Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 22 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023 s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de contestatorii inculpaţi A. şi B..
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că inculpaţii A. şi B. au depus la dosar o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări:
1. Dacă în înţelesul art. 42 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) (Regulamentul EPPO) decizia Camerei permanente de trimitere în judecată a cauzei, reprezintă un act de procedură al EPPO destinat să producă efecte juridice faţă de terţi, care face obiectul controlului de către instanţele naţionale competente, în conformitate cu cerinţele şi procedurile prevăzute în dreptul intern?
2. Dacă în temeiul art. 42 alin. (2) Regulamentul EPPO Decizia camerei permanente nr. 10 din 11 octombrie 2023 de trimitere în judecată a cauzei este valabilă raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Regulamentul EPPO care prevede că în plus faţă de preşedinte, camerele permanente au doi membri permanenţi în componenţă?
S-a mai reţinut că, în şedinţa de judecată din data de 15.04.2024 şi prin cererea depusă la dosar la data de 19.04.2024, inculpaţii A. şi B., prin apărător ales, au solicitat completarea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare:
"Dacă art. 23 alin. (5) din Regulamentul intern de procedură al Parchetului European adoptat prin Decizia 003/2020 din 12 octombrie 2020 a Colegiului EPPO este valid, raportat la dispoziţiile art. 10 din Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO)?".
În motivarea cererii, autorii acesteia au arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei Declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, nefiind necesară o decizie a instanţei de la Luxemburg cu privire la validitatea sau la interpretarea actelor menţionate de către autorul sesizării în cuprinsul celor trei întrebări preliminare formulate pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
Împotriva încheierii din data de 22 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală au formulat recurs inculpaţii A. şi B..
Prin cererea formulată, recurenţii au susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate de cererii de sesizare a CJUE, respectiv vizează interpretarea unei norme unionale care este relevantă pentru soluţionarea cauzei şi cu privire la care există îndoieli referitoare la interpretarea acesteia, iar CJUE nu s-a pronunţat cu privire la interpretarea normei în privinţa căreia se solicită interpelarea Curţii.
S-a arătat că se impune clarificarea de către CJUE a naturii juridice a deciziei Camerei Permanente întrucât acest aspect are drept consecinţă respectarea dreptului la un proces echitabil în investigaţiile efectuate de EPPO, şi anume, dacă competenţa de realizare a controlului jurisdicţional aparţine instanţei naţionale sau CJUE. S-a susţinut că este necesar ca CJUE să clarifice dacă decizia Camerei Permanente de trimitere în judecată îndeplineşte condiţiile de valabilitate pentru emiterea acesteia raportat la dispoziţiile obigatorii ale art. 10 Regulamentul EPPO, având în vedere importanţa acestui act, precum şi validitatea dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Regulamentul intern de procedură al EPPO întrucât acesta ar deroga de la dispoziţiile art. 10 din regulamentul EPPO.
Recurenţii au menţionat că se impunea sesizarea CJUE având în vedere că hotărârea judecătorilor de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti nu este supusă niciunei căi de atac, instanţa putând refuza să trimită o întrebare în trei ipoteze; când întrebarea nu este relevantă pentru cauza respectivă, când CJUE s-a pronunţat deja asupra corectei interpretări a prevederii comunitare şi când aplicarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă încât nu lasă loc pentru îndoieli, însă conform jurisprudenţei CEDO un astfel de refuz e susceptibil să contravină dreptului la un proces echitabil dacă e arbitrar. S-a arătat că refuzul se dovedeşte a fi arbitrar şi în cazul în care nu este motivat corespunzător, făcând trimitere la cauza Dhahbi contra Italiei.
Astfel, au precizat recurenţii că este esenţial ca legislaţia naţională să ofere posibilitatea contestării unui refuz arbitrar printr-un remediu efectiv, în caz contrar nefiind respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor implicate în investigaţiile EPPO şi în plus respectarea dreptului la o cale de atac eficientă şi un proces echitabil sunt strâns legate de două principii de temelie ale dreptului Uniunii, principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii. Recurenţii au făcut comparaţie între Legea nr. 340/2009 care nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva refuzului de trimitere a unei întrebări preliminare cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevede o cale de atac împotriva încheierii prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, apreciind că şi pentru refuzul sesizării CJUE cu o întrebare preliminară este necesar a se respecta principiul echivalenţie, recunoscându-se admisibilitatea recursului.
Examinând recursul declarat de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 22 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele următoare:
Din reglementarea art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană rezultă că, în cazul în care apreciază că este necesar, instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi în această situaţie instanţa poate suspenda judecarea cauzei până când se va pronunţa Curtea.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că în cazul în care cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză, supendarea judecăţii cauzei fiind obligatorie până la pronunţarea Curţii asupra întrebării cu care a fost sesizată.
În continuare, textul de lege face referire la posibilitatea ca împotriva încheierii prin care instanţa s-a pronunţat asupra suspendării judecăţii să se formuleze recursul la instanţa superioară în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.
Prin urmare, se observă că legiuitorul nu a înţeles să reglementeze o cale de atac şi împotriva hotărârii prin care instanţa de judecată respinge sesizarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu o întrebare preliminară, aceasta fiind aşadar definitivă.
Înalta Curte reţine că este învestită cu soluţionarea recursului exercitat de inculpaţii A. şi B. împotriva unei hotărâri pronunţate cu privire la o cerere de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, cerere formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi care a fost respinsă prin încheierea din data de 22.04.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023; încheierea este definitivă, prin urmare calea de atac formulată împotriva unei astfel de încheieri este inadmisibilă.
În aceste condiţii, se constată că inculpaţii au declarat o cale de atac împotriva unei soluţii nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, au încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege. Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Faţă de considerentele enunţate, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 22.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2023.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 22.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2023.
Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2024.