Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi cadrul procesual
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi B.:
(i) anularea deciziei nr. 105/30.03.2021, respectiv soluţia de la pct. 2 al dispozitivului vizând respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/06.03.2020 pentru sumele de 1.327.185 RON impozit pe profit şi 1.947.792 RON TVA, (ii) obligarea părţilor pârâte, în solidar, la despăgubiri în cuantum de 3.274.977 RON în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, (iii) în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, obligarea la plata unor penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a patra zi de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la realizarea obligaţiei de plată a despăgubirii materiale;
(iv) în temeiul art. 18 rap. la art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 să oblige pârâtul B. la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu a 4-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la realizarea obligaţiei de plată începând a despăgubirilor materiale de 3.274.977 RON;
(v) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. La primul termen de judecată din data de 21.10.2021, reclamanta societatea A. S.R.L. a precizat faptul că solicitarea de anulare vizează atât decizia nr. 105/30.03.2021, cât şi decizia de impunere nr. x/06.03.2020 şi raportul de inspecţie fiscală aferent, respectiv că înţelege să se judece în contradictoriu inclusiv cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
1.3. Reclamanta a înregistrat la dosar o cerere de renunţare la judecata cauzei în contradictoriu cu pârâtul B., iar prin încheierea din data de 02.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a luat act de această cerere, în conformitate cu dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.
2. Hotărârile instanţei de fond
2.1. La termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii adiţionale formulate de reclamanta A. S.R.L., a respins proba cu expertiza fiscală, a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi a îndreptat eroarea materială strecurată în cuprinsul încheierii aferente termenului de judecată din data de 2 decembrie 2021, soluţii ce au fost consemnate în partea introductivă a încheierii de şedinţă de la acea dată. Totodată, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 10.02.2022 şi ulterior, la data de 17.02.2022.
2.2. Prin încheierea din data de 17 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.G.R.F.P. Bucureşti, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în despăgubiri, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de plată penalităţi şi a acordat termen de judecată în continuare la data de 07.04.2022.
2.3. În şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022, prima instanţă a reţinut cauza spre soluţionare, iar ulterior amânării succesive a pronunţării, prin sentinţa civilă nr. 862 din data de 6 mai 2022, a decis următoarele:
- a respins cererea adiţională ca inadmisibilă în limita aspectelor alcătuind cauza sa juridică excedând conţinutului contestaţiei administrative fiscale şi cererii de chemare în judecată formulate iniţial de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti;
- a respins capătul de cerere introductiv de instanţă vizând plată penalităţi ca inadmisibil;
- a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă, completată şi precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti;
- a anulat în parte decizia A.N.A.F.- D.G.S.C. nr. 105/30.03.2021 şi decizia de impunere D.G.R.F.P.B. nr. F-MJ19/06.03.2020 în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în cuantum de 79.119 RON aferentă lunii decembrie 2013 şi a menţinut în rest actele administrative fiscale litigioase;
- a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
3. Căile de atac exercitate
3.1. Împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 862 din data de 6 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru a soluţiona cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată prin cererea adiţionată înregistrată la data de 20 octombrie 2021.
În subsidiar, în cazul rejudecării litigiului, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă, completată şi precizată, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru perioada 01.01.2014 - 31.12.2014, reprezentând impozit pe profit în sumă de 1.327.185 RON şi taxă pe valoare adăugată în sumă de 1.863.673 RON, precum şi a anulării în parte a Deciziei A.N.A.F.-D.G.S.C. nr. 105/30.03.2021 şi în tot, a Deciziei de impunere nr. x din 6.03.2020 şi a Raportului de inspecţie fiscală x din 6.03.2020, emise de DGRFP- AFPC Mijlocii.
În motivarea recursului, după prezentarea pe scurt a circumstanţelor litigiului, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, următoarele:
Hotărârile încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sunt date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instituite de disp.art. 269-281 din Legea 207/2015, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, susţine că limitarea judecăţii numai la chestiuni care au făcut obiectul contestaţiei administrative constituie o privare de drept efectiv la o judecată de fond, în faţa unui tribunal imparţial şi independent, prima instanţa încălcând dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., privind principiul disponibilităţii procesului civil şi ale art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) din acelaşi cod.
Vătămarea pentru încălcarea limitelor actului de investire, prin înlăturarea greşită a unei părţi din cauza juridică a cererii de chemare în judecată, constând în motivele de nelegalitate, dezvoltate prin cererea adiţională din 20.10.2021, este prezumată de lege, nefiind susceptibilă a se înlătura altfel decât prin casarea în parte a hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recurenta critică şi faptul că, deşi excepţia inadmisibilităţii a fost soluţionată prin încheiere interlocutorie, totuşi, pe calea considerentelor decisive ale sentinţei recurate, instanţa reia analiza limitelor investirii, considerând că reexaminarea acestei chestiuni litigioase, tranşate a priori prin încheiere interlocutorie, susceptibilă de verificare numai în calea de atac, este per se o măsura nelegală, întrucât reluarea judecaţii ignoră efectul puterii provizorii de lucru judecat, în sensul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., raportat la disp.art. 235 acelaşi cod.
Afirmă că, în aceste condiţii, cadrul procesual a fost incert cu privire la cauza juridică a actului de învestire a instanţei, exigenţa dispoziţiilor art. 22 alin. (2), (4) şi 6 C. proc. civ. nefiind atinsă cu privire la stabilirea întinderii actelor şi faptelor juridice deduse judecaţii.
În al doilea rând, recurenta critică fondul raţionamentului primei instanţe, considerând că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 269-281 din Legea 207/2015.
În acest sens, susţine că problema de drept a cadrului controlului jurisdicţional de legalitate, exercitat în temeiul art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziilor de impunere, emise în temeiul art. 276 din acelaşi act normativ, respectiv, dacă reclamantul poate să invoce şi alte motive de nelegalitate decât cele invocate în faţa comisiei de soluţionare a contestaţiei administrative fiscale, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, în considerarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1), ultima teză, din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 9 din Legea nr. 212/2018, a fost tranşată prin Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contencios administrativ şi fiscal, care a avut loc la Cluj-Napoca, în perioada 5-6 mai 2022, fiind adoptată o soluţie, care se impune a fi valorificată în cauză.
Recurentul redă temeiurile de drept şi argumentele juridice în soluţionarea problemei de drept în cadrul acestei întâlniri, punctând următoarele:
În cauză nu se pune în discuţie contestarea unor obligaţii noi sau alte sume ori acte administrative fiscale care nu au făcut obiectul contestaţiei administrative, ci dacă poate invoca motive de nelegalitate şi/sau netemeinicie noi.
