Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de asigurare probe înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 01.07.2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună asigurarea şi administrarea probei constând în părerea unui expert în prelucrarea petrolului şi petrochimiei/instalaţii în ceea ce priveşte starea instalaţiilor offshore aparţinând platformei C., din blocul Istria al B. S.A., format din platforme petroliere localizate în zona Mării Negre, având obiectivele expuse în cerere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 359 şi următoarele C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă din 13 august 2024, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în raport de art. 360 alin. (3) teza finală C. proc. civ. şi de art. 130 alin. (3) din acelaşi cod, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa în termenul legal, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţei şi pot pune concluzii, dat fiind că nu avea obligaţia de a formula întâmpinare.
A precizat instanţa că, în materie de asigurare de dovezi, în conformitate cu dispoziţiile art. 360 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care judecă procesul în prima instanţă".
Din examinarea dispoziţiilor legale citate, instanţa a reţinut că, pentru ipoteza în care cererea de asigurare dovezi este formulată anterior iniţierii oricărui litigiu, aceasta este de competenţa materială a judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, legiuitorul a instituit o normă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se află obiectul constatării.
Din examinarea dispoziţiilor cuprinse în C. proc. civ., în Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea, precum şi în Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, instanţa a constatat că legiuitorul nu a delimitat competenţa teritorială exclusivă a instanţelor judecătoreşti învestite cu o cerere de asigurare dovezi pentru ipoteza în care obiectul constatării se află în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Aşadar, legiuitorul nu a inclus în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Constanţa, a Judecătoriei Mangalia sau a altei judecătorii zona economică exclusivă sau părţi din zona economică exclusivă.
În aceste împrejurări, instanţa a considerat că nu poate reţine în mod legal că platforma C. se află în circumscripţia sa, în sensul prevederilor art. 360 alin. (1) C. proc. civ.
A arătat instanţa că, dincolo de dificultatea de a delimita circumscripţia judecătoriilor care au în raza de competenţă localităţi cu ieşire la mare (delimitare care nu se poate face decât pe baza unor norme clare din partea legiuitorului, iar nu prin simple aproximări ale judecătorului de la caz la caz, după cum obiectul constatării ar fi în dreptul uneia sau alteia dintre localităţile prevăzute în circumscripţia instanţei prin H.G. nr. 1217/2023), în cauza de faţă lipseşte un text de lege care să aloce zona economică exclusivă a României în circumscripţia oricărei instanţe din România.
Aşadar, instanţa constată că legiuitorul nu a stabilit o normă de competenţă teritorială pentru litigiul de faţă, nefiind suficientă norma abstractă cuprinsă în art. 360 alin. (1) C. proc. civ.
În absenţa acestui vid legislativ, instanţa nu poate refuza să judece cauza pe motiv că, în materia competenţei instanţelor judecătoreşti, legea nu prevede, este neclară sau incompletă, ci are obligaţia de a aplica norma generală în materie de competenţă.
În acest context, instanţa a subliniat că, în pofida susţinerilor reclamantei, prin instituirea competenţei instanţei de la locul obiectului constatării în materia asigurării de dovezi, legiuitorul nu a urmărit să asigure proximitatea instanţei de locul constatării, ci a stabilit un criteriu de determinare a competenţei în absenţa litigiului de fond. Astfel, se observă că, în ipoteza în care se formulează cererea de asigurare de dovezi după iniţierea litigiului de fond, deşi se porneşte de la prezumţia că există urgenţă în soluţionarea cauzei, legiuitorul a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze cererea de asigurare dovezi este instanţa de drept comun.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a concluzionat în sensul că, neexistând o normă de competenţă teritorială exclusivă care să reglementeze o cerere de asigurare dovezi având ca obiect un bun imobil aflat în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, se impune aplicarea normei de competenţă teritorială generală instituite prin art. 107 C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 27 august 2024.
Prin sentinţa civilă nr. 7195 din 10 septembrie 2024, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa. A constatat existenţa unui conflict negativ de competenţa şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat asigurarea unor dovezi în legătură cu platforma C. a pârâtei, situată la aproximativ 85 km de portul Constanţa.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) din noul C. proc. civ., pentru situaţia în care pârâtul este o persoană juridică, stabilindu-se că cererea se formulează la instanţa unde îşi are sediul pârâtul, reclamantul fiind astfel cel care trebuie să se deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul pârâtul.
Însă, potrivit art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât (nu de instanţă), şi doar prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată.
Totodată, instanţa a mai arătat că, potrivit art. 360 alin. (1) din acelaşi cod, cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării.
