a apreciat că sunt neîntemeiate.
Astfel, reţinând că a fost învestită cu cereri de încetare de drept a măsurilor asigurătorii, a constatat că o atare sancţiune nu este reglementată de C. proc. pen.
În acest context, s-a reţinut că potrivit art. 2502 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6/2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse. Instanţa de fond a constatat că procedura penală nu prevede vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de un an în care instanţa de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 2502 C. proc. pen.
În acest context, s-a notat că dreptul penal material şi procedura penală sunt de strictă reglementare, iar această caracteristică a legislaţiei penale constituie o garanţie de natură să înlăture abuzul ori arbitrariul. Ca atare, s-a subliniat că, în materia penalului, este interzisă aplicarea analogiei între instituţii din aceeaşi materie, cu atât mai mult între sancţiuni procedurale, care trebuie să fie prevăzute, în mod expres, de legea procesual penală, pentru fiecare situaţie în parte. În situaţia neverificării temeiniciei măsurilor asiguratorii în intervalul de timp prevăzut, s-a reţinut că legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea încetării de drept a acestora, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul măsurilor preventive, care cunosc un alt regim de reglementare, pe principii şi raţionamente juridice diferite, neputând fi translatată sancţiunea încetării de drept din materia măsurilor preventive în materia măsurilor asigurătorii.
Ca atare, s-a constatat că aplicarea unei atare sancţiuni pentru neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul prev. de art. 2502 C. proc. pen., constituie o adăugare la lege, care aduce atingere tuturor principiilor care guvernează materia penalului, dând posibilitate arbitrariului.
Cât priveşte cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii formulată de persoanele interesate B. şi C. şi susţinerile potrivit cărora apartamentul din Timişoara ar fi fost proprietatea lor, încă de la momentul luării măsurii asigurătorii, şi, cu toate acestea, nu au fost menţionaţi în ordonanţa de luare a acestei măsuri şi nici nu au figurat vreodată în dosar, cu vreo calitate, nefiind vreodată verificată măsura asigurătorie luată asupra lor, s-a reţinut că imobilul înscris în CF nr. x Timişoara, nr. CF vechi x, cu nr. top. xII, constând în apartamentul nr. x, situat în Mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, face parte din bunurile mobile şi imobile aparţinând S.C. A. S.R.L., asupra cărora s-a luat măsura asigurătorie a sechestrului prin Ordonanţa din data de 21.10.2015 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, din Dosarul nr. x/2014
În atare condiţii, s-a reţinut că este evident că persoanele interesate B. şi C. nu aveau cum să figureze nici în ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii, şi nici în dosar, precum şi că nu a fost vreodată verificată măsura asigurătorie luată asupra lor.
În privinţa bunului imobil aparţinând persoanelor interesate B. şi C., Curtea a reţinut că se justifică menţinerea măsurii asigurătorii, având în vedere suspiciunea rezonabilă că, la momentul transferului dreptului de proprietate, inculpata - persoană juridică S.C. A. S.R.L. cunoştea că există o anchetă în derulare împotriva sa. Prin urmare, a apreciat că există suspiciunea că actele de înstrăinare îndeplinite ulterior reprezintă doar o modalitate prin care inculpata - persoană juridică S.C. A. S.R.L. încearcă să sustragă bunuri de la instituirea sechestrului, împiedicând, totodată, recuperarea prejudiciilor cauzate părţilor civile şi recuperarea cheltuielilor de judecată, dar şi confiscarea specială sau extinsă, fiind de notorietate că pot face obiectul măsurii asiguratorii şi pot fi confiscate bunuri care, în realitatea faptică, se află sub stăpânirea inculpaţilor.
Referitor la buna-credinţă la care acestea fac referire, Curtea a reţinut că, la acest moment procesual, există indicii de rea-credinţă, în condiţiile în care există un act de dare în plată încheiat de persoana interesată B., care nu era un terţ, ci o persoană care avea informaţii şi autoritate de decizie în S.C. A. S.R.L., fiind asociat şi administrator al inculpatei, semnând actul de dare în plată atât în calitate de debitoare, cât şi de creditoare. Or, ancheta se derula din anul 2009, iar persoana interesată B. a creditat societatea în perioada 13.11.2014-21.09.2015, deşi la dosar există informaţii că inculpaţii au avut cunoştinţă de existenţa acestui dosar, aflat la parchet. Prin urmare, s-a apreciat că există suspiciunea că actul de dare în plată reprezintă doar o modalitate prin care s-a încercat să se sustragă bunuri de la instituirea sechestrului, împiedicând, totodată, recuperarea prejudiciilor cauzate părţilor civile şi recuperarea cheltuielilor de judecată, dar şi confiscarea specială sau extinsă, care se poate aplica în cazul bunurilor înstrăinate prin acte translative de proprietate pentru care se dovedeşte că îmbracă forma simulaţiei.