În condiţiile în care Codul de procedură fiscală nu conţine reglementări pentru faza de judecată, ci trimite la Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 273 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac şi este obligatorie pentru organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate, procedura de judecată din faţa instanţei de contencios administrativ este reglementată exclusiv de Legea nr. 554/2004 şi C. proc. civ.
Instanţa de contencios fiscal aplică prevederile procedurale şi substanţiale fiscale incidente raportului juridic fiscal dedus judecăţii, din punct de vedere procedural fiind aplicabile inclusiv prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabileşte obiectul acţiunii judiciare, inclusiv teza finală.
Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal iar pentru actul administrativ asimilat se face trimitere la prevederile art. 8 alin. (1) teza a doua şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, persoana vătămată urmând a se adresa direct instanţei de contencios administrativ.
Din altă perspectivă, atât decizia de impunere cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei reprezintă acte emise de administraţie, act administrativ care constată obligaţii fiscale, respectiv act de soluţionare a unei proceduri administrative prealabile, controlul de legalitate al instanţei de contencios administrativ fiind unul de plină jurisdicţie, care se efectuează atât din punct de vedere al normelor de drept substanţial aplicabile obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina contribuabilului cât şi din punct de vedere a normelor de procedură aplicabile atât la emiterea actului de impunere cât şi la cel de soluţionare a contestaţiei.
Accesul la instanţă trebuie să fie efectiv, în respectarea dispoziţiilor art. 21, art. 52 din Constituţie respectiv art. 47 din Cartă, cum se reţine şi în jurisprudenţa Î.C.C.J., astfel încât persoana vătămată poate să invoce atât motivele de nelegalitate invocate iniţial dar poate invoca şi argumente juridice noi, neavute în vedere iniţial, dar care au reieşit ulterior, pe parcursul soluţionării contestaţiei administrative fiscale sau urmare a soluţionării acestei contestaţii prin decizia contestată.
Recurentul concluzionează, considerând că nu există motive de excludere a aplicării dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în materia contenciosului fiscal, norma legală fiind una generală, indiferent de natura concretă a actului administrativ contestat, aşa încât, derobarea instanţei de fond de analizarea motivelor de nelegalitate, care au completat cauza juridica a contestaţiei administrativ fiscale, a golind de conţinut accesul la instanţa şi dreptul la o judecată efectivă, aptă să examineze realitatea creanţelor litigioase.
Ca o consecinţă a acestei concluzii şi întrucât proba cu expertiza judiciară în specialitatea "fiscalitate", solicitată în dovedirea motivelor de nelegalitate din cererea adiţională este, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 71/2000, singura proba obiectivă, aptă să lămurească fondul raportului de drept substanţial contestat, solicită casarea în parte a hotărârilor recurate şi trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, în vederea administrării probei în condiţii de contradictorialitate, cu respectarea principiului nemijlocirii procesului civil şi pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie la examinarea fondului.
În acest registru de analiză, arată că, procedând la estimarea bazei de impunere, aferente stabilirii suplimentare a impozitului pe profit şi TVA, în condiţiile în care societatea a pus la dispoziţie atât facturile fiscale, cât şi documentaţia în baza căreia au fost emise, prevăzută de OMFP nr. 3512/2008 şi alte înscrisuri prevăzute de Legea 82/1991 privind documentele financiar-contabile pentru dovedirea realizării efective a operaţiunilor economice, organul fiscal şi-a întemeiat decizia pe simple bănuieli, nesusţinute de dovezi pentru justificarea refuzului dreptului de deducere a TVA ului, aferent tranzacţiilor analizate.
Or, prin hotărârea pronunţată in 18 iunie 2020 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-430/2019, în litigiul dintre C.F. S.R.L. împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, s-a stabilit cu forţă supra-legislativă, că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administraţiei fiscale, nesusţinute de dovezi care să ateste că tranzacţia în cauză nu s-a realizat efectiv, în situaţia în care beneficiarul achiziţiei nu deţine alte documente suplimentare în afară de factură fiscală.
Instanţa europeană a dispus în acest sens atât cu privire la achiziţii de bunuri, cât şi cu privire la achiziţii de servicii, aşa încât, practica organelor fiscale de a solicita, în mod repetitiv, documente justificative diverse, pentru a proba existenţa anumitor prestări de servicii, care sunt analizate, de regulă, pe baza unor criterii subiective, este contrară reglementarilor din dreptul comunitar.
Consideră că, în raport cu obiectul cauzei şi faţă de obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii recurente, suplimentarea probei cu expertiza de specialitate ar fi de natură a oferi instanţei un sprijin în soluţionarea cauzei atât în raport cu dispoziţiile legale aplicabile cât şi raportat la susţinerile ambelor părţi, împrejurare în care vor putea fi examinate şi implicaţiile jurisprudenţei CJUE în materie.
Îşi întăreşte susţinerea cu opinia fiscală extrajudiciară a doamnei C., expert judiciar în specialităţile fiscalitate şi contabilitate, care a evidenţiat multiple aspecte de nelegalitate în procedura de inspecţie fiscală, analizată atât din perspectiva dreptului naţional, dar şi din cea a jurisprudenţei CJUE, pronunţata in cauzele C-367/1995, C-41/1969, C-509/1993, C-439/2004, C-440/2004, C-354/03, C-355/03, C-484/03, C-146/2005.
Recurentul aduce şi alte critici de nelegalitate ale actelor de impunere fiscală, deduse judecaţii. În esenţă, acestea privesc emiterea lor în baza unui standard de probă extrem de ridicat, care nu satisface cerinţele dreptului comunitar, recurentul afirmând că a justificat realitatea tranzacţiilor cu informaţii, documente şi explicaţii verbale.
Considerând că actele administrativ fiscale deduse judecaţii au fost emise cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 21, art. 72, art. 73 din Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003 şi pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, prin înlăturarea arbitrară a deductibilităţii unor cheltuielilor efectuate în vederea realizării de venituri impozabile rezultând din tranzacţii economice dovedite şi în raport cu care s-a refuzat dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferente, afirmă că recurenta -reclamantă a fost pusă în imposibilitate procesuală de a-şi dovedi reclamaţia.
În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că sentinţa este pronunţată cu aplicarea greşită a normei de drept material, instituite de dispoziţiile art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. b), alin. (5), art. 123 alin. (3), art. 126 alin. (2), (3) cu raportare la art. 126 alin. (1) lit. b) si art. 127 alin. (3) din Legea 207/2015.
