Şedinţa publică din data de 30 iulie 2024
Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 07 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 2502 din C. proc. pen. s-a constatat, printre altele, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse cu privire la bunurile inculpatei A..
Au fost menţinute măsurile asigurătorii până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel, analizând temeinicia măsurilor asigurătorii, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., a constatat că subzistă toate temeiurile avute în vedere la luarea acestora.
În primul rând a constatat că există suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, condiţie suficientă pentru instituirea unor astfel de măsuri.
A reţinut că nu pot fi primite susţinerile inculpatei A. vizând ridicarea măsurilor asigurătorii privind imobilul din str. x pe motiv că bunul nu-i aparţine acesteia. Se constată că prin ordonanţa nr. 401/P/2021 din 22.12.2022 a fost dispusă instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, până la concurenţa sumelor de 336.500 euro şi 177.966 RON, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, proprietatea inculpatei A.. Totodată, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra apartamentului în suprafaţă de 77,65 m.p. situat în mun. Bucureşti, str. x, cumpărat pe numele B.. Practic, ceea ce susţine procurorul este că acel imobil îi aparţine inculpatei în fapt, el figurând scriptic pe numele fiicei sale. În cazul în care acest lucru este real măsura este legală.
Curtea a mai reţinut că din interpretarea gramaticală a sintagmei utilizată de legiuitor, "verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii", rezultă că în procedura reglementată de art. 2502 din C. proc. pen., instanţa de judecată nu poate verifica, în principiu, dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la momentul luării măsurilor asigurătorii. La fel ca şi în cazul măsurilor preventive, instanţa nu verifică dacă au existat temeiurile care au dus la luarea măsurilor asigurătorii, ci doar dacă acestea subzistă. Procedura verificării legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii nu reprezintă o cale de atac împotriva ordonanţei prin care procurorul a luat măsuri asigurătorii sau împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi care a soluţionat contestaţia împotriva acestei ordonanţe. În principiu, în cadrul procedurii prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. nu pot fi invocate chestiuni care ar fi trebuit invocate la momentul luării măsurilor asigurătorii.
Instanţa învestită cu verificarea măsurilor asigurătorii va verifica subzistenţa temeiurilor care au condus la luarea acestora prin raportare la elemente noi intervenite în cauză şi va examina proporţionalitatea măsurii având în vedere celeritatea procedurii, durata de timp în care bunurile au fost indisponibilizate, menţinerea caracterului proporţional al ingerinţei în exercitarea dreptului la proprietate. Bineînţeles, la fel ca şi în cazul măsurilor preventive, ar putea fi analizate anumite nelegalităţi existente la momentul luării măsurii, dar doar în contextul în care acestea au un caracter flagrant; pot fi menţionate în acest sens, cele privind natura bunului supus măsurilor asigurătorii (dacă este indisponibilizat un bun care nu poate face obiectul măsurilor asigurătorii) sau cele privind calitatea persoanei cu privire la care s-au luat aceste măsuri (de exemplu, s-au luat măsuri asigurătorii cu privire la bunurile părţii responsabile civilmente în vederea confiscării speciale).
Or, a arătat că măsurile asigurătorii pot fi luate şi asupra bunurilor care figurează în drept pe numele altei persoane. De la luarea măsurilor asigurătorii nu a apărut niciun element care să contrazică concluzia procurorului (a cărei soluţie a rămas definitivă ca urmare a neexercitării căilor de atac).
Curtea a reţinut că modalitatea de punere în executare a măsurilor asigurătorii a rămas definitivă, inculpata necontestând acest lucru la acel moment. Pe de altă parte, a arătat că numita B. va fi citată cu ocazia judecăţii urmând a-şi putea formula orice apărări consideră de cuviinţă.
De asemenea, a observat că nu au existat momente de inactivitate în desfăşurarea procedurii judiciare, măsurile asigurătorii în prezenta cauză fiind luate de mai puţin de 1 an şi 6 luni.
Măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracţiune şi sunt luate asupra bunurilor inculpaţilor, până la concurenţa valorii probabile a sumelor obţinute din comiterea infracţiunii. Întrucât nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, instanţa a apreciat că nu a fost încălcat art. 1 Protocol nr. 1 din CEDO.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpata A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 10.07.2024, sub nr. x/2023/a7, cu termen de soluţionare la data de 18.07.2024, termen la care cauza a fost amânată la data de 30.07.2024, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită în cauză.
La termenul din 30.07.2024 au avut loc dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al contestatoarei, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate în susţinerea căii de atac, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată următoarele:
Prin ordonanţa nr. 401/P/2021 din 22.12.2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 254 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, precum şi în temeiul art. 251 din C. proc. pen. şi art. 324 alin. (3) din acelaşi cod, raportat la art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, până la concurenţa sumelor de 336.500 euro şi 177.966 RON, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, proprietatea inculpatei A..
S-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra următoarelor imobile deţinute de inculpata A.
- teren în suprafaţă de 840 în acte şi 308 suprafaţă măsurată situat în or. Bragadiru, jud. Ilfov, (ID electronic x) în coproprietate cu C. 1/2;
- teren în suprafaţă de 840 în acte şi 500 mp suprafaţă măsurată situat în or. Bragadiru, jud. Ilfov (ID electronic y) în coproprietate cu C. 1/2;
- apartament în suprafaţă de 77,65 mp situat în mun. Bucureşti, str. x, cumpărat pe numele B..
Totodată, s-a dispus şi instituirea măsurii asigurătorii a popririi sumelor de bani existente şi viitoare, în RON sau în valută, în conturile bancare deţinute de către inculpata A..
Prin rechizitoriul nr. x/2021 din data de 26 mai 2023, inculpata A., a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea:
- infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit în formă continuată (12 acte materiale), prev. şi ped. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 132 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
- infracţiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată (18 acte materiale), prev. şi ped. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.
- infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (8 acte materiale, din care 3 în forma autoratului şi 5 în forma instigării);
- infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale);
- infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prev. de art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale);
Prin încheierea din 14.06.2023 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2020.2, s-a constatat, printre altele, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse cu privire la inculpata A., prin ordonanţa nr. 401/P/2021 din 22.12.2022 şi au fost menţinute până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.
Prin încheierea contestată au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse cu privire la bunurile inculpatei A. până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.
Analizând în concret măsura asigurătorie instituită în cauză asupra bunului apartament în suprafaţă de 77,65 m.p., situat în mun. Bucureşti, str. x, Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acesteia pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., (astfel cum a fost introdus prin legea nr. 6/18.02.2021 publicată în M.Of. Nr. 167/18.02.2021) "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.".
Măsurile asigurătorii reprezintă măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile şi imobile aparţinând suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare, confiscării sau cheltuielilor judiciare.
Prin reglementarea acestor instituţii se asigură executarea obligaţiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile.
Fiind măsuri procesuale, măsurile asigurătorii nu constituie prin ele însele o reparare a pagubei, ci numai garantează acoperirea acesteia.
Sintagma "subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii" cuprinsă în art. 2502 din C. proc. pen. trebuie interpretată nediferenţiat, organul judiciar urmând a analiza atât subzistenţa "temeiurilor de drept", cât şi cea a "temeiurilor de fapt" care au stat la baza luării sau menţinerii măsurii asigurătorii.
În concret, trebuie stabilit dacă subzistă condiţiile de validitate prevăzute de lege care au stat la baza luării anterioare a măsurii asigurătorii ori dacă au apărut împrejurări noi de natură a înlătura vreuna dintre aceste condiţii şi care afectează legalitatea viitoare a măsurii, urmând a dispune, după caz, menţinerea sau ridicarea ei.