În ceea ce priveşte apărările inculpaţilor, a constatat că inculpaţii I. şi S.C. H. S.R.L. au fost trimişi în judecată, printre altele, pentru infracţiunile de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen. şi de spălare de bani, prev. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 C. pen.. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 32 din Legea nr. 656/2002, precum şi scopul măsurilor procesuale luate, măsurile asiguratorii fiind luate în vederea reparării pagubei cauzate prin infracţiuni, precum şi a confiscării speciale, Curtea a constatat că se justifică, în continuare, menţinerea popririi asigurătorii instituite atât asupra sumelor de bani din conturile S.C. H. S.R.L., inclusiv asupra sumelor de bani reprezentând salariile inculpatului I., cât şi asupra conturilor societăţii S.C. M. S.R.L., la care inculpatul I. are calitatea de acţionar.
Constatând că, într-adevăr, au trecut mai mult de 8 ani de la instituirea măsurilor asigurătorii, Curtea a apreciat că, în raport de complexitatea cauzei, numărul de inculpaţi şi ansamblul vast al materialului probator administrat, cauza nu a depăşit un termen rezonabil, astfel că dreptul la proprietate nu este afectat, mai ales că cercetarea judecătorească se apropie de final, în cauză mai sunt necesare a se depune rapoartele de expertiză dispuse de instanţă.
Cât priveşte celelalte apărări formulate de inculpaţi, Curtea a apreciat că drepturile fundamentale ale inculpaţilor, respectiv dreptul de proprietate nu a fost încălcat, în continuare există un raport rezonabil de proporţionalitate între măsurile asiguratorii dispuse şi obiectivul urmărit la instituirea acesteia, în această procedură analizându-se doar legalitatea şi oportunitatea măsurilor asigurătorii, din punct de vedere al acuzaţiilor aduse şi al scopului măsurilor, şi nicidecum realitatea faptică care rezultă din probe sau vinovăţia inculpaţilor.
Totodată, Curtea, prin raportare la dispoziţiile art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului international", a reţinut că, dreptul fundamental de proprietate nefiind un drept absolut, exerciţiul acestuia poate fi restrâns, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Acest lucru rezultă expres dintr-o serie de dispoziţii convenţionale sau, după caz, comunitare ori constituţionale, cum ar fi de exemplu art. 18 din Convenţia europeană a drepturilor omului, sub titulatura "Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor" în cuprinsul căruia se reţine "Restricţiile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute… De asemenea, s-a reţinut că articolul 52 alin. (1) din cartă admite că pot fi impuse restrângeri ale exercitării unor drepturi consacrate de aceasta în măsura în care aceste restrângeri sunt prevăzute de lege, respectă substanţa acestor drepturi şi libertăţi şi, prin respectarea principiului proporţionalităţii, sunt necesare şi răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (Hotărârea din 21 decembrie 2016, AGET Iraklis, C-201/15, EU:C:2016:972, punctul 70 şi jurisprudenţa citată).
În consecinţă, astfel cum reiese din articolul 52 alin. (1) din cartă, s-a apreciat că pot fi instituite restricţii în privinţa exercitării dreptului de proprietate, cu condiţia ca aceste restricţii să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite şi să nu constituie, faţă de scopul urmărit, o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce atingere însuşi conţinutului drepturilor astfel garantate, aspecte analizate de instanţă anterior şi constate ca fiind îndeplinite.
Cu privire la cererea de restrângere/ridicare a măsurilor asiguratorii formulată de inculpata S.C. A. S.R.L. prin raportare la reţinerea greşită a perioadei de funcţionare a subscrisei persoană juridică, valoarea maximă a tuturor operaţiunilor economice realizate de către S.C. A. S.R.L. în pretinsa perioadă infracţională 2009-2014 (societatea fiind înfiinţată în anul 2013), provenienţa sumelor care se presupune că ar fi fost spălate şi indicarea incoerentă a motivului pentru care a fost dispusă măsura, Curtea a apreciat că aceste aspecte sunt strâns legate de fondul acuzaţiilor şi nu pot fi analizate şi valorificate în această procedură, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea de restrângere/ridicare a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpata - persoană juridică S.C. A. S.R.L.
*****************************************************************
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie inculpaţii I., F. şi S.C. A. S.R.L. precum şi persoanele interesate B. şi C..
Contestatorul I. a solicitat, în esenţă, prin motivele scrise (aflate la dosar), ridicarea măsurilor asigurătorii cu privire la conturile societăţii S.C. M. S.R.L., societate care nu a făcut obiectul cercetărilor în prezenta cauză, formulând critici referitoare la acuzaţiile reţinute în sarcina acestuia prin rechizitoriu, în ceea ce priveşte lipsa descrierii faptelor de care este acuzat precum şi modul de soluţionare a cererilor de probe formulate de acesta, constând în principal în solicitări de efectuare a unor expertize contabile şi de audiere a unor contabili.
În susţinerea contestaţiei, a mai făcut trimitere la durata mare de timp scursă de la momentul luării măsurilor asigurătorii în prezenta cauză.
În susţinerea căii de atac, contestatoarea F. a solicitat, în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., respectiv prin aplicarea directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii contestate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, apreciind că încheierea atacată nu este motivată, împrejurare care afectează în mod direct dreptul la apărare al inculpaţilor, în condiţiile în care aceasta este o reproducere fidelă a unor opinii teoretice din alte dosare, fiind imposibil de criticat şi cenzurat din punct de vedere al raţionamentului juridico-faptic pe care judecătorul trebuie să îl expună personal.
În subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii contestate şi pronunţarea unei noi hotărâri potrivit regulilor de la judecata în fond, iar în reiudecare, să se constate nelegalitatea ordonanţei din data de 07.11.2015, dispusă în dosarul nr. x/2014, precum şi procesul-verbal din data de 11.12.2015, prin care s-a pus în aplicare ordonanţa şi, pe cale de consecinţă, ridicarea măsurilor asigurătorii cu privire la bunurile inculpatei.
De asemenea, a susţinut că termenul rezonabil pentru menţinerea sechestrului asigurător este mult depăşit, dreptul de proprietate al inculpatei fiind încălcat în mod evident prin această restricţie arbitrară. Totodată, a învederat că nu mai subzistă temeiurile care au determinat instituirea măsurilor asigurătorii luate prin ordonanţa din data de 07.11.2015, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 323/D/P/2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.l.l.C.O.T. - Structura Centrală.
În argumentare, a susţinut, în esenţă, faptul că ordonanţa de instituire a sechestrului a fost emisă la data de 07.11.2015 iar toate constituirile de parte civilă în dosar au fost ulterioare acestei date, mai exact, A.N.A.F. s-a constituit civilă la data de 18.12.2015, la cererea expresă a organului de cercetare penală. În acest sens, a apreciat că o condiţie esenţială instituirii sechestrului este ca, anterior luării măsurilor asigurătorii, să existe constituire de parte civilă.
Totodată, a susţinut că, pentru a se verifica legalitatea sechestrului, la momentul emiterii ordonanţei din data de 07.11.2015, trebuiau îndeplinite anumite condiţii, printre care aceea ca bunurile să fi fost dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Or, în cazul de faţă, a menţionat că, la dosarul cauzei, nu există nicio dovadă că aceste bunuri ar fi fost rezultatul faptelor penale de care este acuzată inculpata. Mai mult, a arătat că au fost depuse înscrisuri din care reiese, în mod clar, că fiecare dintre bunurile sechestrate au fost achiziţionate fără a avea vreo legătură cu fapta de care este acuzată inculpata.
Un alt motiv în argumentarea contestaţiei a fost reprezentat de faptul că, în opinia inculpatei, măsura asiguratorie dispusă prin Ordonanţa din data de 07.11.2015, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 323/D/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală a încetat de drept, în temeiul art. 2502 C. proc. pen., întrucât instanţa nu a analizat în termenul legal de 1 an dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii.
Contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în motivele scrise, în principal, să se constate că măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 323/D/P/2014 din 21.10.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală au încetat de drept la data de 20.04.2024, prin nerespectarea termenului de verificare de 1 an impus de art. 2502 C. proc. pen.
În subsidiar, a solicitat restrângerea măsurilor asigurătorii impuse faţă de societatea inculpată prin raportare la (i) reţinerea greşită a perioadei de funcţionare a acesteia (ii) valoarea maximă a tuturor operaţiunilor economice realizate de către societate în pretinsa perioadă infracţională 2009-2014 (societatea fiind înfiinţată în anul 2013), (iii) provenienţa sumelor de bani pretins spălate (evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă) şi (iv) indicarea incoerentă a motivului pentru care a fost dispusă instituirea măsurilor asigurătorii (prin utilizarea formulării "şi/sau").
De asemenea, a solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii impuse cu privire la bunuri dobândite de societatea inculpată în data de 19.01.2015 (aşadar în afara perioadei pretins infracţionale).
Persoanele interesate B. şi C. au solicitat, în principal, ridicarea măsurilor asigurătorii impuse prin ordonanţa nr. 323/D/P/2014 din 21.10.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală ca urmare a faptului ca acestea au încetat de drept la data de 20.04.2024, având în vedere că prima instanţă nu a procedat la verificarea subzistenţei măsurilor asigurătorii în termenul de 1 an, prevăzut de dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.