În dezvoltarea acest motiv de casare, recurenta-reclamantă susţine că, deşi raţionamentul instanţei de fond, care valorifică în mod corect Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2020, a Completului competent să judece recursul în interesul legii, privind interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) O.G. nr. 92/2003, cu referire la momentul constituirii bazei de impunere, concluzia la care ajunge prima instanţa este greşită în ceea ce priveşte constatarea referitoare la neîmplinirea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru anul fiscal 2014.
Consideră că neregularităţile procedurale privitoare la începerea şi durata efectuării inspecţiei fiscale au înlăturat cauza de suspendare a termenului de prescripţie în ceea ce priveşte creanţele fiscale aferente perioadei începând cu 01.01.2014, ca efect legal al sancţiunii împlinirii termenului de decădere, prevăzut de art. 126 alin. (2) raportate la 126 alin. (1) lit. b) din Legea 207/2015.
Afirmă că eroarea de judecată porneşte de la aplicarea unei norme străine de circumstanţele cauzei şi ignorarea regimului juridic al avizului de inspecţie fiscală, respectiv a condiţiilor prevăzute de lege, care reglementează "amânarea inspecţiei fiscale".
Susţine că nu s-a emis nicio decizie de amânare, astfel că data începerii inspecţiei fiscale nu ar fi putut fi amânată legal, de la 22.04.2019 până la 12.08.2019, şi că adresa nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019 nu poate fi asimilată unei decizii de amânare a inspecţiei fiscale.
Regula generală este că inspecţia începe la data prevăzută în avizul de inspecţie sau în cel mult 5 zile lucrătoare de la data acestuia, de la care există excepţii de strictă interpretare, reglementate de dispoziţiile art. 123 din Legea 207/2015, niciuna dintre ipotezele exceptate nefiind incidentă în cauză.
Adresa nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019, pe care instanţa o constată ca având caracter suspensiv de prescripţie, a fost emisa după 4 luni de zile de la data intrării în circuitul juridic civil, prin comunicarea menţiunilor din avizul de inspecţie fiscală şi care au generat efecte juridice continuu, în lipsa prorogării lor printr-un alt act, cu valoare juridică echivalentă.
Continuându-şi raţionamentul, recurentul susţine că instanţa de fond a reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora se suspendă termenul de prescripţie instituit de dispoziţiile art. 91 din acelaşi act normativ, pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.
Data la care a intervenit posibila cauză de suspendare a prescripţiei este data începerii inspecţiei fiscale, care se plasează la nivelul anului 2019 iar constatarea existentei cauzei de suspendare a termenului de prescripţie se face numai sub condiţia intrinsecă a verificării duratei legale a inspecţiei fiscale.
Întrucât durata efectuării inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii şi instanţa de fond a constatat în mod greşit că în perioada 12.08.2019-06.03.2020 cursul prescripţiei a fost suspendat, afirmă că termenul de decădere, calculat conform art. 126 alin. (2) raportate la 126 alin. (1) lit. b) din Legea 207/2015 (180 zile - dublul termenului de 90 de zile - calculate de la 22.04.2019) s-a împlinit la data de 16.12.2019.
Prin urmare, organul fiscal era decăzut la data de 06.03.2020, din dreptul de a mai emite decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, împrejurare în care în mod greşit instanţa de fond nu a constatat nulitatea actelor administrativ fiscale, emise cu depăşirea duratei maxime a inspecţiei fiscale, conform art. 2 alin. (3) din Legea 207/2015 şi art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
Interpretând dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Legea 207/2015, consideră că nu operează suspendarea termenului de prescripţie, în condiţiile împlinirii termenului de decădere din dreptul de a emite actul de impunere fiscală.
În acelaşi sens, invocă jurisprudenţa naţională: Decizia ICCJ nr. 4810 din 4 aprilie 2013, încheierea nr. 630 din 9 martie 2015a Curţii de apel Bucureşti, Sentinţa 1580/CAF/24.11.2009 a Tribunalului Vâlcea în dosar x/2009, rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Piteşti.
Prin cererea de recurs, reclamanta a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi excepţia de nelegalitate a Ordinului de serviciu F-MJ 205/07.08.2019, înscris în Registrul unic de control la poziţia 16 şi, pe cale de consecinţă, excepţia nulităţii absolute/nelegalităţii menţiunii efectuate de către inspectorii fiscali, în Registrul unic de control, la poziţia 16, cu privire la data de începere a inspecţiei fiscale.
În susţinerea excepţiei de nelegalitate arată, în esenţă, că menţionarea datei de începere a inspecţiei fiscale ca fiind 12.08.2019 nu este conformă cu data înscrisă în avizul de inspecţie fiscală, fiind emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 122 din Legea 207/2015 şi a principiilor procedurii de inspecţie fiscală.
3.2. Prin cererea de recurs formulată împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 februarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 862 din data de 6 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţia Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în ceea ce priveşte anularea actelor administrative contestate, ca neîntemeiată, apreciind ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În primul rând, reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii în ceea ce priveşte anularea deciziei nr. 105/30.03.2021 întocmită de către A.N.A.F. prin Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor, considerând că nu are calitate procesuală pasivă faţă de prevederile legale aplicabile în speţă, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Reiterează şi excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte anularea deciziei de impunere emisă de către D.G.R.F.P.B. nr. F-MJ19/06.03.2020, având în vedere prevederile art. 281 alin. (2) şi alin. (5) din Noul cod de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 din Ordinul 3741/2015 prin care se aproba Instrucţiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, şi faptul că, un control de legalitate în contencios administrativ se poate exercita doar asupra formelor şi procedurilor impuse autorităţii administrative, chiar şi în situaţiile în care legea a conferit acesteia o largă putere discreţionară asupra fondului, instanţa exercitându-şi doar competenţa de a constata caracterul nelegal al conduitei manifestate de pârât, prin nesoluţionarea cererii în termenul prevăzut de lege.
În subsidiar, apreciază că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată, arătând, în esenţă, următoarele:
Motivarea hotărârii are un caracter generic şi insuficient pentru a se putea exercita controlul judiciar, în cuprinsul acesteia neregăsindu-se o analiză completă şi concretă a documentelor aflate la dosar. Invocă dreptul la un proces echitabil ce impune instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenta" (Hotărârea Alina împotriva României şi hotărârea Hirisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Greşit s-a reţinut prescripţia dreptului de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată.
Dispoziţiile Deciziei nr. 21/14.09.2020 pronunţată de ICCJ, fac referire strict la impozitul pe profit şi accesoriile aferente, acestea nu pot fi extinse la TVA, întrucât modul de constituire, declarare şi achitare este diferit de impozitul pe profit. De asemenea, impozitul pe profit este un impozit direct, iar TVA este un impozit indirect.