Totodată, organele judiciare evaluează temeinicia actuală a măsurii asigurătorii, prin prisma subzistenţei sau dispariţiei proporţionalităţii acesteia (ingerinţei prevăzute de lege în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului indisponibilizat) cu scopul legal urmărit prin instituirea şi aplicarea sa, urmând a dispune, după caz, menţinerea sau ridicarea lor. Astfel, raportul de proporţionalitate între gravitatea ingerinţei prevăzute de lege prin dispunerea unei măsuri asigurătorii şi scopul prevăzut de lege căruia aceasta îi serveşte trebuie să existe nu doar la momentul iniţial al dispunerii acesteia, ci şi pe toată perioada în care aceasta îşi produce efectele, astfel încât dispariţia sau dezechilibrarea vădită, ulterioară, a acestui raport impune încetarea de îndată a efectelor juridice ale măsurii asigurătorii, prin eliberarea bunului de sarcina indisponibilizării.
I. Dispoziţia legală stabileşte obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii.
Se constată că în prezent cauza se află în faza de judecată, iar verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat menţinerea măsurilor asigurătorii a fost făcută cu respectarea termenului de 1 an, având în vedere că măsurile asigurătorii în ceea ce o priveşte pe contestatoarea A. au fost dispus prin ordonanţa nr. 401/P/2021 din 22.12.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - Direcţia Naţională Anticorupţie, iar apoi menţinute prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 14.06.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020.2 şi prin încheierea contestată (încheierea din 07 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023).
II. Condiţii de validitate
Pentru ca măsurările asigurătorii să fie legal instituite şi menţinute, trebuie respectate următoarele condiţii: a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; b) măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată; c) bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului; d) bunurile să apartina persoanelor prevazute de lege si e) măsura să fi fost dispusă pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
Cu privire la prima condiţie, respectiv să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, Înalta Curte reţine că există la acest moment al procesului penal probe pentru a crea suspiciunea rezonabilă că s-au săvârşit infracţiunile imputate, astfel cum acestea au fost administrate în faza de urmărire penală şi indicate în cuprinsul actului de sesizare a instanţei.
În context, se reaminteşte că noţiunea de "probă" este definită în art. 97 din C. proc. pen. ca fiind "orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o", iar noţiunea de "suspiciune rezonabilă" trebuie interpretată în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia motivele verosimile presupun existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că "este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea" (cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit, parag. 32).
Aşadar, faptele care dau naştere suspiciunii rezonabile nu trebuie să aibă acelaşi nivel de certitudine ca cele necesare pentru a formula o acuzaţie împotriva unei persoane sau pentru a justifica condamnarea.
Înalta Curte constată că există suficiente indicii care conduc la concluzia că în cauză este posibil să fi fost săvârşite faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, fapte ce au produs un prejudiciu ce urmează a fi stabilit în mod definitiv după efectuarea cercetării judecătoreşti.
După cum se poate observa, în cauză a fost estimat prejudiciul comis prin acţiunile inculpatei, măsura sechestrului fiind necesară pentru a se asigura repararea pagubei probabile produse prin infracţiune sau care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse. În acest moment nu este necesar a se constata existenţa unui prejudiciu absolut determinat, ci doar a unuia determinabil sau probabil, urmând ca măsurile asigurătorii să fie sau nu menţinute în funcţie de modul în care probatoriul administrat ulterior va dovedi sau nu veridicitatea acuzaţiilor aduse inculpatei şi existenţa sau întinderea prejudiciului cauzat de aceasta.
În acest context, instanţa subliniază că prin Decizia nr. 181/2018 (paragraful 47), Curtea Constituţională a României a constatat că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Totodata, sunt îndeplinite cea de a doua si a treia conditie, masura fiind dispusă de procuror si fără viza bunuri exceptate de lege de la instituirea sechestrului.
Inculpata a fost trimisă în judecată pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, în cazul acestor infracţiuni fiind obligatorii măsurile asigurătorii în raport de art. 20 din această lege. Textul nu distinge cu privire la scopul instituirii măsurilor asigurătorii, recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc prin repararea pagubei produse persoanei vătămate sau prin readucerea în patrimoniul statului a bunurilor dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, altfel spus, prin confiscarea specială şi extinsă.