În subsidiar, au solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii impuse cu privire la bunul imobil înscris in CF nr. x Timişoara, nr. CF vechi x, cu nr. topografic x, constând în apartamentul nr. x, situat in mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, apreciind că aceste măsuri au fost dispuse în mod nelegal. Astfel, au susţinut că au dobândit imobilului antemenţionat prin contractul de dare în plată încheiat cu S.C. A. S.R.L. la data de 12.10.2015, contract care a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii acestuia. Mai mult decât atât, a susţinut că, la momentul dobândirii, imobilul era înscris în Cartea Funciara, nefiind notat niciun litigiu (inclusiv dosar penal) ori drept de ipoteca legală în favoarea statului cu privire la acesta.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate în susţinerea căilor de atac, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată următoarele:
Prin ordonanţa din data de 21.10.2015 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, emisă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor imobile şi mobile aparţinând inculpatei S.C. A. S.R.L., iar, în datele de 22.10.2015, 26.10.2015, 29.10.2015 şi 30.10.2015 s-au încheiat, de către ofiţerii de poliţie judiciară delegaţi, procesele-verbale de aplicare a sechestrului cu privire la următoarele bunuri:
- locul de parcare P116S1, situat în municipiul Bucureşti, Calea x, subsol 1, având identificator unic x, nr. cadastral vechi x şi carte funciară veche x, compus din parcare cu o suprafaţă utilă de 25 mp, împreună cu cota parte de 8,72 mp din părţile şi dependinţele comune ale ansamblului N., care prin natura şi destinaţia lor sunt în folosinţă comună, forţată şi perpetuă a tuturor coproprietarilor ansamblului N., precum şi dreptul de proprietate a cotei părţi de teren aferent parcării, în suprafaţă de 5,63 mp, din întregul teren pe care se află construit ansamblul N., în valoare de 59,562.21 RON;
- apartamentul nr. x, situat la etajul 6 al imobilului din Municipiul Bucureşti, Calea x, având identificator unic x, număr cadastral vechi x şi carte funciară veche x, a localităţii Bucureşti, compus din trei camere de locuit şi dependinţe (bucătărie, baie, hol, baie), având o suprafaţă utilă de 101,72 mp, balcon 7,43 mp, balcon, 2,16 mp, rezultând o suprafaţă totală de 111,31 mp, împreună cu cota parte de 35,47 mp din părţile şi dependinţele comune ale ansamblului N., care prin natura şi destinaţia lor sunt în folosinţă comună, forţată şi perpetuă a tuturor coproprietarilor ansamblului N., precum şi dreptul de proprietate a cotei părţi de teren aferent apartamentului, în suprafaţă de 22,92 mp, din întregul teren pe care se află construit ansamblul N., în valoare de 570,311.94 RON; Preţul acestor două imobile a fost de 141.183,88 EURO, conform contractului de vânzare autentificat sub nr. x din data de 26.09.2014;
- x înmatriculat cu nr. x, serie şasiu x valoare de inventar 163.000 RON;
- x înmatriculat cu nr. x, serie şasiu x valoare de inventar 3.863 RON;
- x înmatriculat cu nr. x, serie şasiu x valoare de inventar 2609,94 RON;
- x înmatriculat cu nr. x, serie şasiu x valoare de inventar 6.158,97 RON;
- x înmatriculat cu nr. x, serie şasiu x valoare de inventar 50.821,14 RON;
- x cu nr. x, serie şasiu x valoare de inventar 13.500;
- x valoare de inventar 6.6671 RON;
- x valoare de inventar 10.000 RON;
- imobil compus din teren intravilan, având categoria de folosinţă curţi construcţii, în suprafaţă totală tabulară de 2060 mp şi construcţii de sub A1.1. având destinaţia construcţii industriale şi edilitare - clădire restaurant, situat în comuna Şoimuş, judeţul Hunedoara, având număr cadastral/topografic x, pentru teren, respectiv x, pentru construcţie, drept de proprietate intabulat în CF nr. x Şoimuş, judeţul Hunedoara, nr. CF vechi x, în valoare de 139,889.62 RON;
- imobil compus din teren în suprafaţă de 5.660 mp, categoria de folosinţă curţi construcţii, cu construcţia depozit de dinamită, în suprafaţă construită de 100 mp, construită din piatră şi bolţari, în anul 1970, având racord electric, cod construcţie C1, imobil situat administrativ în municipiul Reşiţa, zona Cariera Valea Domanului, zona Stârnic, judeţ Caraş-Severin, având nr. cadastral x, pentru teren, respectiv x, pentru construcţie, număr topografic x, înscris în CF nr. x Reşiţa, judeţul Caraş Severin, în valoare de 43,000 RON;
- imobil înscris în CF nr. x Timişoara, nr. CF vechi x, cu nr. top. xII, constând în apartamentul nr. x, situat în Mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, compus din: un antreu, una cameră, una cameră, una cameră alimente, una bucătărie, una baie, magazie şi pivniţă, cu cote părţi comune de 38%, având părţi comune: terenul construit şi neconstruit, poarta de intrare cu intrarea uscată, podul cu intrarea, racordul de apă, branşamentul electric, WC-ul din curte şi coridorul, în valoare de 37.500 EURO;
- imobil înscris în CF nr. x Timişoara, nr. CF vechi x, cu nr. top. x, constând în apartamentul nr. x, situat în Mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, compus din: un antreu, una bucătărie, una cameră, una cameră, magazie, cu o cotă de 32% parte din terenul în suprafaţă de 738 mp înscris în CF x Timişoara în proprietate, cu cote părţi comune de 32%, având părţi comune: terenul construit şi neconstruit, poarta de intrare cu intrarea uscată, podul cu intrarea, racordul de apă, branşamentul electric, WC-ul din curte şi coridorul, în valoare de 45.500 EURO;
- imobil înscris în CF nr. x Timişoara, nr. CF vechi x, cu nr. top. xI, constând în apartamentul nr. x, situat în Mun. Timişoara, str. x, jud. Timiş, compus din: un antreu, una bucătărie, una cameră, magazie, cu o cotă de 30% parte din terenul în suprafaţă de 738 mp înscris în CF x Timişoara în proprietate, cu cote părţi comune de 30%, având părţi comune: terenul construit şi neconstruit, podul cu intrarea, racordul de apă, branşamentul electric, WC-ul din curte şi coridorul, în valoare de 42.000 EURO;
- construcţiile de sub A1.1. şi A1.2., reprezentând Hală P şi corp administrativ P+2E, situate în Timişoara, în suprafaţă măsurată de 2796 mp, cu destinaţia construcţii administrative şi social culturale, cu nr. cadastral x, de sub A1.1 şi anexe P situate în Timişoara, în suprafaţă măsurată de 564 mp, cu destinaţia construcţii anexă, cu nr. cadastral x, de sub A1.2, înscrise în CF nr. x Timişoara, situate administrativ în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, în valoare de 190,000 RON;
- construcţiile de sub A1.1., reprezentând clădire administrativă P+2E, situată în Timişoara, în suprafaţă măsurată de 177 mp, cu destinaţia construcţii administrative şi social culturale, cu nr. cadastral x, de sub A1.1, înscrise în CF nr. x Timişoara, situată administrativ în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, în valoare de 30,000 RON.