Instanţa şi-a însuşit în mod greşit raţionamentul Deciziei nr. 21/2020 întrucât prin aceasta decizie s-a stabilit modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) si 2, coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003, care se referă la impozitul pe profit, nu şi la TVA.
În ceea ce priveşte TVA, instanţa reţine în mod eronat că prin analogie cu decizia nr. 21/2020 depunerea decontului de TVA nu are semnificaţia constituirii bazei impozabile, ci aceasta este strâns legata de faptul generator. Or, privinţa TVA, potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 571/2003, exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 156 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, persoanele înregistrate conform art. 153 trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă.
Mai mult, termenul până la care se efectuează inspecţia fiscală este termenul pentru care a fost depusă ultima declaraţie fiscală. Excepţie de la aceasta regulă poate fi situaţia impozitului pe profit, care se calculează prin determinarea bazei impozabile cumulat de la începutul anului, verificarea se efectuează pentru ultimul an încheiat, pentru care s-a depus declaraţia fiscală.
Argumentele prezentate de reclamanta în cauză, referitoare la conţinutul avizului de inspecţie fiscala, posibila vătămare a reclamantei cauzată de lipsurile sesizate nu pot fi reţinute, întrucât, pentru îndreptarea acestor lipsuri, reclamanta se poate adresa organului emitent, formulând propuneri.
Legiuitorul a înţeles să precizeze în mod expres acele elemente din conţinutul actelor administrative fiscale a căror lipsă este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor, ele fiind enumerate la art. 46 din Codul de procedură fiscală. Prin urmare, numai pentru lipsa numelui, prenumelui şi calităţii persoanei împuternicite a organului fiscal, numelui şi prenumelui ori denumirii contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, actul administrativ fiscal este lovit de nulitate absolută, vătămarea contribuabilului fiind prezumată, iar constatarea nulităţii poate fi efectuată chiar şi din oficiu, fără a fi necesara cererea contribuabilului.
Cât priveşte lipsa ori înscrierea eronată a celorlalte elemente din conţinutul actului administrativ fiscal, precum şi nerespectarea unor reguli privind condiţiile procedurale legate de emiterea actului, acestea nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută, ci pot determina anulabilitatea actului, aşa cum s-a arătat şi in literatura de specialitate (D. Dascălu, C, Alexandru, Explicaţiile teoretice si practice ale Codul de procedură fiscală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.129-130).
3.3. Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii introductive în integralitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În susţinerea recursului se arată, în esenţă, că sentinţa şi încheierea recurate sunt în parte lipsite de temei legal, fiind date cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În primul rând, critică respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF în ceea ce priveşte plata către societate a despăgubirilor materiale de 3.274.977 RON în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, obligarea fiecărui parat în parte la plata unei penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 4-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la realizarea obligaţiei de plată, excepţie pe care o reiterează în calea de atac.
Consideră că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 207/2015 şi ale art. 7 pct. 32 din H.G. nr. 520/2013, A.N.A.F. neavând competenţa de a restitui sume către societate întrucât nu o administrează fiscal şi prin urmare, nici nu a încasat aceste sume.
Invocă dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel, or, art. 30 din Legea nr. 207/2015 prevede altfel, în sensul că, pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) şi (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.
Societatea are calitatea de contribuabil mijlociu şi este administrată fiscal de Administraţia fiscală pentru contribuabili mijlocii - structură organizata în cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti - instituţie publică ce are personalitate juridică.
În al doilea rând, critică respingerea excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către societate de despăgubirilor materiale de 3.274.977 RON, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, excepţie pe care o reiterează în calea de atac.
Arată că, în condiţiile în care actele administrative sunt anulate de către instanţa competentă, restituirea sumelor se poate face de organul fiscal competent şi doar în conformitate cu prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015 şi normelor care reglementează procedura administrativă specială de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget.
În consecinţă, consideră că instanţa de judecată nu poate dispune decât cu privire la legalitatea actelor administrative atacate şi dacă suma stabilită prin acestea este datorată sau nu bugetului de stat, în caz contrar, organele fiscale fiind lipsite de posibilitatea compensării sumelor, iar întreaga procedura reglementata de art. 168 din Legea nr. 207/2015 şi O.M.F.P. nr. 1899/2004 ar rămâne fără finalitate.
În sprijinul celor învederate, menţionează prevederile pct. 2 din O.M.F.P. nr. 1899/2004, potrivit cărora "restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare", iar potrivit pct. 3 alin. (2) din OMFP nr. 1899/2004, cererea de restituire trebuie să fie însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget, precum şi de copii legalizate de pe hotărârile definitive şi irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicţionale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea.
De asemenea, pct. 5 din OMFP nr. 1899/2004 prevede că sumele solicitate se vor restitui numai după efectuarea compensării acestor obligaţii bugetare restante.
În al treilea rând, recurenta critică hotărârea şi cu privire la TVA aferentă lunii decembrie 2013, pentru stabilirea căreia, instanţa a reţinut că a intervenit prescripţia, soluţie dată cu încălcarea art. 134 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 571/2003 şi art. 156 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pentru argumente similare recursului D.G.R.F.P. Bucureşti.
Astfel, pentru TVA aferentă lunii decembrie 2013, obligaţia declarativă intervine la data de 25.01.2014, iar termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii suplimentare cu titlu de TVA începe să curgă de la data de 01.01.2015, astfel încât, având în vedere data la care a început inspecţia fiscală, respectiv 12.08.2019, obligaţiile suplimentare de plată de natura TVA au fost stabilite înlăuntrul termenului de prescripţie.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
Faţă de excepţia de nelegalitate a adresei nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019, respectiv a menţiuni de la poziţia nr. 16, înregistrată la registru unic de control, privind data de începere a inspecţiei fiscale (12.08.2019), opinează că este necesară introducerea în cauză a Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice şi susţine inadmisibilitatea excepţiei, deoarece nu priveşte un act administrativ tipic, definit prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sau asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceleaşi act normativ şi nici nu s-a invocat vreo vătămare în sensul celei vizate de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Totodată, invocă şi excepţia lipsei de interes, în cauză nefiind întrunite cerinţele legale pentru răspunderea organului fiscal faţă de prejudiciul afirmat, respectiv, fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi raportul la cauzalitate între cele două elemente, întinderea prejudiciului nefiind certă.
Pe de alta parte, invocă prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte nelegalitatea adresei nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019 respectiv a menţiuni de la poziţia nr. 16. înregistrată la registru unic de control privind data de începere a inspecţiei fiscale (12.08.2019), faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Cu privire la fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru considerentele arătate de prima instanţă.