Prin urmare, judecătorul nu mai trebuie sa verifice daca măsura este oportună în raport de situaţiile pentru evitarea cărora este prevăzuta de dispoziţiile legale generale: ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. În cazul infracţiunilor de corupţie, legiuitorul a prezumat aceste condiţii având în vedere în special specificul acestor infracţiuni si scopul urmărit. Prin urmare, condiţia existentei unui pericol de ascundere sau sustragere a bunurilor, necesară pentru luarea măsurii asiguratorii, este prezumată, astfel încât judecătorul urmează a verifica doar daca bunurile aparţin persoanelor prevăzute de lege (suspect sau inculpat/persoana responsabila civilmente/terţ care are în proprietate sau posesie bunuri supuse confiscării) si exista unul dintre scopurile stabilite de art. 249 din C. proc. pen. (confiscarea/executarea despăgubirilor materiale/amenzii penale/cheltuielilor judiciare).
Înalta Curte constată că inculpata critică în concret menţinerea măsurii asigurătorii cu privire la bunul apartament în suprafaţă de 77,65 m.p., situat în mun. Bucureşti, str. x, cumpărat pe numele B., susţinând pe de o parte că bunul vizat de măsura sechestrului asigurător nu îi aparţine, iar pe de altă parte că acesta nu a fost achiziţionat cu sume de bani provenind din săvârşirea unei infracţiuni, ci din valorificarea unui bun propriu, obţinut în mod licit, anume din valorificarea apartamentului nr. x din Aleea x, primit moştenire.
Pe de o parte, Înalta Curte, constată că apărarea nu a făcut dovada că apartamentul sechestrat a fost achiziţionat cu sume de bani provenind din valorificarea unui bun propriu, obţinut licit, iar pe de altă parte, şi dacă ar fi făcut dovada în acest sens, trebuie avut în vedere că repararea prejudiciului poate fi făcută atât în natură, cât şi prin echivalent, iar în această ultimă situaţie pot face obiectul sechestrului şi bunuri obţinute din surse licite.
Totodată, rezultă din chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare că bunul a fost achiziţionat cu fondurile inculpatei, astfel că în fapt, bunul îi aparţine şi poate fi sechestrat în temeiul subrogaţiei speciale cu titlu particular.
III. Proporţionalitatea
Astfel cum s-a arătat mai sus, deşi, în principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor judiciare, există situaţii în care legiuitorul a instituit, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al acestor măsuri, având în vedere fie natura şi gravitatea faptelor comise, fie consecinţele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi.
O astfel de excepţie este reglementată prin art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."
Ca urmare, în speţă, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii analizate găsindu-şi izvor chiar în lege, ea nu poate face obiectul cenzurii în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen., controlul instanţei fiind limitat, în acest context, la evaluarea proporţionalităţii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanelor acuzate şi, eventual, a efectelor în planul măsurii procesuale a eventualelor modificări intervenite pe parcursul procesului penal în situaţia patrimonială a inculpatei.
Se observă aşadar că, în cauză, temeiurile avute în vedere la dispunerea acestor măsuri procesuale au vizat, pe de o parte, obligativitatea luării măsurii asigurătorii, iar pe de altă parte, recuperarea prejudiciului (în cuantum de 336.500 de euro şi 177.966 de RON) şi, respectiv, pentru a servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare.
Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii dispuse în cauză sunt proporţionale cu scopul urmărit prin dispunerea lor, în raport de valoarea mare a prejudiciului probabil, aşa cum a fost reţinut şi rezultă din probele administrate până în prezent, de natura infracţiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată (abuz în serviciu), de durata redusă a măsurii indisponibilizării (aproximativ 2 ani) şi de necesitatea de a asigura o posibilă plată a prejudiciului, dacă soluţia ce se va pronunţa în cauză va fi în acest sens precum şi plata cheltuielilor judiciare.
Pe de altă parte, Înalta Curte observă că nu au fost administrate probe care să argumenteze schimbarea sau încetarea temeiurilor iniţiale avute în vedere la luarea măsurii asigurătorii şi constată că temeiurile avute în vedere la dispunerea măsurii asigurătorii faţă de inculpată nu s-au modificat, acestea sunt proporţionale cu scopul urmărit şi se impune menţinerea acesteia.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 07 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Va obliga contestatoarea-inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul D., în cuantum de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 07 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă contestatoarea-inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul D., în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2024.