De asemenea, prin ordonanţa din data de 28.10.2015 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, din Dosarul nr. x/2015, s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a popririi asupra sumelor de bani aflate în/şi cu care vor fi alimentate conturile inculpatului S.C. A. S.R.L., iar O. a comunicat instituirea acestei măsuri până la concurenţa sumei de 24.432,579 RON, la data instituirii popririi acesta figurând cu solduri în valoare de 1.885.26 RON şi 0.97 RON.
Temeiurile avute în vedere la dispunerea acestori măsuri procesuale au vizat, pe de o parte, obligativitatea luării măsurii asigurătorii, iar pe de altă parte, recuperarea prejudiciului (până la concurenţa sumelor de 24.432.579 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat şi suma totală retrasă în perioada 2009-2014) şi confiscarea specială.
Prin ordonanţa din data de 28.10.2014 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, emisă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a popririi asupra sumelor de bani aflate în/şi cu care vor fi alimentate conturile inculpatului I.. O. a comunicat instituirea acestei măsuri, la data instituirii popririi acesta figurând cu solduri în valoare de 41.06 RON, iar P. a comunicat instituirea acestei măsuri, la data instituirii popririi acesta figurând cu solduri în valoare de 15.42 RON, sumele fiind indisponibilizate până la concurenţa sumei de 24.432,579 RON.
Prin ordonanţa din data de 6.01.2016 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, emisă în dosarul nr. x/2015, a fost luată măsura popririi conturilor deschise la Q. S.A. pe numele S.C. M. S.R.L. Bucureşti, unde inculpatul I. deţine calitatea de asociat şi administrator, în vederea confiscării extinse.
La data de 6.01.2016, instituţia bancară a comunicat indisponibilizarea sumei de 30.309,50 RON existentă în contul bancar.
Temeiurile avute în vedere la dispunerea acestor măsuri procesuale au vizat recuperarea prejudiciului, confiscarea extinsă şi confiscarea specială.
Prin ordonanţa din data de 7.12.2015 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, emisă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatei F., după cum urmează:
- imobil teren intravilan în suprafaţă de 726 mp înscris în CF x Reşiţa, nr. cadastral x, nr. topo y şi construcţie înscrisă în CF x Reşiţa, nr. cadastral x;
- imobil teren intravilan în suprafaţă de 1254 mp şi construcţii, înscrise în CF x Reşiţa, nr. cadastral x, nr. topo x;
- imobil teren intravilan în suprafaţă de 6.363 mp, înscris în CF x Reşiţa, nr. Cadastral x, nr. topo x şi construcţiile aferente având nr. topo cuprinse între x şi y;
- imobil apartament, în suprafaţă de 71 mp, situat în mun. Reşiţa, str. x, jud. Caraş-Severin, înscris în CF x, nr. topo x.
Temeiurile avute în vedere la dispunerea acestori măsuri procesuale au vizat, pe de o parte, obligativitatea luării măsurii asigurătorii, iar pe de altă parte, recuperarea prejudiciului (până la concurenţa sumelor de 24.432.579 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat şi suma totală retrasă în perioada 2009-2014) şi confiscarea specială.
Măsurile asigurătorii au fost menţinute prin rechizitoriul nr. x/2014 din data de 15 ianuarie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism - Structura Centrală prin care s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpaţilor:
- I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen., spălare de bani prev. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 C. pen., bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen. în condiţiile art. 5 şi 38 C. pen..;
- F., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen., spălare de bani prev. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 C. pen., bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen. în condiţiile art. 5 şi 38 C. pen.;
- S.C. A. S.R.L., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen., spălare de bani prev. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 C. pen. în condiţiile art. 5 şi 38 C. pen.
Analizând contestaţiile formulate de inculpaţii I., S.C. A. S.R.L. şi F. precum şi de persoanele interesate B. şi C., Înalta Curte constată următoarele:
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
În drept, prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificată şi completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., printre altele, fiind introdus art. 2502 C. proc. pen. în materia măsurilor asigurătorii. Potrivit acestui text de lege, "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (alin. (1). Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin. (5).
Prin aceste dispoziţii procesual penale, legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, putându-se dispune, în raport de particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.
Unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 19/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, s-a reţinut că "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."