În esenţă, consideră: că începerea inspecţiei fiscale a fost reprogramată în condiţiile reglementate de lege deşi petenta susţine contrariul; că în perioada cuprinsă între 12.08.2019 - 06.03.2020, prescripţia dreptului organelor de inspecţie fiscală de a dispune măsuri a fost suspendată potrivit prevederilor art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; că dreptul organelor de inspecţie fiscală de a dispune obligaţii fiscale în materia impozitului pe profit nu era prescris, decizia de impunere fiind emisă înlăuntrul termenului de prescripţie; că inspecţia fiscală s-a finalizat în data de 19.02.2020 (data notificării de către contribuabil/plătitor că renunţă la acest drept), conform art. 130 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, şi că perioadele efective de durată a inspecţiei fiscale au fost 12.08.2019 - 29.08.2019 (7 zile) şi 16.10.2019 19.02.2020 (127 zile), totalizând un număr de 134 de zile, nefiind depăşit termenul legal de decădere de 180 de zile, stabilit pentru durata maximă a inspecţiei fiscale; că cerinţele legale de formă şi fond au fost îndeplinite în ceea ce priveşte adresa nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019 respectiv a menţiuni de la poziţia nr. 16, înregistrată la registru unic de control privind data de începere a inspecţiei fiscale (12.08.2019).
4.2. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.
În esenţă, apreciază că nu se poate reţine motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea pronunţată instanţa nu a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Cu privire la celelalte critici sunt reluate argumentele primei instanţe şi cele susţinute în propria cerere de recurs.
4.3. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de către recurenta-reclamantă, aceasta a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii de şedinţă din data de 17.02.2022 şi respingerea acestuia ca lipsit de interes, iar în ceea ce priveşte recursul declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei civile nr. 862 din data de 6.05.2022, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Excepţia lipsei de interes este susţinută din perspectiva prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ. coroborat cu art. 494 C. proc. civ., având în vedere că cererea având ca obiect acţiunea în despăgubiri materiale în sumă de 3.274.977 RON a fost respinsă pe fond.
Cu privire la fondul recursului, în esenţă, intimata-reclamantă susţine considerentele primei instanţe, atât în privinţa excepţiilor soluţionate dar şi a fondului cauzei.
Intimata-reclamantă a punctat, cu referire la excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 2013-2014, că nu există nici un temei pentru a disocia între impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, cu privire la momentul în care termenul începe să curgă, fiind aplicabilă Decizia RIL nr. 21/2020, întrucât baza de impunere se naşte automat din faptul generator al impunerii şi determină apariţia creanţei fiscale, consemnată într-un titlu de creanţă, cu efect declarativ - decontul de TVA, cărui existenţă nu afectează cursul prescripţiei.
4.4. Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare şi faţă de calea de atac exercitată de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 862 din data de 6.05.2022 şi a încheierii de şedinţă din data de 17.02.2022, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând, în esenţă, considerentele primei instanţe.
Cu privire la pretinsa lipsa de motivare/motivarea insuficientă a sentinţei recurate, apreciază că hotărârea cuprinde în detaliu raţionamentul judecătoresc, materializat în considerente decisive si decizorii, apte să justifice soluţia şi să răspundă tuturor argumentelor opuse de către toate părţile în proces. Motivarea judecătorului este clară şi precisă şi se referă la probele administrate în cauză, fiind în concordanţă cu acestea, răspunzând exigenţelor art. 425 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separată.
5. Alte aspecte procesuale relevante
Prin cererea înregistrată la dosar, la data de 28.02.2024, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a adresei MBC-AIF 1891/09.08.2019 şi a menţiunii din Registrul unic de control al societăţii recurente, la poziţia 16, privind data de începere a inspecţiei fiscale-12.08.2019.
În susţinerea excepţiei, recurenta-reclamantă arată că adresa şi menţiunea în registru sunt acte administrative individuale în conformitate art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004, fiind emise în temeiul art. 123 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 253/2003 şi fiind de natură să modifice raportul juridic de control fiscal preexistent, cu consecinţa constituirii acestuia sub aspectul drepturilor contribuabilului şi a obligaţiilor organului fiscal.
Afirmă că actul administrativ atacat, dar şi modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei depind de legalitatea menţiunii din Registrul unic de control.
Reluând aspecte cuprinse în cererea de recurs (inutil a fi reluate în acest punct), recurenta-reclamantă solicită, în raport de prevederile art. 4 alin. (3) Legea nr. 554/2004, să se constate că modificarea datei de începere a inspecţiei fiscale a fost realizată cu încălcarea regulilor procedurii de inspecţie fiscală, sens în care, solicită să se constate nelegalitatea celor două acte, înlăturându-le de la analiza cauzei.
6. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 17.03.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 28.02.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului declarat de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionarea Contestaţiilor împotriva încheierii dn 17.02.2022, cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii cererii în despăgubiri, a fost soluţionată în şedinţa publică din 28.02.2014.
Prin încheierea din data de 05.05.2024, Înalta Curte a respins cererea recurentei-pârâte de introducere în cauză a A.F.P. Sector 1 Bucureşti, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de recurenta reclamantă, având în vedere că aceasta nu este emitenta actului a cărei nelegalitate a fost invocată de către reclamantă.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra excepţiilor de nelegalitate invocate şi asupra recursurilor
II.1. Examinând excepţiile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă societatea A. S.R.L. cu privire la Ordinul de serviciu F MJ 205/07.08.2019, la Adresa nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019 şi la Menţiunea din Registrul unic de control al societăţii recurente, la poziţia 16, privind data de începere a inspecţiei fiscale - 12.08.2019, Înalta Curte constată că sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:
Din cuprinsul prevederilor art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit căruia:
"Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate" rezultă că, pentru a fi admisibilă, excepţia de nelegalitate trebuie să îndeplinească o primă condiţie, aceea ca actul a cărui nelegalitate a fost invocată să fie un act administrativ cu caracter individual.
Art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004 defineşte actul administrativ, rezultând că, pentru a fi considerat act administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de un act unilateral emis de autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii în scopul de a da naştere, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii.
În materie fiscală, potrivit art. 1 pct. 1 Codul de procedură fiscală, este act administrativ fiscal:
"actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat;".
Având în vedere aceste definiţii, nici Ordinul de serviciu F MJ 205/07.08.2019, nici Adresa MBC AIF nr. 1891/09.08.2019 şi nici menţiunea din Registrul unic de control al societăţii recurente, la poziţia 16, privind data de începere a inspecţiei fiscale - 12.08.2019 nu sunt acte administrativ fiscale.
Acestea fac parte din categoria operaţiunilor/actelor premergătoare emiterii actului administrativ fiscal, nefiind apte să producă efecte juridice în mod de sine stătător, respectiv, ele nu dau naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice.