În privinţa acestor din urmă dispoziţii, instanţa a apreciat că scopul legiuitorului a fost ca cererile de asigurare a dovezilor pe cale principală să fie judecate după principiul proximităţii martorului sau obiectului cercetării faţă de instanţa ce trebuie să judece cererea, pentru aceasta fiind cel mai uşor să administreze probele, aşadar instanţa cea mai apropiată de obiectul cercetării, în speţă Judecătoria Constanţa, trebuie să soluţioneze cererea.
Instanţa a considerat că nu era necesar ca legiuitorul să stabilească în mod expres competenţa Judecătoriei Constanţa pentru platformele marine din marea teritorială a României, întrucât este clar că pentru cererile date în competenţa instanţei de la locul cercetării, cel puţin în cazul cererilor de asigurare a dovezilor, competenţa aparţine acestei judecătorii, fiind cea mai apropiată spaţial de obiectul cercetării.
În plus, în speţă, din analiza înscrisurilor din dosar rezultă că pârâta a formulat întâmpinare şi nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, astfel că deşi nu avea acest drept, Judecătoria Constanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, iar în condiţiile în care pârâta nu a invocat excepţia, instanţa trebuia să constate că este competentă să soluţioneze cauza.
În acest sens, instanţa a observat că cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală este o cauză privitoare la bunuri de care părţile pot să dispună, astfel încât legea nu instituie în acest caz o competenţă teritorială exclusivă, de la care părţile nu ar putea deroga, potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât în speţă competenţa teritorială era de ordine privată şi Judecătoria Constanţa nu era îndrituită să o invoce din oficiu.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15 octombrie 2024.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului este reprezentat de acţiunea reclamantei prin care se urmăreşte asigurarea şi administrarea probei constând în părerea unui expert în prelucrarea petrolului şi petrochimiei/instalaţii în ceea ce priveşte starea instalaţiilor offshore aparţinând platformei C., din blocul Istria al B. S.A., format din platforme petroliere localizate în zona Mării Negre, procedura de soluţionare a unei astfel de cereri fiind cea reglementată de art. 360 - 363 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 360 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că cererea de asigurare a dovezilor se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care judecă procesul în primă instanţă.
Competenţa soluţionării cererii de asigurare a dovezilor diferă după cum cererea se formulează anterior sau în cursul unei judecăţi.
Astfel, în prima situaţie, aceea în care cererea se formulează înainte de existenţa unei judecăţi pe fond, competenţa de soluţionare revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află martorul sau obiectul constatării. În cea de a doua situaţie, în care cererea se formulează pe parcursul unei judecăţi pe fondul cauzei, competenţa de soluţionare revine instanţei care judecă procesul în primă instanţă, operând o prorogare legală a competenţei instanţei care judecă litigiul principal şi asupra cererii incidentale.
Din actele de la dosar, rezultă că la data înregistrării prezentului demers judiciar al reclamantei - 01.07.2024 - pe rolul instanţei nu exista înregistrată o cerere de chemare în judecată cu privire la fondul cauzei.
Totodată, se impune a se arăta că, astfel cum reiese din dispoziţiile H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, legiuitorul nu a delimitat competenţa teritorială exclusivă a instanţelor judecătoreşti învestite cu o cerere de asigurare dovezi pentru ipoteza în care obiectul constatării se află în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.
Aşadar, legiuitorul nu a stabilit o normă de competenţă teritorială pentru litigiul de faţă, respectiv în cazul asigurării de probe pentru platformele marine din marea teritorială a României, fiind în prezenţa unui vid legislativ.
Ca atare, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care statuează în sensul că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".
Întrucât sediul pârâtei este în Bucureşti, str. x, în raport de norma de procedură indicată mai sus, competenţa teritorială în soluţionarea cauzei revine Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Sub un ultim aspect se impune a se mai arăta că nu se poate reţine competenţa instanţei iniţial învestite cu cererea dedusă judecăţii, respectiv a Judecătoriei Constanţa, din perspectiva faptului că instanţa nu putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.
Cu privire la partea îndreptăţită să invoce încălcarea competenţei teritoriale relative, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".
Întrucât textul de lege anterior menţionat stabileşte că numai pârâtul poate invoca necompetenţa de ordine privată, utilizând argumentul de interpretare logică per a contrario, rezultă că instanţa de judecată nu o poate invoca din oficiu.
Totodată, potrivit art. 360 alin. (3) din acelaşi cod, în cazul cererii de asigurare de probe, "Instanţa va dispune citarea părţilor şi va comunica părţii adverse copie de pe cerere. Aceasta nu este obligată să depună întâmpinare".
Or, astfel cum reiese din încheierea din 5 august 2024, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa, aceasta nefiind invocată din oficiu de către instanţa de judecată.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.