Deşi, în principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor judiciare, există situaţii în care legiuitorul a instituit, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al acestor măsuri, având în vedere fie natura şi gravitatea faptelor comise, fie consecinţele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi.
O astfel de excepţie este reglementată prin art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, potrivit căruia "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."
Aceasta înseamnă că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală şi a unor infracţiuni aflate în legătură cu acestea, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii nu este supusă aprecierii organelor judiciare, ci decurge direct din lege, fiind justificată de natura infracţiunilor de evaziune fiscală. În acest caz particular, organele judiciare rămân ţinute să evalueze, însă, în continuare, celelalte cerinţe normative obligatorii pentru dispunerea măsurii asigurătorii, referitoare la categoria de bunuri supuse indisponibilizării, valoarea probabilă a sumelor până la concurenţa cărora se instituie măsura şi finalitatea acesteia, astfel cum rezultă din enumerarea alternativă prevăzută de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pentru care cei trei inculpaţi au fost trimişi în judecată, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 11 din acelaşi act normativ care instituie obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală şi a unor infracţiuni aflate în legătură cu acestea prevăzute de legea specială.
Ca urmare, în speţă, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii analizate găsindu-şi izvor chiar în lege, ea nu poate face obiectul cenzurii în procedura prev. de art. 2502 din C. proc. pen., controlul instanţei fiind limitat, în acest context, la evaluarea proporţionalităţii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanelor acuzate şi, eventual, a efectelor în planul măsurii procesuale a eventualelor modificări intervenite pe parcursul procesului penal în situaţia patrimonială a inculpaţilor.
Se observă aşadar că, în speţă, temeiurile avute în vedere la dispunerea acestor măsuri procesuale au vizat, pe de o parte, obligativitatea luării măsurii asigurătorii, iar pe de altă parte, recuperarea prejudiciului şi, respectiv, confiscarea specială şi confiscarea extinsă.
Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte motivele invocate de contestatorul I., Înalta Curte constată că aspectele referitoare la lipsa descrierii faptelor din cuprinsul rechizitoriului sau la modalitatea de soluţionare a unor cereri de probe, nu pot face obiectul verificărilor în prezenta cale de atac. Astfel, instanţa a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a constatat subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii, aspectele invocate de inculpat făcând obiectul verificărilor în cadrul procedurii de cameră preliminară, tranşate definitiv de instanţa de judecată.
Analizând în aceste limite măsura asiguratorie dispusă şi menţinută cu privire la inculpatul I., Înalta Curte constată că natura infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată (constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen., spălare de bani prev. de art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 C. pen., bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen. în condiţiile art. 5 şi 38 C. pen.) precum şi motivul pentru care a fost menţinută măsura asigurătorie, respectiv în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi în vederea confiscării speciale şi confiscării extinse, justifică menţinerea acesteia şi conduc la dovedirea condiţiilor necesităţii şi proporţionalităţii.
În egală măsură, deşi prin raportare la primele măsuri dispuse în cauză, durata pare una foarte îndelungată, acesta nu este unicul element de analiză, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte complexitatea deosebită a cauzei determinată de numărul de persoane implicate, durata activităţii infracţionale şi conţinutul materialului probator administrat. De la data instituirii măsurilor asigurătorii au trecut peste 8 ani, însă, în acest interval, cercetarea judecătorească în primă instanţă se apropie de final, urmând a se pronunţa o soluţie în cauză.
Evaluând toate aceste elemente ce constituie, în esenţă, criterii utile demersului, se apreciază că, până la acest moment procesual, nu a fost încălcat art. 1 la Protocol nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, raportat la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar şi la stadiul procedurii judiciare în faza de judecată în primă instanţă, se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privinţa măsurilor asigurătorii menţinute prin încheierea atacată, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în asigurarea confiscării speciale şi repararea eventualului prejudiciu şi interesul personal al inculpatului de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).
Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere şi caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii în cazul infracţiunii de evaziune fiscală (reţinută în sarcina inculpatului I.), prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 cu referire la prevederile art. 249 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte contestaţiile formulate de inculpaţii F. şi S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că aceştia au formulat un motiv comun de contestaţie, invocând încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în prezenta cauză prin nerespectarea termenului de 1 an de verificare a temeiurilor care au determinat menţinerea acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2502 Cod de procedură enală.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen. instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.
Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi de judecată la nivel naţional.
Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ sus-menţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:
"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".
Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.
Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.
Cu toate acestea, în această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică şi consecinţe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.
De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.
De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale, legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.
Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.
Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.
O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen.
De altfel, aceeaşi opinie a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa recentă (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 şi nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc).
Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază că solicitarea contestatorilor de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen. este neîntemeiată.
În continuare, analizând motivele de contestaţie formulate de inculpata R., constată următoarele:
Referitor la intervalul de timp scurs de la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, chiar dacă este unul îndelungat (8 ani), nu pare a fi, cel puţin la acest moment procesual, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive, având în vedere complexitatea cauzei şi natura acuzaţiilor aduse inculpatei R., iar consecinţele pe care le produc nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea prejudiciului reţinut în sarcina inculpatei.