Operaţiunile administrative premergătoare sunt şi ele manifestări de voinţă care însă nu produc efecte juridice prin ele însele, ci pregătesc emiterea unui act administrativ propriu zis, fiind forme procedurale prealabile actului administrativ fiscal.
Adresa MBC AIF 1891/09.08.2019 este doar o adresă de informare iar Ordinului de serviciu F-MJ 205/07.08.2019, înscris în Registrul unic de control la poziţia 16, este doar o dispoziţie de înscriere a datei de începere a inspecţiei fiscale, fără ca aceste operaţiuni premergătoare să aducă modificări în planul raportului administrativ fiscal, aşa cum este definit de 16 Codul de procedură fiscală ("Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept procedural fiscal. (2) Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale. (3) Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu administrarea creanţelor fiscale.").
Actele emise în cadrul inspecţiei fiscale urmează scopul şi obiectul procedurii cuprinsă în art. 113 Cod de procedură fiscal, acela de verificare a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, a corectitudinii şi a exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, a respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale. Doar în urma constatărilor organului de control se emite actul de impunere, ca administrativ fiscal, şi doar odată cu contestarea acestuia poate fi analizată legalitatea tuturor operaţiunilor/actelor premergătoare.
Având în vedere că art. 4 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se referă exclusiv la actul administrativ individual, procedura specială a excepţiei de nelegalitate nu este aplicabilă operaţiunilor/actelor premergătoare, motiv pentru care, excepţiile de nelegalitate invocate în recurs vor fi respinse ca inadmisibile.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în nulitate, invocată de D.G.R.F.P. Bucureşti, în temeiul art. 11 alin. (1) Legea nr. 554/2004, rămâne nesoluţionată, fiind înlăturată de la analiză de soluţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate
II.2. Procedând la soluţionarea recursurilor deduse judecăţii, în urma examinării încheierilor şi sentinţei atacate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Din circumstanţele particulare ale cauzei rezultă că demersul judiciar iniţiat de reclamanta A. S.R.L. vizează anularea deciziei nr. 105/30.03.2021, respectiv soluţia de la punctul 2 al dispozitivului de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere nr. x/06.03.2020, pentru suma de 3.274.977 RON, reprezentând 1.327.185 RON impozit pe profit şi 1.947.792 RON TVA.
Prima instanţă a admis doar în parte acţiunea, doar în privinţa sumei impusă de 79.119 RON, TVA aferentă lunii decembrie 2013, respingând ca inadmisibilă cererea adiţională, în limita aspectelor alcătuind cauza sa juridică, excedând contestaţiei administrativ fiscale şi cererii chemare de judecată formulate iniţial, dar şi capătul de cerere vizând plata penalităţilor de întârziere.
Toate părţile au declarat recurs, criticând hotărârea din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
II.2.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat doar în ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Sub acest motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat soluţia inadmisibilităţii cererii adiţionale, inadmisibilitate motivată de faptul că, prin această cerere au fost dezvoltate motive noi de anulare sau nulitate a deciziei de impunere, fără să fi fost invocate prin contestaţia administrativă fiscală şi fără să fi fost evocate prin decizia de soluţionare a contestaţiei, ceea ce ar implica, în principiu, o investire nelegală a instanţei de contencios administrativ.
Prima instanţă şi-a fundamentat considerentele pe dispoziţiile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, din prevederile cărora ar rezulta că în faţa instanţei de contencios administrativ-fiscal se atacă în principal decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, iar actul administrativ fiscal la care se referă poate fi atacat împreună cu decizia respectivă, dar şi pe dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi art. 276 alin. (1) din acelaşi cod cu privire la obiectul şi conţinutul contestaţiei administrative, soluţionată doar în limitele sesizării.
Însă, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii trebuie aplicate în coroborare cu cele ale art. 8 alin. (1), teza finală, din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă", în acest sens fiind relevantă Decizia nr. 20/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 579 din 27 iunie 2023, care a statuat că:
"În interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă."
În esenţă, hotărârea Înaltei Curţi, pronunţată în mecanismul de unificare a practicii judiciare naţionale, stabileşte că, în măsura în care reclamantul nu contestă "obligaţii fiscale noi ori alte sume ori alte acte administrative fiscale care nu au făcut obiectul contestaţiei administrative, fiind de esenţa procedurii administrative fiscal ca natura şi întinderea obligaţiilor fiscale să fie supuse mai întâi controlului intern de legalitate al organelor fiscal" (par. 132), reclamantul poate invoca motive de nelegalitate şi/sau netemeinicie noi, "întrucât procedura administrativ - jurisdicţională nu poate fi considerată a întruni garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului" (par. 140), dispoziţie care impune ca plenitudinea de competenţă să fie asigurată de instanţa de contencios administrativ, învestită să soluţioneze aspectele de nelegalitate ale deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Analizând în acest dosar, în conformitate cu cerinţele acestei decizii de interpretare a legii, dacă motivele invocate pentru prima dată în faţa instanţei de judecată, prin cererea adiţională, se situează în conţinutul raportului juridic ce a făcut obiectul controlului de legalitate în procedura administrativă, Înalta Curte constată că în cererea adiţională nu se contestă obligaţii fiscale noi sau alte sume ori alte acte administrativ fiscale.
Societatea a contestat în procedura administrativă decizia de impunere nr. x/06.03.2020, pentru suma de 3.274.977 RON, reprezentând 1.327.185 RON impozit pe profit şi 1.947.792 RON TVA. Aceasta este limita şi conţinutul raportului juridic ce a făcut obiectul controlului de legalitate în contestaţia administrativă iar prin cererea adiţională înregistrată la data de 20.10.2021, partea reclamantă a contestat aceleaşi obligaţii de plată, aducând argumente suplimentare de nelegalitate privind estimarea fără temei a bazelor impozabile cât şi sub aspectul aplicării în concret a metodelor prevăzute de lege pentru această estimare.
Având în vedere art. 521 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, şi constatând că Decizia HP nr. 20/2023 este aplicabilă speţei, deoarece la data formulării acţiunii în anularea actelor administrativ fiscale erau în vigoare prevederile art. 8 alin. (1) teza finală a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte consideră incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea încălcând regulile de procedură care privesc dreptul de acces la instanţă a reclamantei, prevăzut de art. 6 CEDO dar şi art. 6 C. proc. civ., în forma dreptului de a obţine pronunţarea unei soluţii, în urma examinării cauzei sale.
Întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cererii adiţionale, sunt incidente prevederile art. 497 C. proc. civ., dispoziţii care trimit la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi care prevăd soluţiile pe care Înalta Curte le pronunţă atunci când se constată că, în mod greşit prima instanţă a soluţionat în parte procesul fără a intra în judecata fondului, respectiv, hotărârea casată va fi trimisă spre rejudecare primei instanţe.
În concret, vor fi casate, atât încheierea din data de 27.01.2022, care cuprinde soluţia excepţiei inadmisibilităţii, cât şi sentinţa nr. 862/06.05.2022, în care se regăseşte soluţia finală dată asupra cererii adiţionale.
Trebuie subliniat în acest punct, că abordarea judecătorului fondului, care, prin sentinţă a reluat argumentele şi soluţia inadmisibilităţii cererii adiţionale, nu încalcă prevederile art. 430 C. proc. civ., cum greşit susţine D.G.R.F.P. Bucureşti deoarece, în conformitate cu art. 425 alin. (3) C. proc. civ., dispozitivul hotărârii finale trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor capetelor de cerere, indiferent de împrejurarea că prin încheieri interlocutorii au fost soluţionate excepţii.
Revenind, toate celelalte critici şi argumente, privind fondul cererii adiţionale, dar şi cererilor subsidiare în legătură cu aceasta, nu pot fi analizate în calea de atac deoarece instanţa de recurs poate analiza doar legalitatea soluţionării aspectelor care au împiedicat dezlegarea fondului, acestea urmând a fi abordate de prima instanţă în rejudecare.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material incident, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă critică aspecte de interpretare şi aplicare în cauză a principiilor şi prevederilor ce reglementează inspecţia fiscală: art. 122, art. 123, art. 126 alin. (2) şi alin. (6) lit. b) Codul de procedură fiscală nou, cuprins de Legea nr. 207/2015.
În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că organul fiscal era decăzut din dreptul de a emite raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, durata inspecţiei fiscale fiind mai mare decât dublul duratei termenului prevăzut de lege, criticând nelegalitatea stabilirii datei de începere a inspecţiei fiscale şi suspendării cursului prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
Cercetând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că data menţionată în avizul de inspecţie fiscală cu nr. MJ3/02.04.2019, ca dată de începere a inspecţiei fiscale, 22.04.2019, nu coincide cu data menţionată în Registrul de control al societăţii, 12.08.2019. Este adevărat că Adresa x/09.08.2019, comunicată ulterior societăţii, informează cu privire la data de 12.08.2019, ca nouă dată de începere a inspecţiei fiscale şi că această informare nu s-a realizat până la data de 22.04.2019, aşa cum stipulează art. 123 alin. (4) Codul de procedură fiscală ("În cazul în care inspecţia fiscală se desfăşoară la sediul organului de inspecţie fiscală, data începerii inspecţiei fiscale este data prevăzută în aviz. Dacă inspecţia fiscală nu poate începe la data prevăzută în aviz, cel târziu la data împlinirii acesteia, contribuabilul/plătitorul este înştiinţat, în scris, asupra noii date de începere a inspecţiei fiscal.").
Însă, această neregularitate nu atrage nulitatea, fiind fără efecte juridice în privinţa duratei inspecţiei fiscale, care începe din 12.08.2019, aşa cum societatea a fost informată, anterior începerii inspecţiei.
Raţiunea instituirii unor reguli şi termene de desfăşurare a inspecţiei fiscale este dată de respectarea drepturilor contribuabilului supus controlului. Aşa cum corect a sesizat şi prima instanţă, reclamanta nu a suferit vreo vătămare prin amânarea începerii inspecţiei fiscale după data prevăzută în aviz, câtă vreme intervalul 22.04.2019-12.08.2019 îi permitea acesteia o mai bună pregătire a apărării în cursul inspecţiei.
Pentru a atrage nulitatea, trebuie să fi existat, la acel moment, o vătămare dată exclusiv de necomunicarea noii date de începere a inspecţiei fiscale până la data prevăzută de aviz. Cauzele de nulitate trebuie să existe la momentul emiterii actului şi se constată că, la momentul august 2019, nicio vătămare nu se poate identifica în cauză.
Faptul că, în considerarea datei iniţial stabilite - 22.04.2019, până la emiterea deciziei de impunere - 06.03.2020, durata inspecţiei fiscale ar depăşi durata maximă legală de 180 de zile, cu consecinţa imposibilităţii emiterii raportului de inspecţie fiscal şi deciziei de impunere, este o concluzie bazată pe un artificiu juridic care nu poate fi luat în considerare. Comunicarea noii date de începere a inspecţiei fiscale, anterior începerii efective a inspecţiei este legală, neputând fi anulată în lipsa oricărei vătămări.
În continuare, având în vedere că nu există niciun motiv pentru a nu lua în considerare data de 19.08.2019 ca dată de începere a inspecţiei fiscale cu efectul suspensiv al termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, Înalta Curte constată că, începând cu această dată, cursul prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale este suspendat până la emiterea deciziei de impunere, potrivit prevederilor art. 111 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală ("pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale, în condiţiile respectării duratei legale de efectuare a acestora;"). Prin urmare, corect a stabilit prima instanţă că data emiterii deciziei de impunere - 06.03.2020 - nu se află în afara termenului de 5 ani, început la 01.01.2015, pentru obligaţiile aferente anului 2014.
Efectul suspendării termenului de prescripţiei este oprirea temporară a cursului prescripţiei, astfel că, perioada 12.08.2019-06.03.2020 nu se ia în calculul termenului de prescripţie.
Pentru aceste considerente, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
II.2.2. În privinţa recursurilor declarate de pârâte, care vor fi abordate unitar şi punctual, datorită criticilor comune, Înalta Curte constată, în primul rând, că recursul declarat împotriva încheierii din 17.02.2022 este nefondat.
Prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor D.G.R.F.P. Bucureşti şi A.N.A.F. - D.G.S.C., considerând că, prin raportare la art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, emitenţii actelor contestate răspund şi pentru despăgubirile solicitate, chestiunea dacă reclamantul este îndreptăţit sau nu la aceste despăgubiri, fiind o chestiune care ţine de fondul soluţionării litigiului, aşa cum prevede şi art. 32 C. proc. civ., existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor afirmate nefiind o chestiune care se tranşează pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale.
Considerentele primei instanţe sunt bazate corect pe temeiurile de drept invocate, raţionamentul fiind just şi, având în vedere că soluţia finală a primei instanţe s-a centrat pe respingerea cererii în despăgubiri, criticile recurenţilor pârâţi nu îşi pot atinge scopul urmărit în calea de atac.
Această cerere subsidiară va fi soluţionată în rejudecare de prima instanţă, depinzând de modul de soluţionare a capătului principal al cererii adiţionale.
În privinţa soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor materiale de 3.274.977 RON, în termen de 3 zile de a data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în principiu, Înalta Curte constată că prima instanţă a considerat corect că admisibilitatea acestei cereri este confirmată, în mod expres, de prevederile art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, instanţa de contencios administrativ şi fiscal va hotărî în soluţionarea cererii de anulare a actelor administrativ fiscale şi asupra despăgubirilor materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul cere acest lucru.
Orice alte aspecte ale soluţionării fondului acestei cereri, vor fi tratate de prima instanţă, în rejudecare.
De asemenea, criticile recurentei - pârâte D.G.R.F.P. Bucureşti cu privire la inadmisibilitatea cererii de anulare a deciziei de impunere, considerând că doar decizia de soluţionare a contestaţiei administrative poate face obiectul analizei instanţei de recurs, sunt nefondate, având în vedere prevederile art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală, în sensul în care, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate împreună cu actele administrative fiscale la care se referă, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
Sunt nefondate şi criticile îndreptate împotriva sentinţei cu nr. 862/2022.
În legătură cu chestiunea litigioasă privind momentul de început al termenului de prescripţie prevăzut de art. 91 O.G. nr. 92/2003, pentru TVA aferent operaţiunilor impozabile din luna decembrie 2013, rezolvată de prima instanţă în favoarea reclamantei, aceasta considerând că, prin analogie cu raţionamentul Înaltei Curţi din decizia nr. 21/20020 a completului competent să judece recursul în interesul legii, faptul generator a intervenit în decembrie 2013, odată cu livrarea bunurilor şi prestarea serviciilor cărora le este asociată TVA litigioasă, termenul de prescripţie începând să curgă de la 01.01.2014, recurenţii pârâţi au criticat raţionamentul instanţei, considerând că nu poate fi aplicată decizia Înaltei Curţi în materia TVA, ci doar în materia impozitului pe profit.
Înalta Curte constată că raţionamentul judecătorului fondului este corect, raportat la dispoziţiile legale incidente.
Astfel, aspectele esenţiale extrase de judecătorul fondului din Decizia RIL nr. 21/2020 privesc doar distincţia clară între naşterea creanţei fiscale şi stabilirea creanţei fiscale, faptul că, odată născută creanţa fiscală, organul fiscal este în drept să procedeze la stabilirea sa.
În privinţa taxei pe valoare adăugată, Înalta Curte constată că aceasta ia naştere la data faptului generator de plată, respectiv, la momentul livrării produselor sau prestării serviciilor, care, în speţă, a avut loc în luna decembrie 2013, aşa cum dispune art. 134 indice 1 alin. (1) Codul fiscal 2003.
Exigibilitatea taxei intervine la data când are loc faptul generator, în acest sens fiind art. 134 indice 2 alin. (1) Codul fiscal 2003.
Decontul de TVA nu determină naşterea creanţei fiscale, fiind doar un act declarativ al unei creanţe deja existente în puterea legii, cum corect a sesizat prima instanţă, acest sens al legii rezultând din interpretarea art. 157 alin. (1) vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), care instituie obligaţia de plată a taxei până la data la care are obligaţia depunerii decontului de TVA, ceea ce înseamnă că era deja născută creanţa fiscală.
Acestor considerente decisive nu se pot opune cu succes criticile recurenţilor pârâţi, întrucât poziţia lor procesuală se bazează pe o greşită interpretare a art. 134 alin. (2) şi (3) Codul fiscal 2003. Aceste dispoziţii prevăd că exigibilitatea taxei pe valoare adăugată reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată, respectiv data la care o persoană are obligaţia de a plăti la bugetul statului, conform art. 157 alin. (1) şi care determină momentul de la care sunt datorate majorările de întârziere. Or, aşa cum s-a antamat deja, art. 157 alin. (1) prevede obligaţia de a achita taxa până la data la care persoana are obligaţia depunerii decontului de taxă, ceea ce înseamnă că TVA de plată este deja născută la data faptului generator.
Prin urmare, dispoziţiile Codul fiscal în privinţa faptului generator şi exigibilităţii taxei pe valoare adăugată, trebuie interpretate coroborat, prima instanţă realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material în această privinţă.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată nefondat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia, o hotărâre poate fi casată dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Niciuna dintre cele trei ipoteze ale legii nu se regăseşte în cauză.
Recurentul pârât DGRFP Bucureşti consideră că hotărârea are un caracter generic şi insuficient, fără a cuprinde o analiză completă şi concretă a documentelor cauzei, însă, contrar acestor critici, hotărârea este motivată, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în limitele soluţiei pronunţate.
Înalta Curte aminteşte în acest context de Decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut că "(…) deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată cu privire la toate aspectele esenţiale ale cauzei, tratând corespunzător argumentele părţilor.
Faptul că partea este nemulţumită de raţionamentul şi considerentele instanţei nu constituie un motiv de casare din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Pentru toate considerentele arătate, găsind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 862 din data de 6 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa, în parte, încheierea şi sentinţa recurate şi, urmare rejudecării în limitele casării, va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii adiţionale formulate de reclamantă şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării acestei cereri.
Găsind nefondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va menţine soluţia de anulare în parte a Deciziei ANAF- DGSC nr. 105/30.03.2021 şi a Deciziei de impunere DGRFPB nr. F-MJ19/06.03.2020 în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar, în cuantum de 79.119 RON aferentă lunii decembrie 2013 şi va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabilii Mijlocii împotriva încheierii din 17 februarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 862 din data de 6 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Întrucât nu a fost suspusă recursului, soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere introductiv vizând plata penalităţilor a intrat în autoritate de lucru judecat şi, pentru acest motiv, va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibile, excepţiile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă societatea A. S.R.L. cu privire la Ordinul de serviciu F MJ 205/07.08.2019, la Adresa nr. MBC-AIF 1891/09.08.2019 şi la Menţiunea din Registrul unic de control al societăţii recurente, la poziţia 16, privind data de începere a inspecţiei fiscale-12.08.2019.
Admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 862 din data de 6 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte încheierea şi sentinţa recurate şi, rejudecând în limitele casării:
Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii adiţionale formulate de reclamantă şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării acestei cereri.
Menţine soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere introductiv vizând plata penalităţilor, precum şi soluţia de anulare în parte a Deciziei ANAF- DGSC nr. 105/30.03.2021 şi a Deciziei de impunere DGRFPB nr. F-MJ19/06.03.2020 în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar, în cuantum de 79.119 RON aferentă lunii decembrie 2013.
Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabilii Mijlocii împotriva încheierii din 17 februarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 862 din data de 6 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 18 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.