În privinţa bunurilor imobile, instanţa constată că indisponibilizarea acestora, în contextul măsurii asiguratorii, nu lipseşte partea de dreptul de proprietate, punctual de atributului folosinţei, ci împietează doar posibilitatea de a dispune, respectiv de a înstrăina bunul pe perioada procedurii judiciare.
Referitor la aspectele potrivit cărora măsurile asigurătorii au fost luate înainte ca A.N.A.F. să se constituie parte civilă în prezenta cauză, Înalta Curte le apreciază nefondate, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 249 C. proc. pen. care reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, nu condiţionează posibilitatea luării acestor măsuri, indifierent de scopul pentru care au fost dispuse, de o eventuală constituire de parte civilă, fiind suficient ca organele judiciare care iau măsura să evalueze care sunt subiecţii care ar putea fi vizaţi de măsura de siguranţă, ulterior aceştia având posibilitatea să decidă dacă se constituie părţi civile în cauză.
În ceea ce privieşte critica potrivit căreia pentru a se institui sechestrul în vederea confiscării speciale, bunurile trebuie să fie dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, susţinându-se în acest context că, la dosar, nu există nicio dovadă că aceste bunuri ar fi fost rezultatul faptelor penale de care este acuzată inculpata, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că aceste motive vizează în realitate situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei şi implicit elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, ce nu pot face obiectul prezentei cauze în care se analizează dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii asigurătorii dispuse. Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere că temeiurile pentru care au fost dispuse măsurile asigurătorii în prezenta cauză au vizat, atât confiscarea specială, cât şi repararea prejudiciului, în această din urmă situaţie putând face obiectul sechestrului şi bunuri obţinute din surse licite.
O altă critică formulată de inculpata F. a fost reprezentată de faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivele invocate de aceasta, în sensul că nu a analizat dacă temeiurile pentru care a fost luată măsura sechestrului mai subzistă şi dacă măsura a fost legală de la început.
Înalta Curte constată nefondată şi această critică, prin raportare la împrejurarea că instanţa de fond a analizat şi expus motivele pentru care a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la momentul instituirii măsurilor asigurătorii. Astfel, instanţa a analizat cu rigoare condiţiile de legalitate precum şi exigenţa de proporţionalitate necesare pentru menţinerea măsurilor asigurătorii, expunând raţionamentul pentru care a apreciat că se menţin temeiurile care au fundamentat luarea acestor măsuri.
Astfel, în contextul factual al cauzei, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii în ceea ce o priveşte pe inculpata F., respectiv în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale şi al recuperării prejudiciului.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii sechestrului asigurător, acestea fiind necesare şi proporţionale cu scopul urmărit şi se impune menţinerea lor.
Referitor la criticile formulate de inculpata persoană juridică S.C. A. S.R.L. vizând nerespectarea în cauză a principiului proporţionalităţii, având în vedere că măsurile asigurătorii au fost instituite în anul 2015, astfel că, au trecut 9 ani de când bunurile inculpatei S.C. A. S.R.L. se află sub imperiul acestor măsuri, Înalta Curte le consideră neîntemeiate pentru următoarele considerente:
În jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei. Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).
Se constată că, prin ordonanţa din 21.10.2015 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, emisă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor imobile şi mobile aparţinând inculpatei S.C. A. S.R.L, în vederea recuperării prejudiciului (până la concurenţa sumelor de 24.432.579 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat şi suma totală retrasă în perioada 2009-2014) şi confiscării speciale.
Referitor la intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri, respectiv 8 ani, Înalta Curte constată că acesta nu este unicul element de analiză, ci se impune a se avea în vedere, prin raportare la această durată, şi complexitatea faptică a speţei, natura acuzaţiilor aduse inculpatei persoană juridică S.C. A. S.R.L., respectiv infracţiunea de evaziune fiscală şi spălare a banilor care sunt susceptibile de producerea unei pagube materiale.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, raportat la numărul şi valoarea bunurilor sechestrate, la cuantumul prejudiciului reţinut, la complexitatea ridicată a cauzei şi stadiul cercetării judecătoreşti în primă instanaţă, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, şi interesul personal al acuzaţilor de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate.
În ceea ce priveşte solicitarea de ridicare a măsurilor asigurătorii prin raportare la împrejurarea că, în cauză, ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru presupusele fapte comise de inculpata S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că eventuala incidenţă a prescripţiei răspunderii penale nu este de natură a duce la concluzia că menţinerea măsurilor asigurătorii nu ar fi necesară şi proporţională în cauză, de vreme ce măsura confiscării speciale nu este condiţionată de atragerea în concret a răspunderii penale pentru fapta presupus săvârşită, iar acţiunea civilă se soluţionează şi în condiţiile intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Inculpata, prin apărător ales, a mai solicitat restrângerea măsurilor asigurătorii, având în vedere că, deşi acestea au fost impuse până la concurenţa sumei de 6 milioane de RON, toate veniturile rulate de societate în perioada pretins infracţională 2013-2014, sunt de 500.000 RON.
În plus, a solicitat să fie avut în vedere faptul că măsurile asiguratorii au fost instituite asupra unor bunuri dobândite în anul 2015, adică ulterior pretinsei perioade infracţionale.
De asemenea, în cadrul motivelor scrise, a mai invocat imposibilitatea confiscării sumei de bani pretins spălate, prin raportare la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a practicii naţionale curente, susţinând că nu poate fi dispusă atât confiscarea specială, cât şi obligarea la achitarea prejudiciului în raport de acuzaţiile concrete aduse inculpatei şi pentru a evita dubla sancţionare a acesteia.
Înalta Curte reţine că asupra acestor critici s-a statuat şi prin încheierea definitivă din data de 16 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care a fost respinsă, printre altele, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 16 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2016, în aceeaşi procedură de verificare a temeiurilor măsurilor asigurătorii. Astfel, prin încheierea menţionată, s-a constatat că susţinerile inculpatei S.C. A. S.R.L., privind diferenţa dintre perioada infracţională şi perioada de funcţionare a societăţii, valoarea maximă a veniturilor societăţii în perioada de funcţionare, precum şi bunurile dobândite în afara perioadei sunt chestiuni care vizează fondul cauzei şi care nu pot fi examinate decât tangenţial în respectiva procedură judiciară, iar, din perspectiva căii de atac cu care a fost învestită instanţa de control judiciar, existenţa unei pretinse pagube cauzată prin săvârşirea unor fapte penale presupus comise de inculpată în condiţiile reţinute, oferă datele necesare analizei temeiurilor măsurii asiguratorii.
Ca atare, Înalta Curte constată că temeiurile avute în vedere iniţial nu s-au schimbat şi, reevaluând critica sub acest aspect, constată că motivele invocate de inculpată în susţinerea contestaţiei constituie apărări de fond, prin care se vizează modul de soluţionare a laturii civile, respectiv cuantumul prejudiciului şi nu pot face obiectul verificărilor în prezenta cale de atac.
În plus, în ceea ce priveşte motivul invocat de inculpata persoană juridică, prin apărător ales, constând în aceea că măsurile asiguratorii au fost instituite asupra unor bunuri dobândite în anul 2015, adică ulterior pretinsei perioade infracţionale, Înalta Curte reţine că, trebuie avut în vedere că repararea prejudiciului poate fi făcută atât în natură, cât şi prin echivalent, iar în această ultimă situaţie pot face obiectul sechestrului şi bunuri obţinute din surse licite.
Cu privire la contestaţiile formulate de persoanele interesate B. şi C., Înalta Curte reţine că, prin hotărârea atacată, au fost respinse ca neîntemeiate cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii şi de încetare de drept ale acestora formulate de cele două persoane interesate.
Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererilor de ridicare a măsurilor asigurătorii şi de încetare de drept ale acestora, încheierea atacată nu este susceptibilă a fi atacată cu contestaţie, în condiţiile art. 4251 C. proc. pen. raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 C. proc. pen. întrucât astfel cum se prevede în mod expres în cuprinsul alin. (1) al art. 2501 C. proc. pen., sunt supuse contestaţiei exclusiv încheierile prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, instanţa de fond sau cea de apel.
Totodată, sunt supuse contestaţiei şi încheierile prin care, subsecvent verificării subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii efectuate din oficiu în temeiul dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen., instanţa de judecată dispune, după caz, menţinerea, restrângerea, extinderea, respectiv, ridicarea măsurii asigurătorii dispuse.
În acest context, Înalta Curte constată că încheierea contestată în speţă nu se încadrează în vreuna dintre categoriile de hotărâri anterior menţionate.
Pe cale de consecinţă, limitând posibilitatea exercitării contestaţiei exclusiv la cazurile în care instanţele de judecată pronunţă încheieri prin care s-a dispus luarea sau, după caz, verificarea din oficiu a subzistenţei temeiurilor unei măsuri asigurătorii, rezultă că legiuitorul a exclus din sfera de aplicare a acestei căi de atac orice alte ipoteze în care este examinată tangenţial măsura procesuală, cum este şi cazul cererilor de constatare a încetării de drept, respectiv, de ridicare a măsurilor, formulată în speţă de către contestatori.
În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că persoanele interesate B. şi C. au promovat o cale de atac împotriva unei încheieri definitive, nesusceptibile de reformare prin exercitarea unor căi de atac prevăzute de C. proc. pen., motiv pentru care calea de atac formulată urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, raportat la numărul şi valoarea bunurilor sechestrate, la cuantumul prejudiciului, la complexitatea ridicată a cauzei şi stadiul cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privinţa măsurilor asigurătorii menţinute se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, şi interesul personal al acuzaţilor de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva Romaniei, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017), astfel că, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii I., S.C. A. S.R.L. şi F. împotriva încheierii din data de 03 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2016 şi va respinge, ca inadmisibile, contestaţiile formulate de persoanele interesate B. şi C. împotriva aceleiaşi încheieri.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii inculpaţi I. şi F., în cuantum de câte 360 RON, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii I., S.C. A. S.R.L. şi F. împotriva încheierii din data de 03 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2016.
Respinge, ca inadmisibile, contestaţiile formulate de persoanele interesate B. şi C. împotriva încheierii din data de 03 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2016.
Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii inculpaţi I. şi F., în cuantum de câte 360 RON, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iulie 2024.